Autor: dr. Daniel Dieaconu.

Istoria veche a ţiganilor rămâne în continuare o adevărată „terra incognita”, în ciuda numeroaselor studii care au oferit ipoteze şi explicaţii dintre cele mai diverse, dar şi dintre cele mai fanteziste. Lingvistica rămâne cea care a reuşit să clarifice parte dintre necunoscutele istoriei vechi a acestei etnii. Studiile de filologie comparată, realizate la sfârşitul secolului al XVIII-lea, au arătat originea indiană a limbii ţigăneşti, dar nici etnologia şi nici antropologia n-au putut stabili cu o doză mai mare de certitudine regiunea de provenienţă a ţiganilor europeni1. India, un adevărat subcontinent, deţine şi astăzi numeroase neamuri nomade, insuficient cercetate. Astfel, nu s-a putut stabili locul de unde a început migraţia ţiganilor spre Europa şi nici cauzele care au generat-o, această chestiune rămând un teren al ipotezelor2.

Primii țigani în spațiul românesc

Migraţia ţiganilor spre Europa n-a fost una care să să atragă atenţia, s-a desfăşurat într-o lungă perioadă de timp şi n-a fost una spectaculoasă; de aceea, cronicele vremii şi alte urme documentare n-au oferit informaţii care să permită stabilirea perioadei şi a culuoarului de trecere. Din nou, lingvistica, prin împrumuturile identificate în limba romani, oferă indicii asupra traseului urmat de ţigani spre Europa. Menţionăm elementele persane şi armeneşti, dar şi cele aparţinând limbii greceşti medievale sau a slavei vechi. Numele lor – ţigani – este derivat din termenul greco-bizantin atthigainein (a nu atinge) şi confirmă şi el o îndelungată şedere în Imperiul Bizantin sau Romeu (de unde ar proveni şi numele pe care şi l-au dat ei înşişi – rom)3. Primele mărturii documentare referitoare la ţiganii din Ţările Române datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi arată starea lor socială de robi, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Ei aparţineau domnului, boierilor şi mănăstirilor4. Ţiganii din Ţările Române au căpătat o importantă valoare economică, devenind o stare socială aflată între boier şi ţăran, specializată în meşteşuguri de fierărie, lăcătuşerie, confecţionarea de obiecte din lemn etc. Pentru a-i împiedica să fugă, boierii şi biserica i-au transformat în robi, iar fiecare ţigan fără stăpân a devenit proprietate a statului5. În Transilvania medievală, ţara românească intracarpatică, aflată sub  dominaţie ungară şi apoi suzeranitate otomană şi habsburgică, ţiganii au beneficiat de mai mare toleranţă, deşi s-au înregistrat o anumită formă de robie, care nu s-a desfiinţat decât în 1848. Cei mai mulţi dintre ei au devenit servitori regali. Să remarcăm faptul că italianul Giovanandrea Gromo, prezent în Transilvania anului 1564, afla pe ţigani folosiţi de secui în agricultură6.

Tagmele țigănești

Ţiganii din Ţările Române erau împărţiţi în mai multe categorii (numite tagme) în funcţie de anumite criterii:

– ţiganii domneşti (ai statului) care se împărţeau în lăieşi, membri ai unei cete, fără o anumită ocupaţie, care hoinăreau prin ţară; se pricepeau la prelucrarea metalelor, iar femeile mergeau din casă-n casă să ghicească norocul şi să cerşească; mulţi dintre ei făceau obiecte din aramă, în special căldări şi de aceea se numeau şi căldărari. Erau consideraţi ţiganii cei mai autentici, care şi-au păstrat caracteristicile specifice etniei. Locuiau în căruţele lor cu coviltir, iar iarna îşi durau bordeie în păduri. Din rândul lor s-au desprins ţiganii netoţi, cu o funestă reputaţie, care trăiau în păduri şi în gropile de gunoi ale satelor şi ale oraşelor, periculoşi şi sălbatici. Ţigani domneşti erau şi lingurarii (confecţionau ustensile din lemn), de asemenea, ursarii, care erau spoitori şi fierari şi se ocupau şi cu dresatul urşilor pe care îi puneau să joace la bâlciuri, iarmaroace sau la intersecţia marilor drumuri comerciale, creşteau catâri şi făceau ciururi şi alte obiecte mărunte din fier. O tagmă aparte o constituiau rudarii (aurarii), care se ocupau cu mineritul şi cu spălatul aurului din râurile de munte, o adevărată aristocraţie ţigănească;

– ţiganii particulari, mănăstireşti sau boiereşti, erau în marea lor majoritate vătraşi, folosiţi în agricultură, la creşterea animalelor, alte profesii casnice. Printre ţiganii particulari se aflau şi lăieşi, fierari şi pieptănari, care hoinăreau prin ţară, dar care datorau un bir stăpânului şi pe moşia sa se adăposteau pe timp de iarnă7.

Călătorii străini de la începutul veacului al XIX-lea se arătau impresionaţi de amestecul de pitoresc şi barbarie, de exotismul lor, care plăcea acelei epoci. Remarcau starea robilor ţigani (vestigiu al unei lumi trecute), care se apropia mai mult de cea vitelor, decât a oamenilor, fiind loviţi şi chiar omorâţi de către stăpânii lor, vânduţi în târguri şi chiar despărţiţi de propria familie8.

