Autor: Alexandru-Murad Mironov.

Împlinindu-se 80 de ani de la cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, nu vom încerca să redăm mecanismul prin care s-a luat această decizie, întrucât a fost descris pe larg, de-a lungul timpului. Momentul a fost atât de dureros, încât istoriografia românească şi-a făcut o datorie de onoare de a-l discuta în amănunt, iar literatura a reacţionat de asemenea¹.

Cauzele au fost foarte complicate, iar ele constituie şi raţiunea relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică. Credem că pot fi identificate trei explicaţii, care acced de altfel şi în discursul public şi intelectual din România: motive externe; erori comise de România în politica sa externă; mentalitatea societăţii româneşti în anii ’30, dar şi în perioada interbelică, în general.

Prima este cea mai simplă – nu credem că şi cea mai simplistă, dar categoric e cea mai la îndemână. Ea se referă la situaţia internaţională, constant degradată, începând cu remilitarizarea Renaniei, ordonată de Adolf Hitler în 1936, la cruntul cinism al Pactului Ribbentrop-Molotov, dar şi la natura părţilor implicate, în special în ceea ce priveşte Uniunea Sovietică. Un regim de un extremism şi de o violenţă fără limite, ce îşi propunea deschis, ab initio, distrugerea sistemului politic european, precum şi instaurarea controlului direct asupra celor mai multe dintre ţările din regiune, iar în unele cazuri chiar desfiinţarea sau amputarea lor teritorială. Din acest punct de vedere, România făcea parte din ultima categorie, adică fiind expusă celui mai mare pericol posibil, deşi nu chiar desfiinţării totale.

Importanţa strategică a României

Astfel, implicarea politicii Bucureştilor în evoluţia relaţiilor internaţionale pe continent a fost neînsemnată, fiind calibrată la importanţa strategică a ţării noastre: dimensiuni medii şi un număr de locuitori uşor sub medie. Pe lângă acestea, trebuie să recunoaştem că nici diplomaţia română nu a strălucit, ea nefiind capabilă – cu excepţia notabilă a cazului lui Nicolae Titulescu – să asigure nici măcar locul, fie şi neesenţial, pe care ţara deservită îl merita. Dacă evoluţia generală ţine de cauze neimputabile vreunei instituţii sau vreunui om politic român, lipsa unui proiect clar de dezvoltare, atât naţională, cât şi diplomatică, dar şi inconştienţa şi lipsa de responsabilitate, tipice personalului guvernamental de aici, s-au resimţit negativ din plin.

În a doua direcţie se află poziţia geopolitică a statului român, dar nu în sens general, ci precis, adică modalitatea în care România se plasa în regiune, în legăturile cu vecinii etc. Alianţele, pe care cu atâta trudă le construiseră marii oameni politici de la începutul acestei perioade, s-au dovedit a fi complet disfuncţionale. Însă, la o privire onestă, trebuie să recunoaştem că Înţelegerile – Mica Antantă şi cea Balcanică – erau menite nu să promoveze pacea şi prietenia, ci să ţină constant în şah Ungaria şi respectiv Bulgaria, menţinând o inamiciţie permanentă la adresa României, în condiţiile în care frontiera estică nu era deloc sigură.

Lipsa oricărei asigurări înspre răsărit, lăsând la o parte considerentele legate de poziţia României pe hartă, este greu de înţeles. Doi potenţiali inamici de o importanţă mult mai mică „beneficiau” de structuri de apărare şi securitate mult mai complexe, în timp ce ţării, care prezenta gradul de periculozitate cel mai ridicat, i se opunea exclusiv alianţa cu Polonia. Poate că aceasta era suficientă în anii ’20 – până la urmă şi în condiţii aventuroase, soldaţii Varşoviei învinseseră Armata Roşie –, dar ea, cu siguranţă, era depăşită în deceniul următor, măcar ca potenţial tehnic şi uman.

Mai grav este însă aspectul politic. Încă din 1929, între cei doi aliaţi se iviseră fricţiuni, care au ajuns în pragul unei rupturi, după instalarea lui Nicolae Titulescu şi după stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Uniunea Sovietică. La rândul său, Polonia căpătase veleităţi de mare putere şi începuse un joc periculos – şi el fără un plan precis – între Germania şi U.R.S.S. În aceste condiţii, o obligaţie către România era un balast, atunci când nu era utilizată ca monedă de schimb. Pe scurt, încrederea dintre cele două ţări se fisurase serios.

