Autor: dr. Gabriel Chirca.

În dimineaţa zilei de 14 august 1936, tânăra Maria Casares[1], fiica ex prim-ministrului Casares Quiroga[2], care lucra de la începutul războiului ca soră medicală împreună cu mama ei, într-un spital din Madrid, deschizând portiera maşinii, zări îngrozită pete mari de sânge pe podea şi pe bancheta din spate. Tânărul ei şofer, Paco, remarcând groază întipărită pe chipul acesteia, ridică stânjenit din umeri, apoi încercă să explice: ,,Noi am luat un individ şi am dat o raită în zori, devreme  şi… îmi pare rău… nu am avut timp să fac ordine. Maria, avea să-şi amintească mai târziu: În oglinda retrovizoare am văzut pe faţa lui un zâmbet greu de descris, ceva ce conţinea un aer de bravadă şi de ruşine în acelaşi timp dar şi o cumplită inocenţă. Era exact expresia unui copil prins cu mâinile murdare de sânge”.[3]

Zâmbetul lui Paco se prea poate să fi fost unul sinistru, plin de bravadă. După cum la fel de bine ar fi putut fi unul al inocenţei şi al ruşinii. Sau poate puţin din amândouă. Ori, poate, prea complex pentru a putea fi descris, aşa cum sugerează tânăra actriţă. Cert este doar că el a existat, numai că, percepţia asupra acestui zâmbet diferă de la o instanţă receptoare la alta. Un republican l-ar fi perceput cu siguranţă ca pe un zâmbet al datoriei împlinite, după cum în percepţia unui  naţionalist[4] el ar fi reprezentat cea mai elocventă expresie a cruzimii. Percepţiile ar fi reflectat astfel nu realitatea care le generează ci acea realitate citită printr-o grilă de receptare specifică.Cu alte cuvinte,realitatea istoriei, cum arată P. Ricoeur, este complet nedeterminată, cu un singur amendament: ca tot ceea ce face obiectul analizei istorice Să Se Fi Petrecut. Istoria  este povestirea unor evenimente; tot restul decurge de aici.[5]

Afirmaţiile de mai sus impun însă doua observaţii: evenimentul este perceput de cele mai multe ori indirect şi incomplet prin documente, mărturii etc., iar acestea nu reproduc evenimentul în sine ci imaginea respectivului eveniment într-o constiinţă individuală sau colectivă. Istoricul nu reproduce evenimentul ci îl recreează  trecându-l printr-o grilă de lectură şi transformându-l într-o imagine descrisă de o naraţiune istorică.[6] Orice imagine nouă este un act care polarizează un moment distructiv şi unul creator  în acelaşi timp. Trebuie să acceptăm că fiecare filtrare prin grila proprie  îşi creează, prin chiar violenţa ei constitutivă, propriul său adevar, care raportat  la un alt adevăr rezultat al altei filtrări, sau la un iluzoriu adevăr absolut al faptelor istorice poate duce la adevărul consensual sau la…dispută.

Un război pe viaţă şi pe moarte…

Războiul civil spaniol din perioada 1936-1939[7] este un război al imaginilor, de cele mai multe ori opuse, pentru că ele reflectă întotdeauna o realitate trecută prin grila de interpretare a celui care povesteşte evenimentul. Iar poveştile despre acest război sunt nenumărate şi fiecare tabără are povestea ei. Receptarea lor însă, indiferent de grila de lectură a receptorului, va determina formarea unei imagini generale a unui război sălbatic, un război de represiune în care cele două tabere nu au urmărit numai victoria în luptă, ci şi anihilarea completă a adversarului. Intuind acest fapt, Indalecio Prieto afirma în iulie 1936: ,,Va fi un război pe viaţă şi pe moarte,  pentru că fiecare din cele două tabere ştie că adversarul, de va învinge, nu-l va cruţa”. [8]În scurt timp intuiţia sa se va dovedi adevărată.

Războiul din Spania, încă de la debutul său a generat imagini ale groazei atât în rândul celor care au luat la cunoştinţă despre atrocităţile combatanţilor, cât mai ales în rândul celor care au fost martori direcţi. Şi de o parte şi de alta a celor două tabere – naţionalistă şi republicană – războiul a fost de fapt o teribilă luptă de clasă ,,a celor care nu aveau nimic împotriva celor care nu doreau să renunţe la nimic”[9]. Iar confruntarea a atins cele mai nebănuite trepte ale teroării şi cruzimii pentru că, aşa cum spunea Camilo Jose Cela, scriitor spaniol şi om de vastă cultură, laureat al premiului Nobel pentru literatură, ,,în războaiele civile nu se respectă nici durerea, nici bărbăţia. Se aduce prinos cultului urii, uneori abia apărute; se stabileşte o atroce dispută, înverşunată de crunte josnicii şi conştiinţele sunt adormite cu foarte solemne şi înşelătoare idei, cu foarte ceremonioase şi goale cuvinte”.[10] Violenţa fizică şi simbolică a acestui război a generat imagini copleşitoare, care dincolo de mistificările deosebit de frecvente, au la bază o caracteristică fundamentală: teroarea. O teroare tipic spaniolă, ce-i drept,  atât în tabăra roşilor cât şi în cea a albilor, care a generat imagini de o violenţă incredibilă, ce au lăsat întotdeauna loc de interpretări şi care de multe ori au trebuit sau ar trebui să fie revizuite.

Imaginile acestei terori sunt, aşa cum afirma acelaşi C.J.Cela, ,,neiertătoare pentru toţi, deoarece, spune el, noi spaniolii am început să ne ucidem cu sârguinţă, dar şi cu ticăloşie şi fără nici cel mai mic sens, noi spaniolii, ne-am pierdut stăpânirea de sine şi, în multe cazuri, chiar şi demnitatea; au fost dureroase şi amare acele timpuri romantice, demenţiale şi tulburi”.[11]

Şi aşa cum Maria Casares, ne-a povestit imaginea lui Paco, văzută în oglinda retrovizoare a maşinii, vom încerca şi noi să povestim, în puţine cuvinte, imaginea terorii din războiul civil spaniol . Numai că, asemeni lui Alice în Ţara Minunilor, noi vom privi dincolo prin oglinda retrovizoare a istoriei, povestind o imagine în nuanţe de roşu şi alb.

TEROAREA ROȘIE

Nu vreau să fiu preşedintele unei republici de asasini.

 ,,În ultima lună în Spania, – relata revista Time la sfârşitul lunii august 1936 – cel puţin 25 000 de spanioli au fost ucişi iar din aceştia mai puţin de jumătate au murit pe câmpul de luptă. Noapte de noapte bărbaţii sunt ridicaţi din mijlocul familiilor îngrozite, şi împuşcaţi doar pentru presupusele lor opinii politice”[12] Din primele zile ale războiului represiunea în zona republicană capătă dimensiuni impresionante şi, în ciuda declaraţiei lui Manuel Azana[13] – nu vreau să fiu preşedintele unei republici de asasini[14]– ea nu va înceta până la sfârşitul războiului, deoarece, o dată cu rebeliunea militarilor, statul se prăbuşeşte, iar guvernul nu mai poate controla situaţia pentru că nu mai dispune de armată, de poliţie, de tribunale. ,,Violenţa este adânc înrădăcinată în sufletul poporului spaniol şi încă nu a sosit vremea ca spaniolii să înceteze a se mai împuşca unul pe altul”[15] îi va răspunde acelaşi Azana, ambasadorului american, Bowers când acesta îl va întreba ce măsuri a luat pentru a stopa violenţa, ce cuprinsese în luna august aproape întreaga Spanie.

