Autor: Viorel Cruceanu.

Istoria Egiptului contemporan a fost marcată, indubitabil, de personalitatea lui Gamal Abdel Nasser (preşedinte al Republicii în perioada 1954-1970). Numai că, „rais”-ul egiptean, în ciuda unei constituţii robuste, avea o sănătate extrem de fragilă. Reputatul jurnalist Simon Malley (fondatorul revistei Afrique-Asie), un apropiat al lui Nasser, ne spune că „suferea, din 1958, de un diabet cu efecte secundare, în special o scleroză a arterelor femurale, extrem de dureroasă”¹.

„O caricatură a lui Nasser”

Aceste complicaţii au generat o primă criză cardiacă (11 septembrie 1969), urmată de o alta, fatală, pe 28 septembrie 1970. În plus, Simon Malley vorbeşte şi de „epuizarea fizică şi morală a unui om zdrobit de înfrângerea militară suferită de Egipt, în iunie 1967, în timpul războiului de şase zile”². Cunoscându-şi vulnerabilităţile, Nasser s-a îngrijit de problema succesiunii, desemnând ca vicepreşedinte, încă din 1964, pe Anwar El-Sadat. Mecanismul constituţional a funcţionat impecabil şi, pe 29 septembrie 1970, Sadat a preluat magistratura supremă a ţării. Aflat mereu în umbra lui Nasser, noul lider părea lipsit de anvergură. Iată de ce unele voci i-au prezis o carieră meteorică, fiind caracterizat drept „o caricatură a lui Nasser”. Însuşi consilierul pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Richard Nixon (SUA), Henry Kissinger preciza: „Acest tip nu are decât o importanţă temporară. Nu va rezista decât câteva săptămâni”³. Totuşi, Sadat a dejucat pronosticurile pesimiste. Cu o abilitate surprinzătoare, el şi-a creat o bază proprie de putere şi a impus o nouă orientare politicii interne şi externe egiptene.

Denasserizarea

Primul moment de ruptură provocat de Sadat l-a reprezentat denasserizarea. În acest sens, el a operat în două direcţii: debarasarea de „tradiţionalişti”, ce doreau perpetuarea „moştenirii” lui Nasser (este vorba de personalităţi puternice precum Abdel Hakim Amer, Ali Sabri sau Zakaria Mohieddin), respectiv schimbarea „umbrelei” protectoare a URSS, cu „umbrela” protectoare a SUA (într-un gest fără precedent, în vara lui 1972, el a expulzat pe toţi cei 15.000 de consilieri sovietici). Schimbarea de registru s-a prelungit şi în plan economic: Sadat a lansat liberalizarea (infitah) prin care „iniţiativa privată în stil american” s-a substituit „socialismului [arab] promovat până atunci”. Noul „deal” iniţiat la Cairo a adus Egiptului prieteni cu bani. Este vorba, în primul rând, de bogaţii emiri din statele Golfului (EAU, Kuweit, Bahrein şi Qatar) care, de-a lungul timpului, i-au oferit ajutoare estimate la sume cuprinse între 16 şi 22 miliarde de dolari. Mai importantă s-a dovedit, însă, apropierea de SUA. După încheierea Acordurilor de la Camp David (17 septembrie 1978), SUA au decis să acorde regimului de la Cairo un suport financiar anual de 2 miliarde dolari (comparativ cu 3 miliarde pentru Israel). Un bilanţ al perioadei Sadat şi post-Sadat ne este oferit de revista Le Nouvel Afrique-Asie: „Ajutorul economic şi militar american, furnizat cu începere din 1975, când Sadat a decretat că Statele Unite posedă 99% din cărţi în Orientul Mijlociu, s-a ridicat, în intervalul 1975-1996, la 46 miliarde dolari: 21 miliarde ajutor economic şi 25 miliarde ajutor militar. Este o sumă uluitoare, pe care nicio ţară din lume, cu excepţia Israelului, nu a mai primit-o vreodată. Ea depăşeşte chiar sumele destinate de SUA pentru reconstrucţia Europei (planul Marshall), Japoniei şi Coreei”⁴. Resorturile unei asemenea „generozităţi” se regăsesc în poziţia geostrategică a „ţării faraonilor”. Ideea a fost dezvoltată de politologul Paul Kennedy în revista Foreign Affairs: Egiptul este „bine plasat geografic, moştenitor al unei istorii de şapte ori milenare, în excelente raporturi cu marile puteri mondiale, foarte apropiat de sursele de petrol, activ implicat în procesul de pace arabo-israelian, jucând un rol vital în stabilitatea Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord”⁵.