Aceasta era situaţia în care, în cazul unui atac dinspre Est, convenţia militară cu Polonia trebuia să îşi fi făcut efectul. Considerăm că şansele de activare ale alianţei erau compromise, cu mult timp înainte de 1939, şi că sprijinul exclusiv pe forţele proprii ar fi fost mai realist.

Fără a discuta şansele minime ale unei rezistenţe în faţa marelui vecin, trebuie subliniat că nici comandamentul militar al armatei nu a fost pregătit pentru a apăra frontiera Nistrului. De la mijlocul anilor ’20 şi până spre 1939, s-a pregătit pentru a respinge un atac din Vest, lăsând graniţa basarabeană nefortificată². Până atunci, în cazul unui atac, armata urma să se retragă pe Prut şi să respingă ofensiva³. Fortificaţii masive au început să se construiască pe Nistru abia din septembrie 1939.

Explicaţia acestei anomalii ne este oferită de către istoricul militar Petre Otu, care subliniază că „într-o notă din anul 1934, Marele Stat Major aprecia că pericolul cel mai mare vine din partea Ungariei”⁴, în timp ce recent restabilitele relaţii cu Moscova erau în mod nesocotit considerate suficiente, deşi Uniunea Sovietică era o imensă necunoscută.

Percepţia pericolului care venea din partea Ungariei şi Bulgariei a fost foarte puternică. În Însemnările zilnice, Carol al II-lea o spunea hotărât: „ceea ce face poziţia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranţă pe graniţele Ungariei şi Bulgariei şi riscăm o situaţie foarte critică, dacă vom fi atacaţi pe trei fronturi”⁵.

Dacă monarhul ar fi putut-o spune sub imperiul evenimentului – notiţa de mai sus este datată 27 iunie 1940 – Nicolae Titulescu, într-un referat trimis regelui la 11 septembrie 1939, sublinia hotărât că, o dată prinşi cu garda jos, „nu vom mai avea trai cu niciunul din vecinii noştri”⁶.

În concluzie, lipsa de prevedere a făcut ca, în iunie 1940, statul român să se găsească încercuit de duşmani potenţiali sau declaraţi, fără niciun fel de posibilitate de a li se putea opune, fără a avea vreo alianţă sau posibilitatea ieşirii din impas.

Scurtă incursiune în mentalitatea epocii

În lucrarea sa, La difficile unione. La Bessarabia e la Grande Romania, 1918-1940, cercetătorul italian Alberto Basciani se apleacă asupra cauzelor cedării cu atâta uşurinţă a provinciei dintre Prut şi Nistru⁷. Fără a fi decât parţial de acord cu concluziile autorului, recunoaştem acestuia meritul de a face o comparaţie necesară între România Mare şi Finlanda, comparaţie care lipseşte din istoriografia română, deşi mediile specializate în analiză diplomatică în perioada interbelică au practicat-o, după cum reiese din lectura rapoartelor trimise de Mihail Sturdza, fost ministru al României la Riga la începutul anilor ’30, şi ale lui Raoul Bossy, ministru al României la Helsinki8. Acestea arată diferenţele enorme dintre societatea românească şi cea finlandeză, a doua fiind supusă neîntrerupt, timp de mai mult de două decenii, unei propagande iredentiste interne în ceea ce privea Carelia, dar şi aşa-zisa regiune a Ingermanlandului. Opinia publică din Finlanda a fost pregătită şi dispusă la un război cu Uniunea Sovietică, practic de către toate forţele de pe scena politică de la Helsinki, care se abţineau cu greu să facă acest gen de declaraţii atunci când erau la putere, dar nu ezitau să le profereze atunci când erau în opoziţie. Situaţia era complet diferită în România, unde revizionismele teritoriale interbelice au fost cvasiinexistente. De aceea, credem că Alberto Basciani forţează concluzia sa, atunci când scrie că România nu s-a putut opune ultimatumului sovietic din iunie 1940, aşa cum o făcuse Finlanda în toamna lui 1939, din cauza lipsei „unei adevărate uniuni spirituale” a naţiunii⁹. Personal, considerăm că vina pentru acele evenimente trebuie căutată tot în slăbiciunea internă a României Mari, dar ea ţine de eşecul statului naţional-unitar de a-şi face fericiţi cetăţenii şi nu de o detestabilă propagandă belicoasă, care, din fericire, a lipsit.

• 

• 

Cedare, resemnare, ruşine

În general, eventualitatea rezistenţei la pretenţiile sovietice a fost acceptată ca absurdă, deşi deja citatul precedent nordic ne arată că aceasta se putea face cu succes şi cu rezultate deloc neglijabile: pierderea războiului era inevitabilă, însă cu un număr relativ redus de victime, precum şi cu evacuarea aproape integrală a populaţiei locale.

