Autor: Cornel-Constantin Ilie.
Renaşterea a adus cu sine şi creşterea interesului pentru antichitatea clasică şi pentru strângerea vestigiilor greco–romane. Încă din secolul al XV-lea, în Italia apar colecţii muzeale (denumirea „muzeu” desemnând o colecţie de obiecte rare şi valoroase) la Roma, Veneţia sau Florenţa. Principii italieni (cum sunt cei din familia Medici) şi papii desfăşoară o intensă activitate de strângere de vestigii arheologice şi obiecte de artă. Această idee a colecţionării se va răspândi rapid în Franţa, Germania, Spania sau Anglia. Însă în secolul al XVI-lea se constată o lărgire a cadrului colecţiilor. În acest context vor apărea „cabinetele de curiozităţi”.
Naturalia și artificialia
Fie că se numesc Wunderkammer, Kunstkammer, Chambre de merveilles, Kunstkabinet sau Cabinet of Wonders, ele au reprezentat o punere în practică a ideii renascentiste a cunoaşterii enciclopedice: universul (macrocosmosul) putea fi reflectat în cadrul colecţiilor din aceste cabinete (microcosmosul) ce puteau cuprinde atât lucrurile făcute de Dumnezeu (naturalia), cât şi cele făcute de mâna omului (artificialia). Cabinetele de curiozităţi erau menite să contribuie la înţelegerea complexităţii naturii şi la crearea unei imagini cât mai corecte asupra lumii. Lucruri cu atât mai necesare cu cât ne aflăm în perioada marilor descoperiri geografice şi a teoriilor care au revoluţionat ştiinţa şi religia.
În acelaşi timp, cabinetele de curiozităţi au reprezentat un simbol al prestigiului şi bogăţiei capetelor încoronate. Pentru că nu oricine îşi putea permite să realizeze şi să întreţină un astfel de cabinet.
Prima menţiune a unui cabinet de curiozităţi (kunstkammer) apare la Viena, în 1533, întemeietorul său fiind Ferdinand I (1521 – 1564). În jurul anului 1560, prinţul elector August de Saxonia a pus bazele unui cabinet la Dresda, în timp ce, cam în aceeaşi perioadă, Albrecht al V-lea, ducele Bavariei, crea kunstkammer-ul de la München.
În 1573, arhiducele Ferdinand al II-lea a început construcţia castelului Schloss Ambras, lângă Innsbruck, unde a mutat colecţia tatălui său de la Viena alături de care a adus şi obiectele pe care le strânsese în propriul cabinet de la Praga. Colecţia Cabinetului de artă şi curiozităţi cuprindea o mare varietate de obiecte: pocale, corali, bibelouri, jucării, ceasuri, arme. Se găsea aici inclusiv o armură de samurai, un vas Ryukyu şi o pictură pe mătase din China. Remarcabilă era însă colecţia de pictură, ce cuprindea portrete „unice” de la cele cu giganţi şi pitici până la cele de persoane cu diferite diformităţi. Aici se află şi celebrul portret al lui Vlad Ţepeş, prezentat nu ca domnitor, ci ca „pictogramă a răului”.
Cel mai mare cabinet din Europa
În anul 1605, urmaşii lui Ferdinand al II-lea au vândut colecţia împăratului Rudolf al II-lea, care a lăsat-o la Ambras. În acelaşi timp, a creat cel mai mare kunstkammer din Europa în castelul de la Praga, într-o aripă nou construită. Nu mai puţin de 37 de camere erau dedicate mineralelor, pietrelor preţioase şi semipreţioase! De asemenea, colecţia de artă conţinea tablouri de Tizian, Correggio, Peter Bruegel cel Bătrân, Hans Holbein sau Albrecht Dürer. Cabinetul lui Rudolf al II-lea era sistematizat după principii enciclopedice, împăratul angajând un curator, pe Anselmus Boetius de Boodt, pentru a avea grijă de cabinet. De Boodt, care era un avid colecţionar de minerale, a realizat şi un catalog al kunstkammer-ului, pe care l-a publicat în 1609, sub titlul „Gemmarum et Lapidum”. După cum era obiceiul timpului, colecţia era privată, dar apropiaţii împăratului, artiştii şi oamenii de ştiinţă au avut acces la ea. Urmaşii lui Rudolf şi-au pierdut însă interesul faţă de colecţia de curiozităţi. O parte a acesteia a fost mutată la Viena, iar altă parte a fost furată de soldaţii suedezi în timpul Războiului de 30 de ani.
Principii germani au fost foarte interesaţi să creeze astfel de cabinete, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, numărul acestora crescând mereu. Din păcate, multe au fost distruse în timpul Războiului de 30 de ani.
Din Anglia până în Rusia
„Moda” s-a extins treptat şi în restul Europei. În 1650, regele Frederik al III-lea al Danemarcei punea bazele unui cabinet de curiozităţi la palatul din Copenhaga. Acesta cuprindea animale împăiate, scoici şi cochilii, obiecte din aur, fildeş, argint, arme, machete. Şi în Franţa, Anglia şi Italia au existat astfel de cabinete, dar aici interesul a fost mai ales pentru strângerea obiectelor de artă. Carol I al Angliei avea un cabinet impresionant (despre care un contemporan spunea că „este o formă de propagandă în sine”) ca să nu mai vorbim de cardinalul Richelieu a cărui colecţie număra circa 40 000 de obiecte!