Începutul secolului al XIX-lea nu schimbă prea mult statutul juridic al ţiganilor, aceeaşi stare de fapt, aceleaşi mijloace de constrângere ca în secolele al XV-lea şi al XVI-lea9. O generaţie şcolită în Occident, care avea ca punct de inspiraţie Franţa şi care a făcut revoluţia de la 1848 în Ţările Române, a fost artizana dezrobirii ţiganilor. O rezistenţă puternică au întâmpinat din partea boierilor, mari proprietari de moşii şi de sute de robi ţigani. Curentul aboliţionist iniţiat de marele om politic M. Kogălniceanu deschide un proces care a început în 1837 şi care s-a încheiat în 1856 şi care a consfinţit emanciparea tuturor categoriilor de ţigani10.

O treime din ţiganii Europei

În prima jumătate a secolului XIX-lea, n-au existat preocupări pentru o cerecetare sistematică a ţiganilor şi nici un studiu care să urmărească voluţia lor demografică, dar din sursele documentare ale vremii putem estima: la 1837, M. Kogălniceanu vedea un număr de 200 000 de ţigani în Moldova şi Ţara Românească; A. Ubicini, un bun cunoscător al acestor teritorii aprecia în 1856 la 250 000 de suflete, iar J.A. Vaillant considera că în Moldova erau 137 000 de suflete, iar în Ţara Românească – 125 000 11. În Ţara Românească, odată cu emanciparea, s-a realizat o statistică a ţiganilor în care sunt înregistrate 33 267 de familii, ceea ce ar fi însemnat un număr aproximativ de 166 335 de suflete, reprezentând 7% din totalul populaţiei. În Moldova, nu s-a mai realizat o statistică care să-i menţioneze separat pe ţigani, dar s-a apreciat că proporţia ţiganilor în rândul populaţiei ţării era tot de 7%, cca 100 000 de suflete. Se estima că o treime din ţiganii Europei locuiau în Moldova şi Ţara Românească12.

Vătraşii (ţiganii ai boierilor şi mănăstirilor) şi-au uitat limba şi obiceiurile, se sedentarizaseră încă dinainte de dezrobire. După dezrobire, aceştia s-au aşezat şi au intrat în rând cu ţăranii, iar după reforma agrară din 1864, mulţi dintre ei au devenit mici proprietari agricoli pe moşiile statului, formând sate formate în marea lor majoritate din ţigani. În 10-20 de ani de la dezrobire, nu era aşezare rurală care să nu aibă una sau mai multe familii de ţigani. Ţiganii din sate, care nu s-au îndreptat spre plugărie, au continuat să practice meşteşugurile tradiţionale, plăteau impozit (într-o societate rurală rudimentară din punct de vedere al productivităţii îşi aflau locul, ei devenind meseriaşii satelor). Alţi ţigani s-au făcut slugi, în general în alte sate decât cele în care plăteau birul. Autorităţile au dorit sedentarizarea ţiganilor nomazi şi au reuşit doar într-o oarecare măsură. Unii ţigani nomazi şi-au continuat traiul itinerant, formal erau statorniciţi în sate, dar nu posedau o bucată de pământ, doar păşunea pe timpul cât stăteau pe ea; locuiau în corturi, iar iarna se adăposteau în bordeie la marginea pădurilor. Comunităţile mai mici, chiar şi satele formate din robi mănăstireşti şi-au pierdut caracterul etnic. Această asimilare etnică şi lingvistică a avut o mai mare putere în Moldova. Comunităţile ţigăneşti mari şi-au păstrat caracteristicile etnice. Mulţi ţigani n-au acceptat sedentarizarea sau celelalte restricţii impuse de autorităţi şi au trecut graniţele, continuând un  proces de veacuri, acum nemaifiind legaţi de un stăpân care să-i caute şi să-i aducă înapoi. Autorităţile, care impuseseră un regim destul de strict cu bilete de voie, au recurs la un mod de neintervenţie asupra emigranţilor şi mulţi ţigani au trecut în Bucovina, Imperiul Rus, Transilvania, Ungaria, Slovacia, Bulgaria, Serbia (erau numiţi ţigani româneşti – vorbeau limba română)13.