Dezordinea generalizată şi anomia statului republican au fost primele cauze ale represiunii şi, după cum relata un martor ocular, la începutul revoltei militarilor ,,guvernul este precum o casă de nebuni şi cel mai nebun dintre toţi este primul ministru. El ţipă şi râde isteric ca şi cum ar fi posedat, nu vrea să audă nimic despre înarmarea poporului şi ameninţă că va împuşca pe oricine ar avea o astfel de iniţiativă”[16]. Şeful guvernului, liberal-radicalul Casares Quiroga, intuind ce înseamnă înarmarea poporului, va încerca să se opună propunerilor celor două mari centrale sindicale, Union General de Trabajadores (Uniunea generală a muncii-de orientare socialistă)-U.G.T. şi Confederacion Nacional del Trabajo (Confederaţia Natională a Muncii-de orientare anarhistă)-C.N.T., de a legifera distribuirea armelor către populaţia civilă dar, depăşit de evenimente, va demisiona iar noul prim ministru, Giral[17], va legaliza o situaţie deja existentă – distribuirea de arme civililor, care vor începe să le folosească împotriva duşmanului pe care îl aveau la…îndemână. Revista Time prezenta imaginea acestor prime clipe ale delirului generat de înarmarea poporului şi referindu-se la evenimentele care s-au produs în Barcelona, imediat după ce guvernul a adoptat noile măsuri, cita mărturiile unor americani care părăsiseră oraşul şi se refugiaseră la Marsilia: ,,Toată lumea părea că trage în toată lumea. Autorităţile din Barcelona au distribuit 60 000 de puşti muncitorilor şi le-au spus să împuşte pe oricine părea a fi rebel”(Joseph Friedman) [18]

Şi dacă în primele zile ale revoltei rebelul era reprezentat de trupele naţionaliste care încercau să controleze în special marile oraşe, după ce frontul va fi vremelnic stabilizat se va dezlănţui o teroare cu ţinte mult mai diverse,susţinută şi de colapsul generalizat al autorităţii statului republican. Furia maselor, arată Antony Beevor ,,va fi îndreptată mai întâi împotriva generalilor rebeli şi a adepţilor lor şi apoi împotriva duşmanilor de clasă: cler, proprietari de pământuri şi mai ales fii acestora, aşa zişii senorito, proprietarii de fabrici, cacique, negustori”[19]. Practic statul spaniol se prăbuşeşte în iulie 1936, şi în întreaga zonă republicană se instaleză puteri locale ale sindicatelor – C.N.T. şi U.G.T. – ale grupării anarhiste Federacion Anarhista Iberica (Federaţia Anarhistă Iberica)-F.A.I. şi  ale  partidelor politice de stânga – Partido Comunista de Espana (Partidul Comunist Spaniol)-P.C.E. şi Partido Obrera de Unification Marxista (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă)-P.O.U.M.– care vor înfiinţa comitete revoluţionare de conducere. Acestea se suspectau reciproc şi refuzau să colaboreze iar atunci când poziţiile pe care le exprimau erau divergente nu ezitau să folosească forţa, unii împotriva altora, pentru a-şi impune punctul de vedere. Lipsa de autoritate va conduce ca în interiorul zonei republicane nimic să nu mai poată împiedica iniţiativele individuale sau delirul colectiv, porniri inspirate de pasiuni politice sau sete de răzbunare. Astfel în luna august va începe o represiune greu de imaginat al cărei instrument principal va fi reprezentat de aşa zisele grupuri de investigaţie sau patrule de control înfiinţate de către Comitetul Central al Miliţiilor Antifasciste şi consacrate sub numele de checas.[20] Aceste checas întocmeau lungi liste cu cei care, dintr-un motiv sau altul, erau consideraţi duşmani ai republicii. Listele erau întocmite, în primul rând după consultarea documentelor de evidenţă ale diferitelor partide din afara taberei republicane, ale căror sedii fuseseră ocupate de miliţii încă din primele zile, dar şi în baza delaţiunilor făcute de servitori, de datornici sau de către duşmanii personali ai anumitor persoane. [21] (S-a mers până acolo încât pentru unii au fost confecţionate legitimaţii false de apartenenţă la Falange[22]). În baza acestor liste patrulele, îi ridicau pe cei vizaţi şi îi conduceau la  plimbare (paseo), de regulă la marginea oraşelor unde erau executaţi. Uneori, pentru a conferi o imagine de legalitate erau deferiţi tribunalelor revoluţionare şi în situaţia că acestea pronunţau sentinţe de vinovăţie – acest lucru se întâmpla aproape întotdeauna – acuzaţii erau condamnaţi la moarte, scoşi afară din tribunale şi împuşcaţi, după care care cadavrelor li se agăţa de piept o pancartă pe care scria – fascista. (practica judecării a fost adoptată de miliţiile comuniste şi cele ale sindicatelor U.G.T. în timp ce anarhiştii din F.A.I. şi miliţienii sindicatului C.N.T. executau duşmanii fără judecată.)  Astfel, în primele luni ale războiului în zona aflată sub controlul republican oricine era cunoscut ca exploatator avea puţine şanse de supravieţuire.[23]

…preoţii au fost torturaţi înfiorător înainte de a fi ucişi

 Teroarea  roşie a luat adesea forma unei manifestări colective a urii şi a atins vârful în luna august. Astfel în noaptea de 22-23 august 1936, la aflarea veştii că trupele naţionale, în drumul lor spre Madrid au cucerit Badajoz şi au ucis 1 200 de miliţieni, grupuri înarmate ale sindicatelor deschid focul asupra închisorii Model din Madrid, pătrund în închisoare şi evacuează prizonierii care vor fi duşi în localitatea Paracuellos del Jarama, unde peste 30 dintre aceştia vor fi executaţi fără judecată. Reprezentanţa diplomatică a României la Madrid, confirmă aceste abominabile crime, în raportul transmis pe 2 septembrie 1936: ,,Nopţile trecute anarhiştii au intrat cu forţa în închisoarea centrală şi au executat în masă, fără judecată pe deţinuţii politici printre care pe şeful Partidului Liberal Democrat, bătrân de peste 75 de ani, vechi republican, pe şeful Partidului Agrarian, fost ministru al Afacerilor Externe în guvernul Lerroux şi alţi doi foşti miniştrii radicali. Persoanele asasinate în închisoare, al căror număr ar depăşi câteva sute nu aveau altă vină decât de a fi aparţinut partidului republican burghez sau de a purta un titlu nobil. În total au fost omorâţi în Madrid dela începutul revoluţiunei şi până acum un număr de 18 000 din care femei şi copii”. Referindu-se la poziţia guvernului faţă de această situaţie raportul preciza: ,,Guvernul asistă neputincios la ceea ce se petrece dând explicaţiunea copilărească că ele sunt datorate unor elemente scăpate de sub control şi care fiind complici cu răsculaţii, caută să creeze guvernului o atmosferă de discreditare în străinătate. De fapt, miliţiile roşii şi anarhiştii, au controlul pe lângă toate autorităţile, impunându-şi voinţa. Drapelul republican a dispărut de pe toate edificiile, chiar şi cele publice fiind înlocuit prin drapelul roşu şi roşu negru anarhist”.[24]