Am exclus din discuţie elementul onoarei, ca fiind lipsit de pragmatism. Totuşi, nu numai contemporanii au resimţit lipsa acesteia¹⁰. În prefaţa volumului de documente Şase zile din istoria Bucovinei…, Florin Constantiniu, respingând eroarea metodologică a istoriei contrafactuale, nu ezită să declare că, dacă ar fi rezistat, „în niciun caz situaţia României nu ar fi fost mai rea decât cea rezultată din cedările fără luptă a teritoriilor româneşti, iar conştiinţa naţiunii române ar fi fost cu totul alta, astăzi!”¹¹

Însă, atunci când prestigiul statului se sprijină pe un guvern fără legitimitate şi pe un monarh care se temea pentru tronul lui, şansele de a nu accepta cedarea fără rezistenţă, mai ales după ce ambasadorul german le-a recomandat-o, erau minime.

Regele îşi mărturisea totuşi revolta şi ruşinea („mi-e ruşine de mine însumi, nu îndrăznesc să privesc pe cineva în faţă, totul mi se pare un coşmar”¹²), dar, cum a fost principalul responsabil, este puţin credibil. Eugeniu Arthur Buhman, şeful secretariatului regal, a confirmat însă disperarea şefului statului: „Consiliul [de Coroană] s-a terminat aproape de orele [sic!] 14. La această oră, plecând din biroul meu şi scoborând treptele, găsesc pe regele care ieşise din sala de consiliu şi, nimicit de grozăvia cestei şedinţe, n-a mai avut forţa de a merge mai departe. Se oprise în scaunul de lângă uşa sălii, singur în toată anticamera, cu ochii pierduţi în zare, palid la faţă, descompus. […] Regele m-a privit posomorât şi a plecat. M-am uitat lung după el cum păşea, clătinându-se pe picioare”¹³. Deşi partizan al cedării, curteanul nota însă, referindu-se la isteriile propagandei carliste de până atunci: „este momentul să mă întreb, nedumerit, care a fost rostul discursurilor rostite la graniţele marelui şi puternicului nostru vecin de la Răsărit: cel dintâi, la 1 ianuarie [1940], la Constanţa, iar al doilea, la 6 ianuarie, la Chişinău”¹⁴.

• 

• 

G.T. Kirileanu, istoric literar şi editor, bibliotecarul Casei regale, îşi preciza, la 29 iunie 1940, convingerile, confirmând defetismul ce domnea în preajma conducerii ţării: „fiinţa naţională era în pericol. România nu putea lupta împotriva armatelor statelor vecine. Doamne, fereşte poporul român de urgia unui război cotropitor!”¹⁵.

Şi străinii care se aflau în România în acel moment au consemnat evenimentele. Astfel, la Arhivele Naţionale există copia tradusă a jurnalului unui diplomat francez din România, al cărui nume nu este însă precizat şi nici nu are mare importanţă. Profund deprimat de capitularea propriei sale ţări, acesta surprinde starea de nervozitate, de iminenţă a sfârşitului, la români: „mare iluminare a Palatului, unde se ţine Consiliul de Coroană. Starea de luminozitate a oraşului, aşa de aproape de faimoasa scadenţă, face să te gândeşti că totul este acceptat. […] Vor să câştige timp, dar vor ceda. […] Panică indescriptibilă la Chişinău”¹⁶.

Un alt francez, Jean Mouton, directorul Institutului Cultural din Bucureşti, nota, la 2 iulie 1940, afirmaţia deplasată a unui membru al înaltei societăţi: „Basarabia e definitiv ocupată. […] Românii sunt plini de solicitudine faţă de Franţa; au fost foarte afectaţi de prăbuşirea noastră. Prinţul Vladimir Mavrocordat, descendent al unei vechi familii româneşti, aflând de pierderea Basarabiei, ne-a spus: «Dacă asta ar putea servi într-o bună zi la ridicarea Franţei, m-aş consola!»”¹⁷.

Au existat chiar şi crize de misticism, cum a fost cea a Alicei Voinescu, în zilele dinaintea iminentei prăbuşiri a frontirelor – un amestec de ortodoxie, expresii în franceză, proferate de un simpatizant al stângii, dar cu înclinaţii carliste – un melanj ideologic şi moral care este o indicaţie clară a sfârşitului unei societăţi de un anumit tip. Oricum ar fi fost, strigătul ei este impresionant: „Doamne, e vremea de apoi, când se aleg ai tăi de ai întunericului. Nu permite să-ţi scape vreun român, fie-ţi milă de noi, fie-ţi milă de toţi oamenii, îndură-te de nemernicia noastră a tuturor, pêle-mêle, căci am înnebunit cu toţii, de vreme ce îngăduim şi dorim pierderea unora sau altora”¹⁸.