„Migrația”

 În Europa Centrală şi de Vest au ajuns ţigani diferiţi de cei care au sosit acolo în Evul Mediu. Se numeau ei înşişi Rom, iar dialectele lor erau influenţate de limba română. (dintre ei amintim pe căldărari, lovari, ciurari). De asemenea, au ajuns şi alţi ţigani care mai vorbeau doar limba română: rudarii, ursarii, băieşii sau aurarii. Această migraţie a covârşit pe ţiganii băştinaşi14. Ţigani din spaţiul românesc au ajuns şi în SUA odată cu marele val al imigraţiei din estul Europei şi stratul de ţigani din perioada colonială a fost covârşit. Renumitul ţiganolog Angus Fraser crede că ţiganii din Occident au venit din spaţiul românesc, nu neapărat din  Moldova şi Ţara Românească după emancipare (teritorii din Peninsula Balcanică, Serbia, Ungaria, Imperiul rus etc., în care locuiau vorbitori de limba română)15. S-a considerat că o nouă migraţie a ţiganilor s-a desfăşurat la sfârşitul seolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În vestul Europei şi în America au apărut ţiganii care foloseau limbi cu influenţe lingvistice româneşti (au fost denumiţi ţigani cu dialecte Vlax şi dintre ei s-au remarcat lovarii, căldăraşii şi ciurarii). Marea majoritate a ţiganilor din Europa vestică, din America şi Australia vorbesc dialecte Vlax16. Considerăm că emanciparea ţiganilor din Moldova şi Ţara Românească la jumătatea secolului al XIX-lea a avut un rol important în această a doua mare migraţie europeană a ţiganilor. Mulţi dintre ţiganii eliberaţi n-au acceptat sedentarizarea şi noile restricţii impuse de autorităţi şi estimările privind populaţia ţigănească confirmă acest fapt, iar documentele de arhivă arată numeroasele de treceri ale graniţei, mai ales spre Transilvania.

Dacă la sfârşitul procesului de emancipare, în 1856, erau recenzaţi cca 250 000 de ţigani, în 1876, sunt înregistraţi 200 000, acest fapt datorându-se, atât asimilării etnice, cât şi emigrărilor. Ţiganii reprezentau la 1876 4-5 % din totalul populaţiei faţă de cca 7% în 1856 17. În Moldova şi Ţara Românească, nu s-au mai înregistrat ţiganii separat şi astfel nu mai avem la îndemână o astfel de statistică şi de asemenea nu s-au realizat nici lucrări istoriografice. De aceea, de referinţă rămâne recensământul anului 1930, valabil pentru toate provinciile istorice ce acum formau România Mare.

În Bucovina, teritoriu românesc ce fusese anexat la 1775 de Imperiul habsburgic, s-au luat măsuri severe de sedentarizare. Cei care nu au acceptat-o au emigrat, iar la 1878, conform conscipţiei nu mai existau ţigani nomazi şi reprezentau 1,32% din totalul populaţiei. În Basarabia, ţiganii nu erau în număr mare şi mulţi dintre ei şi-au păstrat traiul tradiţional. În 1897, reprezentau 0,5 % din populaţia ţării, mulţi dintre ei se românizaseră sau emigraseră în Ucraina şi Rusia18. În Transilvania, se înregistra cea mai mare concentraţie a populaţiei ţigăneşti din Ungaria, 105 034 de suflete, reprezentând 4,6% din totalul locuitorilor în anul 1893. Se constată preponderenţa meşteşugarilor din rândul populaţiei agricole: fierari, căldărari, confecţioneri de cuie, lingurari, confecţioneri de vase de lemn, cărămidari, bidinari sau lăutari, acoperind o paletă foarte largă de meserii. Să remarcăm faptul că peste 40% din ţiganii din Transilvania vorbeau limba română. Procesul de sedentarizare a cunoscut în cea de-a doua jumătate a secolul al XIX-lea o amploare deosebită şi conscripţia din 1893 arată că ţiganii nomazi se constituiau într-o minoritate nesemnificativă19.

Țiganii României Mari

România interbelică a devenit „România Mare”, realizându-se statul unitar, Vechiului Regat antebelic (Moldova, Ţara Românească, Dobrogea – alipită în 1878 şi Cadrilaterul – alipit în 1913) i s-au alăturat în 1918 Basarabia (aparţinuse Imperiului rus din 1812), Bucovina, Transilvania şi Banatul (aparţinuseră Imperiul Austro-Ungar). Noul stat şi-a dublat teritoriul, ajungând la 295 500 km², rivalizând ca întindere şi populaţie cu Marea Britanie sau Italia. Pierdea în schimb omogenitatea etnică a României antebelice, alături de români, evrei şi ţigani se alătură unguri, germani, ruşi, ucraineni, şi alţi evrei şi ţigani Conform recensământului din 1930, românii reprezentau 71,9%. Iar principalele minorităţi naţionale erau maghiarii – 7,9%, germanii – 4,2%, evreii – 4,0% ş.a. Ţiganii reprezentau 1,5% din populaţia ţării, şi sunt recenzate 262.501 persoane, dintre care 221.726 dintre ei locuiau în mediul rural (84,5 %), iar 40775 dintre ei trăiau la oraşe20. Constatăm că populaţia ţigănească rămâne în continuare o adevărată civilizaţie a satului. Menţionăm faptul că, deşi nu putem să negăm competenţa celor care au condus şi realizat recensământul din 1930, aceste cifre nu reflectă în totalitate realitatea. Termenul „ţigan” era considerat o „declasare” şi mulţi s-au ferit a-l adopta, iar populaţia ţigănească, spre deosebire de evrei, s-a dovedit uşor asimilabilă şi care adopta repede religia etniei majoritare. Martin Block, în anul 1934, considera că în România erau 350 000 – 400 000 de ţigani, iar sociologul şi etnograful Ion Chelcea estima pentru perioada interbelică un număr de 525 000 de persoane de etnie romă. Una dintre organizaţiile culturale şi politice interbelice ale ţiganilor, Uniunea Generală a Romilor, pretindea în anul 1938 că reprezintă interesele a 784 793 de ţigani, iar alte surse din interiorul etniei avansau cifra de un milion de persoane 21.