Se presupune că asasinarea deţinuţilor a fost ordonată de către comuniştii spanioli – mai exact Jose Cazorla omul de încredere al lui Carillo – sau de consilierii sovietici în persoana lui Vladimir Kolţov – panicaţi de o iminentă cucerire a Madridului. Din acelaşi motiv, în noiembrie când Franco se găsea la porţile Madridului, alţi 2 000 de deţinuţi au fost împuşcaţi pentru a preveni o eventuală eliberare a lor în situaţia căderii capitalei.[25]

Împotriva militarilor, care sprijiniseră revolta şi care acum erau prizonieri în zona republicană, s-a aplicat aceeaşi măsură. La sfârşitul lunii august, o coloană de miliţieni a atacat vasul închisoare URUGUAY şi i-a ucis pe aproape toţi foştii militari căzuţi prizonieri şi încarceraţi pe această inedită închisoare plutitoare. În toate regiunile şi marile oraşe, acolo unde revolta militară a fost anihilată, miliţiile republicane au dezlănţuit o adevărată vânătoare de fascişti, care îi viza nu numai pe membrii declaraţi ai Falangei, dar şi pe toţi aceia care într-o formă sau alta se situau, sau erau bănuiţi că se situează, pe poziţii antirepublicane, anticomuniste, antisindicaliste. În Noua Castilie, miliţienii au ucis cu ferocitate peste 2 000 de oameni pe timpul celor trei ani de război. În Toledo 400 de oameni au fost ucişi numai între 20 şi 31 iulie iar în Ciudad Real peste 600 în lunile iulie şi august, în timp ce în Valencia şi Alicante, în acelaşi interval de timp, au căzut victime teroării roşii  4 715 oameni. O culme a sălbăticiei va fi atinsă la Ronda, în Andaluzia, unde victimele au fost aruncate de vii în prăpastie. În august 1944 consulul britanic din Malaga raporta că, pe timpul controlui executat de roşii din 18 iulie 1936 şi până în 7 februarie 1937, au fost asasinaţi 1 005 oameni[26].

Expresia cea mai dramatică a terorii roşii a fost dată de violenta represiune a clerului spaniol. Conform unor surse recente în cei trei ani de război civil au fost ucişi 13 episcopi, 4 184 de preoţi, 2 365 de membrii ai diferitelor ordine religioase şi 283 de călugăriţe. Crimele s-au săvârşit uneori cu o inimaginabilă cruzime: Au existat cu certitudine situaţii când preoţii au fost torturaţi înfiorător înainte de a fi ucişi, precum în Aragon, Catalonia, Valencia. Unii au fost arşi de vii în bisericile lor şi sunt relatări că au fost castraţi, li s-au scos intestinele sau au fost îngropaţi de vii, după ce şi-au săpat mormântul. Foarte multe biserici au fost transformate în sedii de partid sau de sindicat, au fost incendiate sau vandalizate şi dacă cineva se opunea acestei iniţiative era folosit la luptele cu tauri în stradă. Un republican, care s-a îmbrăcat în arhiepiscop de Toledo, pentru a face o glumă, era cât pe ce să fie împuşcat de miliţieni beţi care l-au confundat pe acesta cu înaltul prelat. S-au facut beţii cu pocalele sfinte, miliţenii au spart ferestrele colorate ale bisericilor şi s-au bărbierit în cristelniţe.[27]

O teroare la fel de sistematică a fost dezlanţuită şi împotriva oamenilor din clasele superioare, ba chiar şi din clasele de mijloc, care de foarte multe ori s-au declarat simplii muncitori – atunci când nu aveau notorietatea marilor patroni din Barcelona, care în 1920 angajaseră pistolerros împotriva muncitorilor grevişti – pentru a încerca să scape. În Madrid aceşti oameni – a căror principală vina era că nu aparţineau nici unui sindicat sau partid cu vederi republicane – au apelat la o metodă originală pentru a-şi salva viaţa: refugierea în ambasade. Se estimează că la sfârşitul anului 1937 în ambasadele străine existau peste 8 500 de refugiaţi.[28] Este consemnată acţiunea unei checas care pentru a stopa această formă de refugiu a amenajat o …ambasadă falsă. Zecile de spanioli care s-au prezentat pentru a cere protecţie au fost adunaţi în curtea falsei ambasade şi executaţi fără nici-un fel de judecată. Dar teroarea în zona republicană i-a vizat şi pe miliţienii diferitelor grupări sindicale sau politice care nu au ezitat să se masacreze reciproc. Desiderio Trillas, unul din conducătorii sindicatului C.N.T. al docherilor din Barcelona, va fi împuşcat de miliţienii F.A.I. pentru că aceştia nu au putut uita faptul că fuseseră împiedicaţi de acesta să muncească pe timpul unei greve pe care ei nu o recunoşteau. Chiar şi unii conducători anarhişti, precum Joseph Gardenyes sau Manuel Fernandez, au fost împuşcaţi de miliţienii care au vrut să se răzbune pentru faptul că aceştia colaboraseră cu generalul Primo de Rivera[29]. Teroarea în masăcaracterizată de execuţii fără judecată va continua până în septembrie când noul guvern condus de Largo Caballero[30] – format din socialişti, comunişti şi republicani – va face primii paşi către reinstaurarea legii şi ordinii.[31]Liderul republican Indalecio Prieto făcea încă din data de 9 august un apel pentru stoparea asasinatelor către toţi combatanţii taberei republicane: ,,Chiar dacă toate tragicele rapoarte pe care le primim şi care prezintă crimele săvârşite de inamicii noştrii sunt adevărate, cerea Prieto, vă rog  să nu faceţi la fel. Cruzimii lor să le răspundeţi cu milă, bestialităţii cu iertare, exceselor cu măsură. Nu faceţi ca ei”.[32] (Desfăşurarea evenimentele ne conduce însă la concluzia că spiritul moderat al apelului lansat de Prieto, nu a fost luat în seamă. În schimb miliţienii au fost mult mai receptivi la ceea ce declara în Cortes, La Passionaria*: ,,Trebuie să luăm prizonieri soţiile şi copiii celor care luptă împotriva guvernului. Viaţa fiecărui miliţian de pe front, trebuie garantată prin reţinerea mamelor, soţiilor şi copiilor trădătorilor”.[33])

Printre primele măsuri luate s-a numărat şi înfiinţarea unor tribunale populare care vor înlocui teribilele checas ai căror membrii vor fi trimişi pe front [34] şi cu toate că aceste tribunale, erau departe de fi perfecte vor reuşi să contribuie la scăderea semnificativă a răpirilor şi a crimelor. Se apreciază, mai ales de către partizanii republicanilor, că teroarea roşie a fost spontană şi dezorganizată iar delirul comun care a dus la uciderea cu sânge rece a atâtor oameni, a fost condamnat de autorităţi, care au încercat să-l stopeze încă de la început, spre deosebire de teroarea albă din zona naţionalistă, unde autorităţile nu numai că nu au condamnat dar, conform aceleiaşi aprecieri, chiar au încurajat teroarea. Există însă şi argumente care demontează această apreciere. În primul rând, în zona republicană, în nici un caz nu mai putem vorbi de autorităţi pentru că aşa cum am relatat, toate instrumentele prin care un stat îşi impune autoritatea erau fie desfiinţate (armata şi poliţia), fie inoperante (justiţia, administraţia locală), iar conducerea efectivă era exercitată de comitetele antifasciste ale sindicatelor şi diferitelor partide politice. În al doilea rând multe atrocităţi s-au produs în zone ale Spaniei în care nu existaseră tensiuni sociale – Toledo de exemplu – care să justifice teroarea, iar cei care efectiv au declanşat aici valul de crime, au fost miliţieni ce nu proveneau din respectivele comunităţi ci veneau din marile oraşe, sau, mai bine zis, erau trimişi de cei care în acele momente reprezentau autoritatea- liderii miliţiilor locale. Cu toate acestea, este incontestabil faptul că, în primele două luni guvernul de la Madrid a încercat să refacă autoritatea statului, fapt ce a declanşat lupte sângeroase în interiorul zonei republicane între anarhişti – care nu doreau reinstaurarea în drepturi a statului – şi comunişti – care militau pentru refacerea autoritaţii acestuia.