Fluxurile financiare masive nu au schimbat viaţa egipteanului de rând. Aşa cum se întâmplă în perioadele de tranziţie, bogăţia s-a polarizat foarte mult. Pe bună dreptate s-a susţinut că „intifah” a servit doar „noilor îmbogăţiţi”, ce-şi etalau cu insolenţă luxul (inclusiv membi ai familiei lui Sadat). Dezechilibrele economice au impus apelul la „reţetele” FMI. Prin urmare, la 18 ianuarie 1977, s-a decis îngheţarea salariilor şi scumpirea produselor de primă necesitate. Consecinţele s-au dovedit dezastruoase: la Cairo, Alexandria şi alte centre urbane, au izbucnit adevărate „răscoale ale foametei”. Din ordinul lui Sadat, forţele de ordine au deschis focul asupra nemulţumiţilor: s-au înregistrat 171 de morţi şi câteva sute de răniţi. Represiunea avea să marcheze divorţul dintre Sadat şi cei guvernaţi. Mişcarea populară a fost zdrobită, dar spiritul contestatar s-a canalizat către islamiştii radicali. Ei au reuşit să infiltreze chiar compartimente ale armatei, astfel încât şi-au atins, surprinzător de uşor, obiectivul: asasinarea preşedintelui⁶.

Războiul de Yom Kippur …

Al doilea moment de ruptură iniţiat de Sadat l-a reprezentat faimosul „război de Yom Kippur”, din octombrie 1973. Resorturile deciziei lui Sadat ne sunt prezentate de istoricul Elie Barnavi, de la Universitatea din Tel Aviv. Astfel, Barnavi ne spune că Sadat „era obsedat de recuperarea [Peninsulei] Sinai [anexată de Israel în iunie 1967, după „războiul de şase zile” – nota ns.]”⁷. De aceea, liderul de la Cairo a devenit exponentul unui curent „faraonic”⁸, exprimat prin sloganul «Egiptul, mai întâi»⁹. Apropierea de SUA trebuie privită şi din această perspectivă: el spera ca presiunile americanilor „să convingă pe Golda Meir [prim-ministru al statului Israel, în perioada 17 martie 1969-11 aprilie 1974 – nota ns.] să facă o serie de concesii”¹⁰. Or, ne spune tot Elie Barnavi, „după 1967, o anume stare de aroganţă a cuprins clasa politică israeliană”¹¹. Şi el continuă: „din acel moment, Sadat nu avea altă cale pentru deblocarea situaţiei decât recursul la arme. În acest sens, războiul de Yom Kippur este ilustrarea perfectă a faimosului principiu al lui Clausewitz: războiul este continuarea diplomaţiei prin alte mijloace”¹².

Aşa se face că, pe 6 octombrie 1973, de „ziua iertării păcatelor” („Yom Kippur” în limba ebraică, cea mai mare sărbătoare din calendarul mozaic), 30 000 de soldaţi egipteni au străpuns „linia Bar-Lev” şi au pătruns în Peninsula Sinai. Luaţi prin surprindere, israelienii au pierdut 500 de tancuri, câteva zeci de avioane şi, timp de trei zile au fost obligaţi să bată în retragere (fapt fără precedent în istoria celor patru războaie arabo-israeliene). Numai că Sadat nu spera atât într-o victorie militară, cât în una politică. În consecinţă, exact când lucrurile mergeau mai bine, el a ordonat stoparea ofensivei. Episodul este redat în cuvinte extrem de acide, de liderul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OLP), Yasser Arafat: «Aveam oamenii noştri, la Cairo, chiar la Statul Major. Ei i-au întrebat pe egipteni: „de ce nu avansaţi?” Generalilor le era ruşine. Ei au răspuns că nu au ordin. Nu era dat niciun ordin!… În acel moment ne-am dumirit: Sadat aştepta mica sa recompensă de la Kissinger [devenit între timp secretarul Departamentului de Stat al SUA – nota ns.]. El dorea o victorie pentru a trăda, nu pentru a câştiga…»¹³. „Defecţiunea” egipteană a permis israelienilor să neutralizeze ofensiva siriană de pe înălţimile Golan. Apoi, începând cu 13 octombrie, ei şi-au concentrat forţele în Sinai. Aici s-a remarcat brigada condusă de generalul Ariel Sharon, care a încercuit, în deşert, întreaga armată a treia egipteană. După o săptămână de ostilităţi, visul lui Sadat s-a transformat în coşmar. Mânat de elanul victoriei, generalul Sharon nu mai respecta nici ordinele ministrului apărării Moshe Dayan, adeptul unei soluţii politice.