Perioda interbelică aduce pentru ţiganii din România un proces de modernizare, o aşa- numită „emancipare”, vizibilă şi prin încercările de organizare, atât socială, culturală, cât şi politică. Conţiinţa apartenenţei la etnia romilor s-a făcut simţită inegal în România Mare. Conducătorii celui mai important recensământ interbelic, cel din 1930, remarcau faptul că „o mare parte dintre ţigani nu şi-au declarat originea etnică ţigănească, în Transilvania s-au declarat mai mulţi ţigani decât în Vechiul Regat (Ţara Românească şi Moldova), aici petrecându-se o mai accentuată asimilare în timp22. Cea mai mare proporţie de ţigani o aflăm în Transilvania – 2,3% (2,5% la sate), în număr de 75 342 de persoane. În celelalte provincii istorice, în procente, ţiganii reprezentau de la 0,3 % în Basarabia până la 1,8 % în Muntenia. Judeţele cu mulţi ţigani erau Ilfov (care deţinea şi oraşul Bucureşti), capitala şi cel mai mare oraş al ţării), Dolj (Oltenia), Mureş şi Cluj (Transilvania), iar oraşe cu mulţi ţigani erau Bucureştiul, Urziceni (13,4%), Orşova (8,5%, Mizil (8,1%), Târgu-Frumos (8,3%)23. Cercetând datele recensământului remarcăm faptul că în Transilvania locuiau ţigani în mai toate localităţile, dar în număr mai mic, câteva familii, iar în Moldova şi Muntenia se constată concentrări ale populaţiei ţigăneşti în unele zone, existând multe sate alcătuite exclusiv din ţigani, sate de agricultori, mici meşteşugari sau lăutari.

Categorii și caracteristici

O excelentă clasificare a ţiganilor epocii interbelice realiza Ion Chelcea, care vedea mai multe categorii, cu caracteristicile lor care îi diferenţiau:

– ţiganii aşezaţi (de vatră), purtau numele ocupaţiei: fierari, lăutari, salahori, văcsuitori de ghete, spoitori; sunt o categorie care s-au amestecat cel mai mult cu populaţia în mijlocul căreia au trăit şi sunt pe cale şă-şi piardă limba;

– rudarii, în Ardeal se numesc băieşi, în Moldova – lingurari; sunt urmaşi ai ţiganilor aurari, dar această îndeletnicire a dispărut; prezintă o nuanţă specifică a păstrării trăsăturilor rasei, vorbesc limba română şi au adoptat portul ţăranilor; cerşesc, dar nu fură şi sunt consideraţi drept harnici;

– nomazii, poartă numele ocupaţiei: lăieşii, netoţii, ursarii, ciurarii, clopotarii; şi-au păstrat cel mai bine caracteristicile etnice şi lingvistice, au un port specific şi s-a constatat înclinaţia lor către furt24.

Perioada interbelică a antrenat transformări importante şi pentru ţigani, atât din punct de vedere social, cât şi economic. Acest fapt este vădit în domeniul ocupaţiilor,  unde unii ţiganii îşi păstrează îndeletnicirile tradiţionale, dar unele dintre ele intră în declin sau chiar dispar ca urmare a prefacerilor economice şi a progresului ce se face simţit şi în România. Aurarii devin rudari şi pe lângă obiectele de lemn pe care le confecţionau, devin şi cărămidari, iar unii dintre se îndreaptă către comerţul ambulant, mai ales cel cu covoare. Lăutarii ţigani domină în continuare peisajul muzical românesc, dar şi ei sunt concuraţi de gramofon şi de orchestrele moderne. Fierarii ţigani ai satelor rămân în continuare cei care deţin preponderenţa, iar dintre vătraşi, unii devin ciurdarii şi porcarii satelor. Reforma agrară, încheiată în 1921, a făcut pe mulţi dintre ţiganii sedentarizaţi mici proprietari agricoli, în rând cu ţăranii, dar au fost multe cazurile când, nu după mult timp, şi-au vândut terenurile agricole 25.