TEROAREA ALBĂ

…în cea mai strictă ordine şi în cea mai impecabilă disciplină

Afirmaţia că în zona naţionalistă teroarea s-a desfăşurat sub conducerea autorităţilor este în general susţinută de fapte, dar, şi aici au existat elemente necontrolate precum grupările înarmate ale membrilor Falangei sau requetas[35]-ii carlişti care, mai ales la începutul războiului, au încercat să-şi regleze conturile sau să-şi satisfacă răzbunări personale.Cu toate acestea, miile de asasinate din timpul războiului au fost comise în cea mai strictă ordine şi în cea mai impecabilă disciplină cu acordul autorităţilor şi, mai mult, cu binecuvântarea bisericii iar autorităţile – reprezentate de generalii revoltaţi – chiar au indicat ţintele teroării. Astfel o instrucţiune secretă a genaralului Mola, datată 25 mai 1936, prevedea explicit următoarele: ,,acţiunea trebuie să fie extrem de violentă, astfel încât inamicul să fie adus la tăcere cât mai repede posibil, mai ales că este foarte bine organizat. Bineînţeles vor fi arestaţi toţi capii partidelor politice, ai asociaţiilor sau sindicatelor ostile Mişcării şi li se va aplica o pedeapsă exemplară, pentru a înăbuşi tentativele de rebeliune sau de grevă”[36]. Cât de exemplare gândeau naţionaliştii să fie aceste pedepse ne dovedeşte căpitanul Gonzales de Aquilera, unul din ataşaţii de presă ai lui Franco, prin declaraţia făcută corespondentului american al ziarului International Herald Tribune, John Whitaker, în care spunea că este necesar ,,a extermina o treime din populaţia masculină şi a curăţa ţara de proletari”.[37] 

Este indiscutabil faptul că poziţia conducătorilor, în câteva situaţii, demonstrează că aceştia au permis ucidereatuturor celor care nu s-au alăturat revoltei militare şi care erau bănuiţi a fi împotriva acesteia. Primul semnal l-a dat însuşi Franco, în primele zile ale războiului, când a aprobat executarea vărului său, maiorul Ricardo de la Puente Bahamonde, comandant al aeroportului din Tetuan, care a refuzat să predea aeroportul insurgenţilor.[38] Generalul Mola, în instrucţiunile trimise pe 30 iunie, trupelor din Maroc, preciza că acestea vor acţiona pentru eliminarea elementelor de stânga, comunişti, anarhişti, sindicalişt,francmasoni.[39]Quiepo de Llano[40], un alt general important al taberei naţionaliste considera că uciderea roşilor reprezenta de fapt purificarea poporului spaniol şi-i definea drept inamici pe toţi cei care simpatizau cu socialiştii, comuniştii, cu alte simple mişcări democratice sau cu opinii liberale.[41]Imediat după instituirea controlului naţionalist asupra oraşului Sevilla, Llano de la microfonul postului de radio local declara pe 23 iulie 1936, : ,,Noi suntem hotărâţi să aplicăm legea fără ezitare. Moron, Utrera, Puente Genil, Castro del Rio,(numele unor ofiţeri din subordinea lui Llano,n.a.) începeţi să săpaţi gropile mormintelor. Eu vă autorizez pe voi să-i omorâţi ca pe câini, pe cei care îndrăznesc să vă înfrunte şi vă promit că dacă veţi acţiona aşa nimeni nu vă va învinovăţi cu ceva”.[42]

Pe 28 iulie 1936, Junta militară, constituită la Burgos, va declara legea marţială pe întreg cuprinsul Spaniei şi chiar dacă autorităţile vor justifica adoptarea acesteia din dorinţa de a restabili ordinea, un val de execuţii va configura în această zonă o altă imagine a teroării cunoscută ca fiind – teroarea albă.

Don Bruno putea să împuşte întregul oraş

În zona naţionalistă coresponentul checas-ului republican era comitetul local, constituit din lideri ai dreptei, mari proprietari, comandanţi ai Gărzii Civile[43], membrii ai Falangei şi adesea chiar preoţi. În general după ce trupele se puneau în mişcare, în spatele frontului grupurile înarmate ale Falangei şi miliţia carlistă,  requetas începeau represiunea. În faţa comitetului local erau aduşi liderii partidelor de stânga şi de centru, militarii care nu se alăturaseră revoltei, primarii localităţilor care rămăseseră fideli republicii, liderii de sindicat, intelectuali, medici  şi în general, toţi cei care erau suspectaţi de a fi avut vederi liberale sau de a fi fost francmasoni (regula generală era ca ofiţerii care nu aderaseră la revoltă să fie deferiţi curţii marţiale pentru nesupunere).

Teroarea albă a început, la fel ca şi cea roşie odată cu declanşarea războiului. Pe 18 iulie 1936, după ce insurgenţii cuceresc fără prea mare efort Cordoba, generalul Quiepo de Llano, furios că nu au început represaliile, îi va încredinţa maiorului din Garda Civilă, Bruno Ibanez, misiunea de a marca începutul teroării albe. Iar Ibanez se va achita exemplar de acestă misiune. La intrarea în oraş comitetul local îi  pune la dispoziţie o listă cu 109 suspecţi reţinuţi la sediul Falangei care, vor fi executaţi imediat. În zilele următoare ,,cartierul general al  Falangei era asemeni unui balon care după amiaza se umfla şi dimineaţa era gol pentru că în fiecare dimineaţă oamenii erau executaţi în cimitire sau de-a lungul drumurilor ce duceau afară din oraş”.[44]  Statistici efectuate după război conduc la o cifră uluitoare a execuţiilor făcute sub comanda lui Ibanez în Cordoba – 10 000 de oameni ceea ce reprezenta aproape a 10 a parte din populaţie. ,,Don Bruno putea să împuşte întregul oraş, afirma un avocat falangist, deoarece ei l-au trimis  la Cordoba cu o carte în alb”[45].  Tot pe 18 iulie, în Huesca, 100 de oameni acuzaţi de a fi francmasoni sunt executaţi la marginea oraşului, cu toate că membrii comitetului cunoşteau că loja locală este constituită doar din 12 membrii.[46] Teroarea începuse în forţă şi va continua cu deosebită virulenţă. Pe întreg teritoriul controlat de naţionalişti, comiteteleîntocmeau listele cu cei suspectaţi şi echipe speciale plecau la lăsarea serii să-i aresteze. Acestora li se legau mâinile cu sârmă şi de obicei erau împuşcaţi la lumina farurilor iar corpurile erau lăsate în camioane, care în Sevilla şi Huelva, vor fi denumite vagoane de carne. Dacă cei executaţi erau membrii ai sindicatelor, legitimaţia de sindicalist le era prinsă pe piept ca probă evidentă a vinovăţiei. Numai în Granada au fost ucişi în acest mod aproape 2 000 de oameni.