La mila destinului

Până la urmă, acest comportament nu era atât de absurd pe cât pare la prima vedere. Politica externă a României era la mila destinului, după cum bine o observa, indirect, scriitorul Gala Galaction, la 19 aprilie 1940 – iar pe el nu putem să îl suspectăm de misticism, fiind preot: „suveranul rostea deunăzi: «De la nimeni n-am câştigat… De la toţi am pierdut…». Ajută-i Dumnezeu Sfântul să stăpânească toate împrejurările şi toate primejdiile şi să ne păstreze pacea, între graniţele neatinse”¹⁹.

Indiferenţa pare să fi caracterizat o parte din mediile intelectuale ale vremii. Cum şi-a petrecut Jeni Acterian ziua de 28 iunie 1940? Ne povesteşte chiar ea: „aseară a venit H[aig Acterian, fratele său – n.n.] cu vestea cedării Basarabiei. S-a făcut atmosferă de război. Am dormit prost azi-noapte. De dimineaţă, azi, lucrurile păreau mai puţin alarmante. […] După-masă, citit un roman poliţist. […] Ediţiile speciale au anunţat cedarea Basarabiei. La radio s-a anunţat mobilizarea generală. E o nelinişte oribilă în toţi oamenii pe care îi întâlneşti, nu te poţi împiedica de a fi contagiată”²⁰. Pe 29 iunie, nu mai aminteşte nimic. Pe 30 însă, fiind într-o vizită, se plânge: s-a „vorbit evident tot timpul şi (iar evident) despre situaţia politică internaţională. M-am plictisit oribil”. Pe 1 iulie 1940 a citit Pierre Loti…²¹ Tot este mai mult decât cu ocazia cedării Ardealului, despre care nu aminteşte nimic²².

Scriitorul Mihail Sebastian îşi întrerupe Jurnalul, chiar în luna iunie, deşi nu este clar dacă cedarea Basarabiei a fost cauza (credem că nu), sau prăbuşirea Franţei, care l-a afectat vizibil. Îl va relua spre sfârşitul anului.

Unii s-au revoltat²³, alţii, precum profesorul Ion Fodoreanu din Turda, într-un moment de introspecţie pe care numai nenorocirile sau emoţiile generale îl pot prilejui, au acuzat colectiv: „pentru că suntem nevrednici, pentru că ne merităm soarta, pentru că nu merităm nicio consideraţie din partea niciunui mare popor, pentru că suntem vinovaţi cu toţii, până la ultimul, de nenorocirile noastre. […] Într-o zi, minciuna în care am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbuşit şi noi am rămas atât cât eram, aşa cum meritam: nişte nemernici, uitaţi în voia soartei”²⁴.

Slavistul bucovinean Grigore Nandriş, profesor universitar plecat în Irlanda în mai 1940, trecea de la deprimare la disperare, auzind şztirile din România. La 27 iunie, i se părea că ştirile nu se confirmă: „o nădejde slabă, ca o umbră de care se agaţă muribundul”²⁵. Adoua zi însă, „un cuţit mi s-a înfipt în inimă. […] Va fi înviere după această moarte?”. În sfârşit, se instala sentimental inutilităţii: „stăm trişti şi ne gândim ce vom mai putea reface din viaţă. În aceste patru zile, cât s-a acordat pentru evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei, privesc de aici de departe la ororile exodului de acolo. Ca într-un vis oribil mă zbat neputincios. În suflet e atmosfera din casa în care zace un mort”²⁶. Apoi – au venit acuzaţiile: „nu văd în răspunsul ce s-a dat ultimatumului lui Molotov, măcar un energic protest împotriva forţei brutale, măcar afirmarea unui drept istoric, naţional şi moral. Ministerul nostru de Externe, ministrul nostru din Moscova nu ştiau că răspunsul lor va fi publicat în toate ziarele din lume? Un protest împotriva nedreptăţii ar fi însemnat măcar o manifestare platonică şi un apel la conştiinţa lumii civilizate împotriva barbariei agresive”²⁷.

Am încercat aici să redăm câteva din amintirile contemporanilor şi modul în care acel moment de maximă tensiune şi-a pus amprenta asupra mentalului epocii. Evitând oamenii politici – care poartă răspunderea prăbuşirii României Mari, fapt ce le afectează crediblitatea –, am apelat la surse memorialistice din ceea ce ni s-a părut mai relevant: curteni, intelectuali (animaţi de convingeri de stânga şi de dreapta), străini aflaţi în România, români aflaţi în străinătate. În acest sens, am depistat patru tipuri de reacţie: revoltă şi indignare pasivă, defetism, indiferenţă, disperare şi apel la misticism.