Nu a existat o „problemă ţigănească” în interbelic

În perioada interbelică, în România s-au născut şi au avut o evoluţie deosebită mişcările ultranaţionaliste, care au promovat tendinţe xenofobe, continuând o „tradiţie” antebelică apărută odată cu naşterea statului românesc modern. În societatea românească a existat încă din evul Mediu o „problemă grecească”, care s-a sfârşit printr-o relativă asimilare a grecilor în masa românilor şi prin pierderea importanţei lor economice. O „problemă evreiască” a apărut odată cu naşterea burgheziei naţionale, care se simţea „sufocată” de concurenţa burgheziei evreieşti, care funcţionase încă de la din secolul al XVIII-lea ca o adevărată clasă intermediară între oraş şi sat, între boier şi ţăran. Această „problemă evreiască” a fost şi o realitate a epocii interbelice, cunoscând perioade de acutizare, dar şi de indiferenţă a opiniei public, iar pe fondul recrudescenţei fascismului în Europa, degenerând nefast în anii celui de-al Doilea Război Mondial26. O „problemă ţigănească” n-a existat în societatea românească nici înainte de primul război mondial şi nici în perioada interbelică. Au fost puţine şi fără o largă circulaţie poziţiile rasiste îndreptate împotriva ţiganilor. Liga Apărării Naţional-Creştine şi Mişcarea Legionară, organizaţii politice ultranaţionaliste, au avut printre principalele direcţii doctrinare antisemitismul, neacordând atenţie ţiganilor, căci măsurile pe care le cereau împotriva „străinilor” aveau  o bază economică, nu rasială. Politica de „românizare” a guvernului Goga-Cuza (decembrie 1937-februarie 1938) n-a atins etnia ţiganilor, ba mai mult în 1937, în vederea alegerilor, una dintre marile organizaţii ale ţiganilor a sprijinit Partidul Naţional-Creştin al lui Octavian Goga (formaţiune politică naţionalistă cu tendinţe pronunţate xenofobe, în special antievreieşti), oficiosul partidului, „Ţara Noastră” apărând săptămânal şi într-o ediţie pentru romi27. Abia în anul 1941, când Mişcarea Legionară conducea România împreună cu generalul Antonescu, se înregistrează o astfel de poziţie în ziarul oficial al organizaţiei. Se anunţa „precăderea problemei ţigăneşti”, se cerea interzicerea căsătoriilor dintre români şi ţigani şi apoi izolarea treptată într-un fel de ghetto28. În timpul guvernării antonesciano-legionare nu s-au luat măsuri restrictive împotriva ţiganilor. Sub influenţa teoriilor rasiste germane, au apărut şi în România mai multe studii ca rezultat al unor cercetări de biopolitică şi eugenie efectuate la Cluj în cadrul Institutului de Igienă Socială. S-au introdus concepte noi precum „puritate etnică”, „etnii inferioare”, „promiscuitate etnică” şi se considera că minorităţile (în special evreii şi ţiganii) erau considerate „minorităţi-balast” şi se constituiau într-o „primejdie bioetnică”. Interesaţi în a sensibiliza opinia publică asupra pericolului ţigănesc, cerectătorii prezentau cifre de  400 000 sau chiar de 600 000 de ţigani în România, cei 262 501 erau doar nomazii. Se spunea: „Ţara noastră are cei mai mulţi ţigani din lume şi proporţia corcilor proveniţi din ţigani şi populaţii neţigane, nu-i departe de cel al ţiganilor puri”29.

Câteva teorii

Un sociolog şi etnograf de mare valoare, dar pătruns şi el de ideile epocii remarca: „Ţiganii şi-au aflat în România un mediu prielnic de dezvoltare, subînţelegându-se că românii i-au tolera prea mult. Mai ales conducerea a lăsat nereglementată viaţa ce o duc la oraşe. Mai cu seamă în Bucureşti. Principiul asimilării sau tolerarea infiltraţiilor etnice puteau să pară justificate în trecut, deoarece conceptul de rasă nici nu exista atunci, sau n-avea conţinut, dar sperăm că lucrurile nu vor rămâne aici”. Iordache Făcăoaru, cel mai important teoretician al cercetărilor rasiale privind pe ţigani (dar nu una dintre marile personalităţi ale epocii) considera că asimilarea minorităţilor de „mâna a doua”, precum ţiganii şi evreii, ar însemna „înstrăinarea şi pauperizarea însuşirilor noastre etnice” şi aprecia ca potrivită politica Germaniei faţă de aceştia. Un alt autor nota: „Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Pentru a acoperi cheltuielile de întreţinere, trebuie puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie, am scăpa de ei. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu, pentru ca în cursul unei generaţii să fie curăţit locul şi de ei. Peste tot, locul trebuie reocupat de elementele cele mai bune ale naţiei30. Aceste teorii au făcut apologia politicii germane faţă de minorităţi şi, deşi fără o prea largă circulaţie şi nebeneficiind de un prestigiu deosebit al autorilor, au contribuit la definirea politicii faţă de ţigani a guvernului Antonescu.