În provincia Sevilla teroarea albă la sfârşitul anului 1936 va avea un bilanţ înfricoşător – peste 8 000 de victime, din care multe vor fi femei, ucise în primul rând pentru că ele erau mamele sau soţiile inamicului. Pe toată perioada războiului propaganda naţionalistă – în special prin acţiunile secţiunii feminine a Falangei, Seccion Femenina – se va strădui, cu succes de altfel, să realizeze o imagine a femeii naţionaliste total diferită de cea a femeii republicane. Femeia naţionalistă era fie virgină, fie o mamă bună, nepătată, supusă, pioasă, un veritabil gardian al ordinii morale. Într-un registru diametral opus, imaginea femeii republicane era imaginea unei stricate, a unei femei roşii care nu avea nici un element al feminităţii, iar exemplele acestora erau Dolores Ibarruri şi Margarita Nelken.

Imaginea negativă a femeii republicane va conduce, ca femeile arestate şi încarcerate să fie tratate cu o cruzime greu de explicat. Multe dintre acestea erau tinere, unele însărcinate şi este relatat un episod în care unui judecător care a pronunţat o sentinţă de condamnare la moarte a unei tinere femei, i s-a cerut clemenţă deoarece aceasta era însărcinată în  luna a doua. Răspunsul judecătorului a fost stupefiant: ,,nu putem aştepta şapte luni pentru a fi împuşcată”.[47]

Ca şi republicanii, şi naţionaliştii obişnuiau să lase trupurile celor executaţi expuse în public, iar practica expunerii cadavrelor a continuat mult timp până când autorităţile naţionaliste au insistat pentru înhumarea lor din motive de sănătate[48].

În primele săptămâni ale războiului, în multe zone aflate sub controlul naţionaliştilor, execuţiile erau un adevărat spectacol. Un episod deosebit de relevant l-a reprezentat în acest sens  teroarea albă din Valladolid. Aici, în primele zile, patrulele falangiste au ucis 914 oameni şi după ce au preluat controlul oraşului au încarcerat oamenii în vagoane de tramvai de unde scoteau zilnic 12 pentru a fi împuşcaţi în public. Un public care nu era format din analfabeţi, ci din oameni de vază, membrii ai unor familii distinse, oameni educaţi, oameni care se considerau buni creştini, dar care veneau cu regularitate să vadă execuţiile şi în timp ce priveau îşi beau cafeaua[49]şi erau îmbiaţi de negustorii ambulanţi să servească churros (clătite)[50]Cum fenomenul devenea îngrijorător, un reprezentatnt al Biroul guvernatorului din Valladolid remarca faptul că prea multă lume se adună pentru a asista la execuţii şi făcea ,,apel la poporul pios să nu mai privească astfel de lucruri sau măcar să nu mai aducă femeile şi copiii”[51].

La începutul războiului, acolo unde forţele naţionaliste întâmpinau o rezistenţă cât de mică din partea forţelor rămase fidele guvernului republican sau a miliţiilor constituite în grabă, de regulă după preluarea controlului, treceau la represalii care toate se desfăşurau după un scenariu identic cu cel petrecut la Zafra. Scenariul l-a avut în rolul principal pe maiorul Castejon, comandantul uneia din cele patru coloane de sub comanda colonelului Yague[52], care se îndreptau spre Madrid şi care era denumită coloana morţii datorită cruzimii soldaţilor marocani din care acesta era constituită. Încă înainte de a intra în oraş el a ordonat autorităţilor locale sa-i furnizeze o listă cu 60 de oameni pentru a fi împuşcaţi. Unul câte unul toţi de pe listă au fost închişi într-o cameră, dar un grup de locuitori a cerut primarului ca trei din cei nominalizaţi să fie înlocuiţi. Acestora li s-a permis să şteargă trei nume de pe listă şi să scrie alte trei mai jos. Până la sfârşit 48 de nume au fost înlocuite[53]. Aşa cum era uşor de bănuit teroarea albă a atins cele mai înalte cote acolo unde Frontul Popular a avut cele mai multe voturi la alegerile din februarie 1936. În Rioja, de exemplu, peste60% din victime au aparţinut partidelor din Frontul Popular şi mai mult de 2 000 de oameni au fost executaţi şi îngropaţi în gropi comune în afara oraşului Logrone. În Teruel, într-o groapă comună de aproape 84 de metri, un ţăran a mărturisit că a notat 1 005 oameni executaţi[54]. Şi la Sevilla, după ce generalul Quipo de Llano va reuşi relativ uşor să preia controlul oraşului, colonelul Diaz Criado, însărcinat cu menţinere ordinii publice, îi va executa aproape imediat pe toţi oficialii localişi va dispune arestarea a peste 2 000 de oameni, care ne mai având loc în închisoare, vor fi încarceraţi în cinematografe, în teatrul de varietăţi şi chiar în două nave ancorate în apropiere. În provincia Sevilla represiunea naţională la sfârşitul anului 1936 va avea un bilanţ înfricoşător – peste 8 000 de victime. Pe 15 august 1936 la Pamplona falangiştii şi miliţia carlistă, requetas, au luat prizonieri 50-60 de oameni inclusiv preoţi, suspectaţi că aparţin mişcării naţionaliste basce. La cererea prizonierilor de a beneficia de o slujbă religioasă înainte de execuţie, requetas-ii au încuviinţat, cunoscut fiind spiritul religios, profund catolic, al acestora, dar falangiştii nu au fost de acord şi în confuzia produsă mulţi prizoniei au încercat să scape dar au fost împuşcaţi. Pentru evitarea prelungirii acţiunii, preoţii au facut o slujbă în masă după care prizonierii au fost executaţi şi camioanele s-au întors la Pamplona tocmai la timp pentru a nu pierde începutul slujbei religioase[55].

Un alt episod semnificativ al teroării albe s-a petrecut în Granada, pe 16 august 1936, când o echipă, condusă de deputatul CEDA (Confederacion Espanola de Derechas Autonomas– Confederaţia Spaniolă a Dreptelor Autonome – uniune de partide de dreapta fondată în martie 1936), Ramon Luiz Alonso, l-a asasinat pe poetul Federico Garcia Lorca. Din echipă mai făceau parte un reprezentant al partidului Acţiunea Populară, Luis Garcia Alix, şi un falangist, Juan Luis Trescastro. Acesta din urmă – autorul fizic al crimei – va mărturisi ulterior cu indiferenţă: Noi l-am ucis pe Lorca. Am tras două gloanţe în c…. lui de homosexual[56].