.. . o criză majoră a Războiului Rece

Astfel, războiul de „Yom Kippur” tindea să devină o criză majoră a „Războiului Rece”. Prin urmare, conducătorul sovietic, Leonid Brejnev, ce se erija în protector al lumii arabe, i-a trimis o scrisoare, la 24 octombrie, omologului său american, Richard Nixon, „în care ameninţa că Uniunea Sovietică va interveni militar în ajutorul Armatei a Treia egiptene, încercuită de forţele israeliene”¹⁴. În volumul memorialistic Crisis. The Anatomy of two Major Foreign Policy Crisis (cele două crize fiind tocmai războiul de „Yom Kippur”, dar şi căderea Saigonului în 1975), Kissinger îşi aminteşte că i-a ameninţat pe ruşi: „Nu trebuie să existe acţiuni unilaterale şi, dacă vor fi totuşi întreprinse, vor avea cele mai serioase consecinţe”¹⁵. Americanii nu s-au limitat doar la exerciţii de retorică şi, a doua zi, pe 25 octombrie, preşedintele Nixon „plasa Statele Unite în stare de alertă nucleară maximă”¹⁶. Această cotă, foarte înaltă a tensiunii, va grăbi soluţionarea crizei. La presiunea amicală a lui Kissinger (SUA au ajutat substanţial Israelul, stabilind „un gigantic pod aerian”), premierul Golda Meir s-a deplasat pe terenul de operaţiuni din Sinai, somându-l pe „neîmblânzitul” Sharon: „Eu sunt primul ministru şi vă ordon să nu mai avansaţi împotriva Armatei a Treia [egiptene]”¹⁷. Lua sfârşit, astfel, o încercare dramatică pentru ambele părţi: „israelienii au cunoscut cel mai costisitor război din istoria lor: peste 2 500 de morţi şi 7 miliarde de dolari pierderi economice; în ce-i priveşte pe arabi, ei au pierdut 10.000 de oameni, 2 000 care de luptă şi 500 de avioane”¹⁸. Aceeaşi Golda Meir a înţeles, probabil, cel mai bine, motivaţiile lui Sadat. Mulţumită că pe ambele fronturi (egiptean şi sirian) a fost restabilit „statu quo”-ul, ea declara cu maliţie: „Sadat poate profita acum de gustul înfrângerii”¹⁹. Ei bine, paradoxul reliefat de aceste cuvinte îşi va afla soluţia sub guvernarea de dreapta a lui Menahem Begin.

Un şoc mondial: Sadat în vizită la Ierusalim

Al treilea moment de ruptură generat de Sadat, l-a constituit vizita la Ierusalim (prima deplasare în Israel a unui lider arab). Prin pasul făcut, spune Elie Barnavi, preşedintele egiptean „a ridicat zăvorul psihologic”²⁰ ce fereca mentalităţile în regiune. Un rol important în încurajarea lui Sadat a revenit, după cum evidenţiază influentul său consilier, Mohamed Hassanein Heykal, liderului comunist de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu. Preşedintele României socialiste întreţinea relaţii amicale atât cu lumea arabă, cât şi cu statul Israel (RSR a fost singura ţară comunistă ce nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul, după „ războiul de şase zile” din 1967). El a sesizat două lucruri esenţiale: că „ politica paşilor mărunţi” a lui Kissinger nu a dat rezultatele scontate şi că guvernarea laburistă se complăcea pe aceleaşi poziţii arogante²¹. Iată de ce, în august 1977, la numai trei luni după venirea la putere în Israel a Blocului Likud, Ceauşescu l-a invitat în România pe noul premier israelian, Menahem Begin. În timpul discuţiilor, Begin i-a spus, tranşant, lui Ceauşescu: „Egiptenii mizează pe capacitatea de presiune a americanilor asupra noastră. Aş dori ca ei să pună capăt acestei politici, care nu duce nicăieri. Israelul nu este o republică bananieră, iar SUA nu pot dicta conduita noastră. Spuneţi-i preşedintelui Sadat să trateze direct cu noi”²². Mesajul premierului Begin a fost transmis lui Sadat în octombrie, cu prilejul vizitei oficiale a preşedintelui egiptean în România (29-31 octombrie 1977; a mai fost în România în două rânduri: 27-30 iunie 1974 şi 11-12 februarie 1978). Iată schimbul de cuvinte dintre cei doi lideri, aşa cum ne parvine de la Mohamed Hassanein Heykal:

Sadat: Begin vrea cu adevărat pacea?

Ceauşescu: Da, vă asigur.

Sadat: Este suficient de puternic, din punct de vedere politic, pentru a încheia un acord?