Țiganii în timpul regimului Antonescu

Începerea celui de-al doilea război mondial, recrudescenţa fascismului, intrarea României în sfera de influenţă germană (aderarea la Pactul Tripartit) a făcut ca politica tradiţională a guvernelor române faţă de ţigani să se schimbe. S-au remarcat asemănări şi deosebiri între situaţia evreilor şi a ţiganilor. Legislaţia antisemită din anii războiului a afectat într-o măsură mai mare sau mai mică pe toţi evreii, pe când pentru ţigani n-a existat o legislaţie care să-i cuprindă pe toţi. Cu privire la deportări, doar o parte dintre ţigani au intrat în aceste proces, la fel ca şi evreii, doar cei din Bucovina, Basarabia şi Dorohoi fiind deportaţi. Generalul Ion Antonescu, după o vizită la 7 februarie 1941 (la puţin timp după ce a preluat puterea totală în stat, n.n.) în mahalalele Bucureştilor, remarca invazia ţiganilor de la sate spre oraşe; ei au fost cei care au inundat străzile la „rebeliune” (conflictul armat între Antonescu şi legionari pentru câştigarea puterii), au făcut numeroase jafuri, erau „pe punctul de-a da statul peste cap”. Considera că trebuie îndepărtaţi din capitală, să fie stabiliţi în Bălţile Dunării, care să fie asanate, şi în Bărăgan, unde era nevoie de braţe de muncă în agricultură. Trebuia să li se impună „cultul muncii”. Aprecia la cca 20 000 numărul celor care ar fi făcut obiectul unei astfel de acţiuni. Mihai Antonescu, vicepremierul României, menţiona referitor la Legea Muncii Obligatorii că „ţara trebuie să fie redresată”, iar pentru aceasta era necesară „munca intensivă şi coordonată a tuturor” şi cerea scoaterea din capitală şi din alte centre urbane a ţiganilor infractori şi implicarea lor „activităţi socialmente necesare”31.

Din ordinul generalului Antonescu s-a realizat un recensământ de către Institutul Central de Statistică prin intermediul a 1 000 de operatori. Au fost recenzate 11 441 persoane ţigani nomazi şi 13 176 ţigani sedentari. Ţiganii propuşi pentru deportare erau împărţiţi în două categorii:

– ţiganii nomazi – căldărari, lingurari ş.a.;

– ţiganii stabili, care nu aveau mijloace de existenţă sau ocupaţii precise sau făcuseră puşcărie32.

Antonescu cerea „asigurarea ordinii interne şi eliminarea elementelor eterogene şi parazitare”, astfel ţiganii nomazi trebuiau dirijaţi spre Transnistria, instalaţi sub un Guvernământ. El cerea degajarea oraşelor şi satelor de „toţi ţiganii parazitari, retrograzi şi necinstiţi, pripăşiţi şi toleraţi printr-o condamnabilă nepăsare a conducerii treburilor noastre publice de până acum”. Dorea să se acţioneze „în masă şi prin surprindere, însă organizat şi cu omenie”, iar ceilalţi ţigani sedentari, dar fără ocupaţie să fie distribuiţi în ţară şi utilizaţi la diverse munci33.

Câți au fost deportați în Transnistria?

Să remarcăm că Ion Antonescu aprecia că ţiganii care se dovedesc harnici şi muncitori, desfăşurând activităţi necesare să fie lăsaţi în pace. La procesul din 1946, I. Antonescu motiva deportarea prin motive de ordine publică, datorită furturilor şi omorurilor pe care le comiteau în Bucureşti şi alte oraşe în timpul camuflajului. Acuzarea a estimat la 26 000 de ţigani deportaţi, dar generalul C.Z. Vasiliu recunoaşte deportarea a 24 000 de ţigani din toate colţurile ţării34. A. Fraser consideră că Antonescu a trimis în Transnistria cca 90 000 de ţigani dintre care o treime au murit din cauza abandonării, malnutriţiei, tifosului, dar aceste cifre nu sunt confirmate documentar. Fără îndoială, însă, acţiunea guvernului s-a dovedit o acţiune prost organizată şi care n-a satisfăcut intenţiile conducătorilor. Într-adevăr, se deosebeşte de politica germană faţă de ţigani, a afectat 10% dintre populaţia ţigănească a României şi nu există dovezi că s-a urmărit exterminarea lor fizică, s-a dorit o soluţie intermediară, dar care n-a creat decât suferinţe greu de imaginat. Este „secvenţa românească a istoriei tragice a ţiganilor în cele de-al doilea război mondial”35.

Supravieţuitorii ţiganilor deportaţi în Transnistria s-au reîntors în satele şi oraşele lor, după retragerea armatei române şi germane. S-a instituit regimul comunist, dar atenţia pe care a acordat-o acestei etnii a fost minoră, autorităţile neacordându-le statutul de minoritate naţională conlocuitoare. Partidul Comunist Român şi-a dorit să omogenizeze din punct de vedere etnic societatea românească şi ţiganii erau elemente ce trabuiau românizate. Ţiganii, mulţi dintre ei, au ascuns apartenenţa lor etnică şi acest fapt este confirmat de recensămintele perioadei comuniste şi această realitate s-a perpetuat şi după 1990 36.

În timpul comunismului

Recensămintele epocii comuniste, realizate pe baza declaraţiilor, nu anchete sociale, care să identifice pe toţi apartenenţii etniei ţigăneşti, arată un număr mai mic de membri ai acestei populaţii, la fel şi procentual se înregistrează o scădere. Astfel, în 1948 sunt înregistraţi 53425 de persoane (0,3%), în 1956 – 104.216 (0,6%), în 1966 – 64197 (0,3%), în 1977 – 229986 (1,06%), iar în 1992 – 401087 (1,8%)37. Un grup de cercetători, care au realizat un studiu ştiinţific dedicat etniei rome actuale, considera că în 1992, după modul de viaţă, în România erau minim 819446 persoane (3,6%), iar cifra maximă fiind 1010646 persoane (4,6%)38.