Ferocitatea cu care represiunea se desfăşura în spatele frontului i-a surprins chiar şi pe conducătorii revoltei. Astfel generalul Mola, la începutul războiului, a fost pus în situaţia de a aproba execuţia unui grup de miliţieni înghesuiţi într-un camion, care era parcat pe marginea şoselei. Generalul a încercat să schimbe sentinţa –  arbitrară de altfel – dar unul din ofiţerii din statul său major a reacţionat: ,,generale, ar fi bine să nu comitem acum gesturi pe care mai târziu le vom regreta. Mola  a făcut atunci următoarea remarcă: Cu un an în urmă mie îmi tremura mâna atunci când semnam o singură sentinţă de condamnare la moarte. Acum semnez cel puţin zece pe zi şi nu am nici cea mai mică mustrare de conştiinţă”.[57]

 Cu toate acestea nu se poate şti cu siguranţă în ce măsură autorităţile naţionaliste au aprobat sau chiar încurajat execuţiile politice. Cert este că în urma protestelor tot mai frecvente, acuzaţii nu vor mai fi executaţi decât după ce vor fi judecaţi de către comisiile de război, iar începând cu 1937, condamnările la moarte trebuiau în principiu să fie ratificate de Statul Major. Franco însuşi revedea dosarele, pe care le parcurgea rapid ,,când îşi bea cafeaua sau când se afla în maşină. Uneori menţiona pe margine : ştreang şi comunicat presei, căci nu era suficient să elimini adversarul, ci trebuia să se facă şi ştiut, pentru a-i teroriza şi a-i demoraliza pe roşii; publicitatea făcea parte din sistem”[58]. Iar dacă acest fapt pe termen scurt a avut efectul scontat – articolele din presă îngrozind pur şi simplu populaţia – pe termen lung  va contribui la configurarea mult mai accenuată a imaginii teroării albe cu toate că, aşa cum afirma Stanley Paine, din cele două teroări, teroarea albă a fost probabil mult mai evidentă, dar nu pentru că ea a ucis mai mulţi oameni ci pentru că ea a fost mai organizată.

Teoarea în alb şi roşu

…ciuruita istorie a patriei noastre, uneori frumoasă

Despre teroarea roşie şi teroarea albă s-au scris nenumărate studii, cărţi articole de presă s-au făcut statistici de către partizanii ambelor tabere, de către aşa zişii neutrii (de parcă ar putea exista aşa ceva) dar nici până astăzi nu există un consens în stabilirea celor vinovaţi şi nici măcar a numărului victimelor teroării. Farinaci, reprezentantul lui Mussolini pe lângă guvernul naţional de la Burgos îi relata Duce-lui: ,,Vă spun adevărul, atrocităţile roşii şi albe sunt echivalente aici. Parcă se întrec în a vedea cine ucide mai mulţi oameni, aproape că e un sport naţional. Pare imposibil să treacă o zi fără ca un număr de oameni să fie trimişi pe lumea cealaltă”.[59] Referitor la numărul victimelor deosebit de relevantă este afirmaţia istoricului Pierre Vilar: ,,s-a vorbit despre un milion de morţi, despre 20 000 de călugări ucişi, de teroare în masă. Cu siguranţă că este voba despre o iluzie. În legătură cu execuţiile franchiste de la Zaragoza trei aragonezi mi-au propus trei cifre; primul, cinci împuşcaţi; al doilea 14 000 de victime; al treilea, cel puţin 30 000”[60] . Este imposibil să se stabilească cu exactitate numărul victimelor terorii roşii sau albe, deoarece, în primele luni ale războiului, când acestea au atins punctul culminant, nu au fost făcute decât foarte sumare înregistrări iar pentru perioada ce  a urmat aceste înregistrări au fost distruse în 1940 din raţiuni politice[61]. Fiecare tabără însă a prezentat varianta proprie, care în mod evident este departe de adevăr. Unele evaluări vorbesc despre mai mult de  70 000 de execuţii sumare în zona republicană şi de peste 35 000 în zona naţionalistă pe toată durata războiului(Perez). Altele apreciază că teroarea roşie a făcut peste 38 000 de victime în timp ce teroarea albă are ca rezultat aproape 80 000 de victime (Beevor). Un studiu sistematic făcut de istoricul spaniol Ramos Salas Larrazabal (Perdidas de la guerra, Barcelona, 1977) arată că naţionaliştii au ucis în cei aproape trei ani de război 35 021 oameni, în timp ce republicanii în aceiaşi perioadă au făcut 72 344 de victime. Cifrele au relevanţa lor, e drept, dar în ultimă instanţă nu reprezintă decât o contabilitate rece şi după cum observăm incertă. Paradoxal, certă este numai imaginea grozăviilor petrecute în acele vremuri, nu foarte îndepărtate. O imagine a urii şi violenţei dezlănţuite, a încrâncenării şi intoleranţei, a disperării şi tristeţii fără de margini care a cuprins Spania începând cu 1936. An caracterizat de C.J.Cela drept ,,bolnav demenţial şi cu mintea întunecată, un an promiscuu, în ciuruita istorie a patriei noastre uneori frumoasă iar alteori atât de periculos capricioasă şi răvăşită, ca să nu mai spunem cât a fost în viaţa schilodită la vreme nepotrivită a multor spanioli.   Într-o zi cineva va spune…că cei ce aveam 20 de ani la acea dată am fost marii escrocaţi, marii înşelaţi şi sacrificaţi atât de unii cât şi de alţii, de cei roşii şi de cei albi, la fel cum au fost şi ideile, contraideile şi dorinţele toate la un loc…Nouă ne-a revenit să pierdem şi am terminat povestea.Dar dacă ne gândim bine, războiul l-au pierdut toţi chiar şi învingătorii, însă noi, cei ce aveam 20 de ani în 36 am pierdut mult mai mult”.

Moartea lui Federico Garcia Lorca

Există mai multe variante ale morţii lui Garcia Lorca. Cea mai răspândită spune că poetul, denunţat de o rudă apropiată a prietenilor în care găsise adăpost, a fost arestat de falangisţi şi asasinat în aceeaşi noapte (19 august 1936), la locul numit „Fântâna Lacrimilor” (în apropiere de oraşul Alfacar, din Granada). Scriitorul Ian Gibson, care a scris o carte despre asasinarea lui Lorca, susţine că împreună cu el au fost împuşcaţi Joaquin Arcollas Cabezas, Francisco Galadi Mergal şi Dioscoro Galindo Gonzalez. Se spune că Lorca s-ar fi adresat asasinilor cu următoarele cuvinte: „O să mă ucideţi pe un atât de frumos clar de lună?”

A doua variantă aduce în discuţie motivele de ordin sentimental care au dus la asasinarea “privighetorii din Andaluzia”. Unul dintre biografii lui Garcia Lorca susţine acest lucru şi prin prisma faptului că după ce a fost împuşcat, franchiştii au făcut glume pe seama orientării sexuale a poetului (care fusese homosexual declarat).

O lată variantă, care merge pe aceeaşi idee de natură amoroasă, spune că un influent personaj din tabăra franchistă (după toate probabilităţile Ramon Ruiz Alonso) l-a denunţat pe poet drept communist şi acesta a fost arestat. După aceea, s-a dus la închisoarea în care era ţinut Lorca, a ordonat să fie scos din celulă, a cerut gărzilor să se îndepărteze şi l-a ucis cu trei focuri de revolver. A susţinut apoi că prizonierul incercase să evadeze. Toată “povestea” a fost rezultatul unei rivalităţi amorous, Garcia Lorca căzând victima unui rival gelos.

Războiul civil. Repere cronologice

1936

17 – 18 iulie. Rebeliunea militară împotriva Republicii. Începe războiul Civil Spaniol.

19 iulie. Demisia guvernului Casares Quiroga; în succede cabinetul condus de José Giral y Pereyra.

30 iulie. Formarea Juntei Apărării Naţionale, la Burgos.

19 august. Un număr de 27 de state europene se întâlnesc la Londra, pentru a pune bazele Comitetului de neintervenţie în Războiul Civil.

4 septembrie. Se formează guvernul Largo Caballero.

29 septembrie. Se formează la Burgos guvernul fascist condus de Francisco Franco; acesta este numit comandant suprem al armatei de operaţiuni.