Unul dintre ultimele kunstkammer a fost cel creat de Petru cel Mare la Sankt Petersburg, fiind deschis pentru public în anul 1719. Cabinetul era destinat să conserve „curiozităţile şi rarităţile naturale şi umane”. Ţarul şi-a donat colecţia personală, pe care o avea la Palatul de Iarnă şi care consta într-un număr mare de fetuşi umani şi animali cu diferite malformaţii. Petru cel Mare a încurajat studierea acestor diformităţi, atât în interes ştiinţific, cât şi pentru a eradica superstiţiile legate de frica faţă de „monştri” atât de întâlnite în societatea rusească. Interesul suveranului era mai ales pentru obiecte din categoria „naturalia”, astfel că în cabinet şi-a făcut loc o colecţie de minerale pe care a cumpărat-o de la un doctor din Danzig. Alte obiecte, achiziţionate de la Albeertus Seba şi Frederik Ruysch din Amsterdam aveau să stea ulterior la baza înfiinţării Academiei de Ştiinţe. În anul 1728 colecţia a fost mutată într-o clădire nouă.
Dar nu numai capetele încoronate au făcut astfel de cabinete. Un creator de cabinete de curiozităţi a fost Philipp Hainhofer (1578 – 1647), negustor şi bancher, cel care, cu ajutorul meşteşugarilor din Augsburg, a realizat mai multe astfel de „muzee”. Dintre acestea s-au remarcat „Pommerscher Kunstschrank” (Cabinetul de curiozităţi al Pomeraniei), care a fost dăruit ducelui Filip al II-lea şi altul dăruit regelui Gustav Adolf al Suediei.
Unul din primele muzee publice (în adevăratul sens al cuvântului) din Europa este considerat Ashmolean Museum. Bazele acestuia au fost puse după ce Elias Ashmole (1617 – 1692) a lăsat întreaga sa colecţie de curiozităţi şi artefacte Universităţii din Oxford. Printre specimenele zoologice împăiate se număra şi ultimul exemplar adus în Europa al păsării Dodo. Impresionanta colecţie ar fi fost şi mai mare dacă un număr important de antichităţi, manuscrise, cărţi, gravuri, monede şi medalii nu ar fi fost distruse de un incendiu în 1679.
În slujba științei
„Cabinetele de specimene” se pare că au apărut pentru prima dată în Italia şi au fost făcute în scopuri pur ştiinţifice. Specii noi de animale şi plante erau descoperite peste tot în lume şi cercetătorii au creat aceste cabinete cu specimene şi grădini botanice pentru a le putea studia. Dintre colecţiile foarte mari se remarcă cele ale lui Ferrante Imperato (1550 – 1615) de la Napoli şi Ulisse Aldrovandi (1522 – 1605) la Bologna.
Anticarul Ferrante Imperato a publicat, în anul 1599, „Dell`Historia Naturale” (28 de volume), pe care a ilustrat-o cu imagini din propriul cabinet, deschis la Palatul Gravina din Napoli. Colecţia sa cuprindea plante, scoici, păsări împăiate, animale marine, fosile, minerale, marmură şi pietre semipreţioase. Ferrante a fost printre primii care au descris corect procesul de fosilizare.
Cabinete renumite la vremea lor au fost cele realizate de Bernhardt Paludanus (1550 – 1633), de la Enkhizen (Olanda). Am spus „cabinete” pentru că Paludanus a realizat două: unul făcut pe baza lucrurilor adunate în timpul călătoriilor prin Europa şi Orientul apropiat (acest cabinet a fost vândut în anul 1603 ducelui Friedrich de Wurttemburg-Teck) şi altul, mult mai bogat şi mai valoros, cu obiecte din China, India, Japonia şi America, realizat cu ajutorul exploratorului Jan Huysgens van Linschoten.
Un alt colecţionar de renume a fost danezul Ole Worm (1588 – 1654) care a adunat în cabinetul său un număr mare de obiecte: de la artefacte, pe care le-a adus din Lumea Nouă, până la animale împăiate şi fosile. Catalogul acestui cabinet – „Museum Wormianum”, a apărut în 1655, la un an după moartea lui Ole Worm.
„Cabinetele de curiozităţi” au avut un rol foarte important în dezvoltarea ştiinţei şi culturii, ele stând la baza înfiinţării unora dintre marile muzee ale Europei sau a unor instituţii ştiinţifice de prestigiu.
Teoreticienii
Samuel Quiccheberg, consilierul artistic al lui Albrecht al V-lea, este cel care a remarcat valoarea educaţională şi a teoretizat organizarea acestor cabinete. Lucrarea sa „Inscriptiones vel tituli theatri amplissimi” (1565) poate fi considerată primul tratat de muzeologie. Quiccheberg împărţea obiectele care intrau în kunstkammer în cinci clase:
1. Artă religioasă şi istorie, genealogie şi portrete ale membrilor casei conducătoare, hărţi, machete; 2. Scupltură şi numismatică; 3. Istorie naturală, etnografie, specimene naturale; 4. Instrumente (mecanică şi ştiinţă); 5. Pictură, grafică, pietre preţioase, heraldică, textile.
Quiccheberg mai preciza că fiecare colecţie trebuie să aibă laboratoare şi ateliere, tipografie, bibliotecă.
Francis Bacon a formulat şi el, în „Gesta Grayorum” (1594), ideea unui cabinet de curiozităţi, dar într-un sens mult mai larg. În viziunea lui acesta trebuia să cuprindă o bibliotecă, o „grădină spaţioasă şi frumoasă… care să aibă de jur-împrejur cuşti cu cele mai rare animale sălbatice şi păsări”, două lacuri „unul cu apă dulce şi unul cu apă sărată, pentru o mare varietate de peşti” şi „un cabinet imens” în care să aibă loc lucrurile „de seamă” pe care le-au făcut omul şi natura.
Bibliografie
Corina Nicolescu, Muzeologie generală, Bucureşti, 1975
Museums of the World (Museen der welt), München, 1975
Didier Maleuvre, Museum Memories: History, Technology, Art, Stanford U.P., 1999