Măsurile luate de regimul comunist au reuşit într-o oarecare măsură să-i transforme pe ţigani în muncitori, integrându-i, uneori şi forţat, în modul de viaţă modern. N-au mai fost consideraţi o etnie parte, au fost trimişi la şcoli, li s-au asigurat locuri de muncă şi locuinţe. Transformările economico-sociale ale perioadei comuniste i-au afectat pozitiv sau negativ pe ţigani. În anul 1962, s-a luat măsura sedentarizării ţiganilor nomazi, încercându-se atragerea lor în societate, dar necunoscându-se bine specificul lor şi nefiind tratată cu suficientă atenţie, n-au fost rezultate semnificative şi acest lucru se simte în perioada actuală. Între anii 1977-1983, sunt sedentarizaţi şi ultimii 65000 de ţigani nomazi în urma unui program iniţiat de Partidul Comunist Român. Adaptarea ţiganilor la sistemul economico-social instituit de comunişti a însemnat abandonarea îndeletnicirilor tradiţionale şi transformarea lor a îmbrăcat caracteristici specifice, datorate în special calificării şi educaţiei precare. Autorităţile au trebuit să constate eşecul parţial al încercărilor de „încadrare în muncă a ţiganilor-problemă”, aceia care nu s-au putut adapta noilor condiţii.39

Reacții la politica lui Ceaușescu

Politica pro-natalistă a lui Nicolae Ceauşescu, sprijinită şi de sistemul de ajutoare sociale a ajutat familiile sărace de romi şi a făcut să crească numărul membrilor etniei, dar dificultăţile financiare şi morale i-au determinat să-i abandoneze pe copii în instituţii specializate de stat. Din punct de vedere al şcolarizării, copiii romi au fost încadraţi în şcoli, dar sărăcia a frânat de multe ori dezvoltarea lor şi în multe cazuri elevii romi erau trataţi diferenţiat, deşi, cel puţin teoretic, nu exista în şcoală nicio discriminare40.

În timpul lui Ceauşescu, sedentarizarea forţată a fost urmată de dispersarea grupurilor mai numeroase, iar la începutul anilor ’70 va refuza să recunoască chiar existenţa ţiganilor. Ca parte a procesului de „sistematizare”, Ceauşescu va încerca să-i bage cu forţa în „ghetourile” sărăcăcioase din oraşe sau aşezările de tip semiurban din zonele agricole. Obiectele lor de preţ – monedele mari de aur din perioada austro-ungară, forma lor preferată de tezaurizare – au fost confiscate de către Securitate şi Miliţie41. Comunităţile tradiţionale nu s-au putut adapta suficient de rapid la noile condiţii şi nici n-au beneficiat de ajutor special din partea statului ceea ce a dus la o marginalizare din partea populaţiei majoritare şi o automarginalizare, izolându-se în faţa schimbării şi modernizării. În urma crizei economice, o parte a ţiganilor revin la modelele tradiţionale de viaţă, dar adaptate în forme moderne: devin specialişti ai „pieţei negre”42.

Democrația!

România, odată cu reîntoarcerea spre democraţie, a recunoscut pe ţigani ca  minoritate naţională şi, din acest punct de vedere, ţiganilor li s-au oferit toate drepturile constituţionale, ei fiind egali în drepturi cu ceilalţi cetăţeni ai ţării şi putând fi reprezentaţi în parlament, fiind apăraţi şi putând cere rezolvarea problemelor lor de către Oficiul pentru Romi al Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale din cadrul Guvernului României. Legile româneşti le oferă o deplină posibilitate de activizare a modernizării etniei rome. Constituirea etnicităţii rome nu depinde însă atât de statul român, cât de liderii comunităţilor ţigăneşti. România, ca o ţară care deţine cei mai mulţi ţigani din Europa, s-a considerat că ar fi trebuit să deţină preeminenţa în cadrul acestei numeroase etnii. Într-adevăr, nu au lipsit numeroşii lideri ai ţiganilor din România care s-au erijat în conducătorii ţiganilor din ţara în care s-au născut, din Balcani, din Europa, din lumea întreagă. Dar nu s-au simţit efectele constituirii unei etnicităţi rome moderne şi nu se poate discuta de coeziune de idei în ceea ce priveşte modul de părăsire a tradiţionalismului arhaic. Dacă pentru mult timp (mai ales în timpul regimului  comunist) modernizarea a însemnat părăsirea comunităţii etnice şi integrarea în cadrul larg al populaţiei majoritare, acum, pentru ţigani se oferă posibilitatea modernizării din din cele mai diverse puncte de vedere (social, politic, religios, cultural ş.a.) fără a renunţa la propria identitate. Din păcate, considerăm noi, populaţia romă din România manifestă o accentuată tendinţă de reîntoarcere la organizarea de tip tradiţional, care capătă mereu noi adepţi şi liderii tradiţionali (numiţi îndeobşte bulibaşi, un termen specific Evului Mediu, de origine turcă) au căpătat o mai mare autoritate decât liderii moderni (un fapt paradoxal, de altfel). Să amintim reîntoarcerea la justiţia tribunalelor tradiţionale (numite kris-uri), cu o mare putere în rândul romilor adepţi al traiului patriarhal şi care pedepseşte încălcările codurilor morale vechi de secole în  spaţiul românesc.