Octombrie. Se înfiinţează brigăzile internaţionale.

Octombrie – noiembrie. Madridul rezistă în faţa armatelor naţionaliste.

6 noiembrie. Guvernul republican se mută de la madrid la Valencia.

18 noiembrie. Guvernul lui Franco este recunoscut de germania şi Italia.

12 decembrie. Societatea Naţiunilor recomandă totala neintervenţie în Spania.

1937

Ianuarie. Corpul expediţionar italian soseşte în Spania.

Februarie. Bătălia de la Jarama încheiată nedecis dar cu pierderi grele de ambele părţi.

8 – 20 martie. Corpul expediţionar italian este înfrânt la Guadalajara.

26 aprilie. Aviaţia germană bombardează şi distruge oraşul Guernica.

17 mai. Formarea guvernului republican condus de Juan Negrin.

21 octombrie. Căderea Republicii în Nord.

1938

15 aprilie. Teritoriul Spaniei este împărţit în două, odată cu ieşirea franchiştilor la Marea Mediterană.

25 iulie. Începe ofensiva republicană pe fluviul Ebro.

Octombrie. Brigăzile Internaţionale se retrag din Spania.

1939.

Ianuarie – februarie. Barcelona, apoi întreaga Catalonie, este ocupată de fascişti.

11 februarie. Guvernul Juan Negrin revine la Madrid.

27 februarie. Anglia şi Franţa recunosc guvernul lui Franco.

6 martie. Lovitură antiguvernamentală la Madrid; colonelul Sigismundo Casado crează o juntă care capitulează fără condiţii.

---

[1] Maria Casares, (1922-1980) actriţă spaniolă renumită. Cunoscută publicului român din filmul Mănăstirea din Parma, unde a jucat, alături de Gerald Philippe, rolul principal.

[2] Santiago Casares Quiroga, (1884-1950). A condus primul cabinet al Frontului Popular format exclusiv din republicani moderaţi, fără socialişti sau comunişti, între 19 mai şi 19 iulie 1936.

* Paseo, în spaniolă, a da o raită sau a merge la plimbare. Aşa era denumită de fapt operaţiunea prin care erau ridicaţi din locuinţa lor cei care erau  suspectaţi de a fi simpatizanţi ai taberei naţionale; în majoritatea situaţiilor aceştia erau suiţi în maşini şi duşi la marginea oraşului pentru a fi împuşcaţi.

[3] Maria Casares,  Residente Privilegie, Paris, 1980, în Antony Beevor, The Battle for Spain-The Spanish Civil War 1936-1939, Ed. Penguin Books, New York, 2006, p.84.

[4] Termeni care desemnau cele două tabere. Pentru naţionaliştii au mai existat şi alte nuanţe: rebeli,insurgenţi,  facţioşi, naţionali,albi.În general termenul de naţionalist îi îngloba pe toţi reprezentanţii de dreapta, monarhişti, fascişti, carlişti,- civili sau militari -care se opuneau republicanilor (roşii,comunişti, guvernamentali) din Frontul Popular, venit la putere în feb.1936.

[5] Mai mult în Paul Ricoeur, Istorie şi Adevăr, ed. Anastasia, Bucureşti, 1996

[6] Mai pe larg în PaulVeyne, Cum se scrie istoria, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1999, cap.1.

[7] Războiul, (17 iulie 1936 – 1 aprilie 1939) a opus forţele de stânga şi centru stânga ale guvernului republican de largă coaliţie (Frontul Popular) şi forţele naţionaliste (monarhişti, militari, mari proprietari, partide politice de dreapta şi extremă dreaptă). Cele două tabere au fost sprijinite pe toată perioda conflictului de URSS (republicanii) şi de Germania, Italia, Portugalia (naţionaliştii) semnatare ale  Pactului de neintervenţie, (o idee britanică, realizată cu ajutorul Franţei în august 1936), care a fost semnat de 27 de state europene şi care prevedea interzicerea exportului şi tranzitului de arme, inclusiv avioane şi vapoare, către Spania, precum şi informarea reciprocă a semnatarilor referitoare la măsurile adoptate de ei în acest scop, în cadrul unui Comitet de neinterventie, cu sediul la Londra. Statele Unite ale Americii, deşi nu erau parte în acest acord, au adoptat aceeaşi politică faţă de conflictul spaniol, în virtutea Declaraţiei de Neutralitate adoptată în 1935, care printre altele  preciza că în conflictele dintre state, SUA va rămâne în afara conflictului, dar cum Războiul Civil din Spania era un conflict în interiorul aceluiaşi stat, Roosevelt va cere revizuirea acestei legi, şi pe 6 ianuarie 1937, Senatul cu 460 de voturi pentru şi unul împotrivă va decide adoptarea unei stricte neutralităţi şi în ceea ce priveşte războiul civil din Spania.[7]

[8] Indalecio Prieto, (1883-1962), lider socialist, ministrul al marinei şi aerului în guvernul instalat în septembrie 1936. Divergenţele dintre el şi Francisco Largo Caballero vor aduce mari deservicii taberei republicane şi mişcării socialiste.

[9] Joseph Perez, Istoria Spaniei, Ed. Artemis, Bucureşti, 2007, p.781.

[10] Camilo Jose Cela, Când începea războiul civil aveam 20 de ani, în Magazin Istoric, nr.10, 1993, p.23.

[11] Ibidem.

[12] Time, 24.08.1936

[13] Manuel Azana y Diaz, (1889-1940), republican de stânga. Prim ministru între 1931-1933, feb.-mai 1936 şi preşedinte al Republicii Spaniole între 1936-1939.

[14]  Afirmaţie făcută la aflarea veştii despre execuţiile de la Paracuellos del Jarama.

[15] Time, 24.08.1936.

[16] Julian Zugazagoitia, Guerra y vicsitudes de los espanoles, Ed.Planeta, Barcelona, 1977, p.58.

[17] Jose Giral y Pereira, (1879- 1962) îl va înlocui de fapt pe Martinez Bario care nu va fi prim-ministru decât    o singură zi .

[18] Time, 24.08. 1936.Este unanim acceptat de toţi cei care au cercetat misterele Războiului Civil Spaniol că în toată perioada Time a publicat reportaje echilibrate şi realiste.

[19] Antony Beevor, The Battle for Spain-The Spanish Civil War 1936-1939, Ed. Penguin Books, New York, 2006, p.83.

[20] Denumire de inspiraţie sovietică, CEKA (Comisia Extraordinară) poliţia politică înfiinţată de Felix Dzerdjinski pentru investigarea faptelor contrarevoluţionare în primii ani ai regimului sovietic. Ulterior denumirea acestei comisii va fi OGPU, NKVD, KGB. Există dovezi care atestă faptul că numai în Madrid au acţionat peste 200 de checas

[21] Antony Beevor, op cit. p.78.

[22]. În 1933, Jose Antonio Primo de Rivera (1903-1936), fiul generalului Miguel Primo de Rivera a fondat partidul Falange Espanola care în 1934 va fuziona cu primul partid fascist spaniol fondat de către Ramiro Ledesma Ramon şi Onesimo Redondo în 1931, Juntas de Ofensiva Nacional-Sindicalista formând un partid nou care se va numi Falange Espanola de las Juntas de de Ofensiva Nacional-Sindicalista.

[23] Antony Beevor, op.cit., p.76.

[24] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe Român, fond 71, Spania, vol. 412, f. 149-152. Raport întocmit de consilierul diplomatic Zănescu.