După cum se poate observa, din cele de mai sus lipseşte atitudinea raţională, emoţia fiind caracteristica principală. Toate denotă surpriza, explicabilă poate  prin lipsa de informaţie cauzată de presa cenzurată. Societatea românească a anului 1940 trăia într-o necunoştinţă totală, alimentată absurd de propaganda dictaturii regale.

NOTE

1. Dat fiind numărul foarte mare de lucrări ne vom limita a indica doar două: Florin Constantiniu, 1941. Hitler, Stalin şi România. România şi geneza operaţiunii „Barbarossa”, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 94-112; Gheorghe Buzatu, Petre Otu, Ioan Scurtu, Vasile Bozga, subcapitolul Notele ultimative sovietice. Pierderea Basarabiei şi nordului Bucovinei în Istoria românilor, vol. VIII: România întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 566-574. O pasionantă, dar şi foarte contesată descriere literară o datorăm lui Paul Goma, Săptămâna roşie, 28 iunie – 3 iulie 1940, Anamarol, Bucureşti, 2007. 2. Petre Otu, Îmbrăţişarea Anacondei. Politica militară a României în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941, Editura Militară, Bucureşti, 2006, p. 184. 3. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (mai departe, ANIC), Fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Serviciul Secret de Informaţii, dosar nr. 1/1927, f. 15. 4. Petre Otu, op. cit., p. 51. 5. Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. al II-lea: 1939-1940, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 198. 6. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fondul 71 (1920-1944)/România, vol. nr. 7, memoriu al lui Nicolae Titulescu către regele Carol al II-lea, 11 septembrie 1939, f. 191. Vezi şi Nicolae Titulescu, Documente confidenţiale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 71-78. 7. Alberto Basciani, La difficile unione. La Bessarabia e la Grande Romania, 1918-1940, Aracne, Roma, 2007, p. 338-368. 8. Vezi şi ANIC, Fondul Familial Bosie, pachetul VII, 55 şi 56, şi Colecţia Raoul Bossy de la Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Manuscrise. 9. Alberto Basciani, op. cit., p. 367. 10. Carol al II-lea menţiona pe cei şase participanţi la al doilea consiliu de coroană din 27 iunie 1940 care votaseră pentru rezistenţă: „numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti” – Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune…, vol. al II-lea, p. 203. Chiar dacă Nicolae Iorga era un romantic, Ştefan Ciobanu, ca basarabean, era direct interesat, iar Victor Iamandi şi Ernest Urdăreanu doi complici ai camarilei regale, toţi au avut curajul să spună nu. Spre onoarea profesiunii, trei dintre aceştia – Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu şi Silviu Dragomir – erau istorici. 11. Şase zile din istoria Bucovinei (28 iunie – 3 iulie 1940). Invazia şi anexarea Nordului Bucovinei de către U.R.S.S., , Editura Institutului Bucovina-Basarabia, Rădăuţi, 2001, doc. nr. 8, p. 7. 12. Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune…, vol. al II-lea, p. 205. 13. Însemnare din 27 iunie 1940 – Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii, 1898-1940, Sigma, [Bucureşti], 2006, p. 485-486. 14. Ibidem, p. 485. 15. G.T. Kirileanu, Însemnări zilnice (1906-1960), Editura Albatros, Bucureşti, 2004 p. 199. 16. ANIC, Fondul Direcţiunea Generală a Poliţiei, dosar nr. 201/1940, f. 40. 17. Jean Mouton, Jurnal. România, 1939-1946, Editura Vivaldi, Bucureşti, 2008, p. 38. 18. Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, p. 189. 19. Gala Galaction, Jurnal, vol. al IV-lea, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 10-11. 20. Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, 1932-1947, Humanitas, Bucureşti, [2007], p. 289-290. 21. Ibidem, p. 290. 22. Ibidem, p. 300-303. 23.  „Ofiţerii şi soldaţii români […] au declarat plângând că regretă adânc că nu li s-a permis să lupte şi să nu cedeze teritoriul fără foc” – Şase zile din istoria Bucovinei…, doc. nr. 61, p. 322. 24. Apud Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 380-381. 25. Grigore Nandriş, 8 ani din viaţa României (1940-1948). Pagini de jurnal, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 33-34. 26. Însemnări din 28 şi 29 iunie 1940 – ibidem, p. 34. 27. Ibidem, p. 34-35.