Note

1. F. de Vaux de Foletier, Mille ans d’histoire de Tsiganes, Paris, 1970, pp. 18-25.

2. J. Bloch, Les Tsiganes, Paris, 1953, pp. 20-31.

3. V. Achim, Ţiganii în istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pp. 16-17.

4. Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, I, Bucureşti, 1975, pp. 109-112.

5. P.P. Panaitescu, The Gypsies în Walachia and Moldavia: A Chapter of economic history, în JGSL (Journal of the Gypsy Lore Society, seria a III-a), (3), 20 (1941), pp. 58-61.

 6. E.O. Winstedt, Some Transylvanian Gypsy documents of the sixteenth century, în JGLS (3)20 (1941), pp. 49-59.

7. D. Fotino, Istoria generală a Daciei, III, 1859, pp. 238-239.

8. M. Kogălniceanu, Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des cigains, connus en France sous le nom de Bohémiens, Libr. de B. Behr, Berlin, 1837, pp. 16-17.

9. C.J. Popp-Şerboianu, Les Tsiganes, Payot, Paris, 1930, pp. 47-48.

10. M. Kogălniceanu, Dezrobirea ţiganilor, Bucureşti, 1891, p. 8-14.

11. M. Kogălniceanu, Esquisse …, p. 21; A. Ubicini, Provinces d’origine roumaine. Valachia, Moldavie, Bukovine, Transylvanye, Bessarabie, Paris, 1856, pp. 10-11.

12. I.C. Fillitti, Populaţia Munteniei la 1857, în „Anale economice şi statistice”, XIV, 1931, nr. 9-12, p. 123.

13. G. Potra, op. cit., p. 119 şi I. Corfus, Agricultura în Ţările Române 1848-1864. Istorie agară comparată, Bucureşti, 1982, p. 179.

14. A. Fraser, The Gypsies, pp. 226-232.

15. Ibidem, p. 236-238.

16. A. Fraser, The Rom migrations, în JGLS, (5), 2 (1992), pp. 131-145.

17. E. Cretzulescu, România considerată din punct de vedere fizic, administrativ şi economic, în „Buletinul Societăţii Geografice Române”, I, 1876, nr. 1, p. 53.

18. V. Achim, op. cit., pp. 112-113; P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Chişinău, 1992, pp. 107-109.

19. I. Chelcea, Ţiganii din România. Monografie etnografică, Institutul Central de Statistică, Bucureşti, 1944, p. 75.

20. H. Rogger, E. Weber, Dreapta europeană, profil istoric, Ed. Minerva, Bucureşti, 1995, p. 393.

21. M. Block, Moeurs et coutumes des Tsiganes, Payot, Paris, 1934, p. 64. 

22. T. Amza, Ţiganii, o lume a contrastelor, Bucureşti, 1994, pp. 65-67.

23. Dr. S. Manuilă, Dr. D.C. Georgescu, Populaţia României, Institutul Central de Statistică, Bucureşti, 1939, p. 59. 

24. I. Chelcea, op. cit., pp. 40-45.

25. M. Block, op. cit., pp. 85-120.

26. L. Volovici, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască” în România anilor’30, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 25-26.

27. E. Popa, Minorităţile etnice în statul naţional român, Bucureşti, 1944, p. 7.

28. „Cuvântul”, s.n., nr. 53, 18 ianuarie 1941, p. 1.

29. I. Făcăoaru, Antropolgia în Stat ca Ştiinţă şi ca Obiect de Învăţământ, Cluj, 1938, pp. 14-16.

30. I. Chelcea, op. cit, p. 21; I. Făcăoaru, op. cit., p. 37.

31. Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, II, (ian.-mart. 1941), ed. M. Ciucă şi B. Popovici, Arhivele Naţionale ale României, 1998, p. 181 şi 594.

32. Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Cabinet, dos. 560-1942, f. 17-19

33. Idem, dos. 560/1942, f. 18.

34. Procesul marii trădări naţionale; stenogramele desbaterilor de la Tribunalul Poporului asupra guvernului Antonescu, Bucureşti, 1946, p. 42, 66, 104, 108.

35. A. Fraser, Ţiganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 285.

36. E. Pons, Les Tsiganes en Roumanie: des citoyens à part entière?, Paris, 1995, pp. 31-37.

37. A. Golopenţia, D.C. Georgescu, Populaţia Republicii Populare Române la 25 ianuarie 1948. Rezultate provizorii ale recensământului, în „Probleme economice”, 1948, nr. 2, pp. 28-30.

38. E. Zamfir, C. Zamfir, coord., Ţiganii, între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p. 59-6.

39. Ţiganii din România, în „National Geographic”, România, noiembrie 2006, p. 30.

40. E. Pons, Les Tsiganes en Roumanie: des citoyens à part entière?, p. 44.

41. A. Fraser, Ţiganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 298-299.

42. E. Pons, Les Tsiganes en Roumanie: des citoyens a part entiere?, p. 41.