[25] Ibidem, p.87.La Badajoz are loc prima luptă, în adevăratul sens al cuvântului, de la izbucnirea războiului şi oraşul cade relativ uşor dar propaganda naţionalistă exagerează numărul victimelor din propia tabără, fapt ce va declanşa o represiune sângeroasă a trupelor naţionale- africanistas– formate din contingente marocane – regulares –  şi Legiunea străină spaniolă- tercio. Badajoz se afla la mai puţin de 200 km de Madrid  şi se părea că nimic nu-l va putea opri pe Franco să intre în capitală. Numai că acesta va ordona oprirea înaintării către Madrid şi concentrarea efortului ofensiv de pe direcţia Madrid pe direcţia Toledo pentru eliberarea fortăreţei Alcazar, asediată de republicani de la începutul războiului- v. şi Gabriel Chirca, De ce Alcazarul, Revista Historia , nr.82 Nov.2008.

* Episodul va fi relatat şi de Hemingway în romanul Pentru cine bat clopotele

[26] Public Record Office (Kew Richmond Surrey), Foreign Office Archive, 371/39742, 9903,  General Corespondence.

[27] Antony Beevor, op.cit., p.82.

[28] În ambasada României s-au refugiat 690 de spanioli care astfel au scăpat de furia miliţieniilor.

[29] Miguel Primo de Rivera,(1870-1930) va instaura în Spania un regim de dictatură în perioada 1923-1930.

[30] Francisco Largo Caballero,lider socialist ,supranumit Lenin spaniol va deveni prim ministru şi ministru de război în septembrie 1936. Va reuşi să restabilească o relativă unitate în rândul republicanilor dar se va opune tehnicii cominterniste de fuziune a comuniştilor cu socialiştii şi va fi destituit în 1937.

[31] Antony Beevor, op.cit., p. 87.

[32] El Socialista, 09.08.1936.

[33] Time, 31.08.1936.

* Denumire sub care era cunocută militanta comunistă Dolores Ibarruri. Ea se va face cunoscută. atunci când, plagiind cuvintele rostite de Petain la Verdun va lansa celebrul îndemn adresat miliţiilor care apărau Madridul: ¡No pasaran!- nu vor trece)

[34] O măsura similară va adopta Franco în timpul celui de Al Doilea Război Mondial când va înfiinţa o divizie de voluntari spanioli – Division Azul, singura mare unitate din afara armatei germane care primi Crucea de Fier – care va lupta pe frontul de est alături de germani .În felul acesta Franco răspundea ajutorului primit de la nemţi în timpul războiului civil şi în acelaşi timp scăpa şi de presiunea  celor mai radicali susţinători ai fascismului.

[35] Denumire sub care era recunoscută, extrem de violenta miliţie carlistă, de orientare monarhistă. Grupaţi în jurul partidului Comunion Tradicionalista, carliştii formau un grup deosebit de puternic care îl susţineau la succesiune pe regele Don Carlos. Acest fapt condusese ca în secolulu al XIX-lea mişcarea carlistă să fie la originea a cel puţin trei războaie civile.

[36] Joseph Perez, op.cit., p.782.

[37] Julian Casanova , Morir, matar, sobrevivir.La violencia en la dictadura de Franco, Ed. Critica, Barcelona, 2002, p.11.

[38] Stanley Paine, The Franco Regime,1936-1975, Londra, 2000, p.212.

[39] Mohammad Ibn Azzuz Akin, La actitud de los moros ante el Alzamiento, Algazara, în A.Beevor op.cit.p.88.

[40] Gonzalo Quiepo de Llano,(1875-1951) general deosebit de brutal, remarcat şi prin mesajele pe care le transmitea zilnic la Radio Sevilla. Printre altele acesta evidenţia performanţele sexuale ale trupelor marocane cărora  le promisese femeile din Madrid.

[41] Ridruejo Dionisio, Escrito en Espana , în Antony Beevor, op.cit.p.89.

[42] La Union, 23.07.1936.

[43] Garda Civilă şi Garda de Asalt erau principalele structuri militarizate destinate pentru menţinerea ordinii interne. Garda Civilă a fost fondată de Francisco Javier Giron de Ezpeleta, în 1844 pe timpul reginei Isabela a II a. Iniţial ea a copiat modelul regimentelor de infanterie uşoară ale lui Napoleon, pentru ca mai târziu să se transforme în forţe de poliţie bine înarmate, foarte mobile ş ibine instruite care aveau responsabilitatea menţinerii ordinii de drept în interiorul ţării, în special în zonele rurale. Garda de Asalt era o forţă de poliţie urbană înfiinţată în timpul celei de A Doua Republici. Se apreciază că la începutul războiului civil Garda de Asalt şi Garda Civilă însumau peste 60 000 de combatanţi. Pe timpul războiului civil aproape 70% din membrii GA au rămas fideli Republicii, forţele GA fiind cele mai eficiente forţe republicane.

[44]Ronald Fraser, Historia oral de la Guerra civil Espanola, Ed. Critica, Barcelona ,1979, p211.

[45] Ronald Fraser, op.cit. p.211

[46] Santos Julia, Victimas de la Guerra civil, Ed.Temas de Hoy  Madrid, 1999, p.94.

[47] Despre tratamentul aplicat femeilor, în închisorile naţionaliste a se vedea Richard Vinyes, Irredentas. Las presas politicas y sus hijos en las carceles franquistas, Madrid, Ed.Thomas de Hoy, 2002 şi Tomasa Cuevas Guttierez, Prison of Women. Testimony of War and Resistance in Spain, 1939-1975, Albany, State University Press, 1998.

[48] Antony Beevor, op.cit. p.88.

[49] Ronald Frazer, op.cit., p.219.

[50] Joseph, Perez, op.cit. p.782.

[51] Frazer, op.cit., p.217

[52] Juan Blanco Yague (1891-1952), unul dintre cei mai capabili comandanţi ai taberei naţionale care a comandat trupele din Legiunea străină pe timpul represiunii revoltei muncitoreşti asturiene din 1934. La izbucnirea războiului civil era comandantul Legiunii străine. În 1936 după debarcare, va lua în subordine şi trupele de mercenari marocani, regulares, pe care le va conduce cu success până la Maqueda (sept,1936).A fost avansat la gradul de general în 1937 şi numit de Franco ministru al forţelor aeriene în 1939.

[53] Espinoza Francisco,La columna de la muerte.El avance del ejercito franquista de Sevilla  a Badajoz, Barcelona 2003, în  A.Beevor op.cit. p. 461.

[54] Antony Beevor, op.cit. p.

[55] Gabriel Jackson, La republica Espanola y la Guerra Civil, Ed. Critica S.A.Barcelona, 1976,p.271

[56] Beevor, op.cit., p

[57] Jose Maria Iribarren, Con el general Mola, Ed. Libreria General, Zaragoza, 1937, p.94. Interesant este că această carte care a apărut imediat după moartea lui Mola, va fi retrasă de autorităţile naţionaliste imediat după apariţie cu toate că Mola văzuse şi aprobase manuscrisul înainte de a muri şi transmisese mulţumiri autorului.

[58] Joseph Perez, op.cit., p. 783.

[59] John F. Coverdale, Italian intervention in the Spanish Civil War, Ed. PrincetonUniversity Press, Princenton , 1975, p.191.

[60] Pierre Vilar, Istoria Spaniei, Bucureşti, 2006, p.131-132.

[61] Stanley Payne, op.cit. p.214.