Ceauşescu: Dacă este cineva destul de puternic să o facă, atunci el este (…). Begin vrea să lase amintirea unui om al păcii, nicidecum al unui extremist²³.

Apoi, pentru a risipi orice urmă de îndoială, N. Ceauşescu a recurs la o subtilă comparaţie: „[Begin] este unicul conducător israelian capabil să joace rolul pe care l-a jucat [generalul] de Gaulle în independenţa Algeriei”²⁴.

Trebuie spus că Begin a mai folosit un canal diplomatic: cel deschis de regele Marocului, Hassan al II-lea. Prin urmare, în toamna lui 1977, la Rabat au avut loc „negocieri exploratorii” între trimisul lui Begin, generalul Moshe Dayan (ajuns la Rabat deghizat, după ce a tranzitat prin Bruxelles şi Paris) şi emisarul lui Sadat, vicepremierul Hassan El-Touhami. Argumentele de la Bucureşti şi raportul lui Touhami de la Rabat l-au determinat pe Sadat să ia cea mai surprinzătoare decizie: o deplasare în Israel. El şi-a făcut publică intenţia în faţa Adunării Poporului, la 9 noiembrie: „Pentru pace sunt gata să merg la Ierusalim, chiar în Knesset [parlamentul israelian – nota ns.] pentru a discuta”²⁵. Discursul a produs stupoare şi, cum era de aşteptat, lumea arabă a reacţionat negativ. Cel mai iritat s-a dovedit preşedintele Siriei, Hafez El-Assad. Iată de ce, înainte de a se deplasa în Israel, Sadat a poposit la Damasc. El a încercat să-l calmeze pe sirian: „Să mergem împreună la Ierusalim. Dar, dacă nu vrei să vii, nu mă condamna. Dacă eşuez, voi cere poporului meu să te considere pe tine adevăratul său lider [după moartea lui Nasser, Assad se dorea a fi liderul lumii arabe – nota ns.]”²⁶. Heykal îşi aminteşte că Assad i-a ţinut o predică plină de reproşuri lui Sadat: „Sunteţi tot timpul grăbit. În 1972, voiaţi să declanşaţi războiul deşi nu eraţi pregătit. În 1973, aţi cerut încetarea focului exact când nu trebuia. Apoi, aţi semnat un prim acord de dezangajare, când ar fi fost mult mai profitabil să mai aşteptaţi… Vă înţeleg nerăbdarea, dar nu puteţi merge în Israel. Asta ar însemna să trădaţi. Poporul egiptean n-o va accepta, iar arabii nu vă vor ierta niciodată”²⁷. Discuţiile s-au încins. Tonul lui Assad a devenit chiar ameninţător, lăsând pe Sadat să înţeleagă faptul că „poate să se simtă fericit că este lăsat să părăsească liber teritoriul sirian”. Heykal ne lămureşte că amerninţarea nu era în van: conducerea siriană a cochetat cu ideea „să-l reţină prizonier [pe Sadat] la Damasc, sub pretext că şi-a pierdut minţile”²⁸. Un alt episod l-a avut ca protagonist pe regele saudit, Khaled. Acesta a mărturisit că s-a retras în interiorul sanctuarului de la Ka’ba, unde „s-a rugat ca avionul lui Sadat să explodeze în aer”²⁹, pentru ca vizita la Ierusalim să nu-i copleşească de ruşine pe arabi.

Negociind cu evreii în Israel

Nici ameninţările directe şi nici cele ezoterice nu l-au descurajat pe Sadat. Vizita sa a durat 44 de ore, din seara lui 19 noiembrie 1977 şi până pe 21 noiembrie, la prânz³⁰. Pe lângă deplasările simbolice (moscheea Al-Aqsa, Sfântul Mormânt sau memorialul Yad Vashem), Sadat a întâlnit toată „ghota” politicii israeliene: preşedintele Ephraim Katzir, premierul Menahem Begin, foştii premieri Golda Meir şi Yitzhak Rabin, liderul opoziţiei Shimon Peres, generalul Ezer Weizman (ministrul apărării). Momentul de vârf l-a reprezentat discursul de o oră, pronunţat în Knesset, pe 20 noiembrie. Revista Lumea a publicat ample fragmente³¹ şi se vede că Sadat a avut o atitudine extrem de curajoasă. Tonul a fost sincer: „nu am folosit şi nu voi folosi niciodată două limbaje. Nu am încheiat şi nu voi încheia niciodată tranzacţii pe baza a două linii politice. Vorbesc un singur limbaj, duc o singură politică, am un singur chip”³². De asemenea, el s-a dorit şi categoric: „Nu am venit la dumneavoastră pentru a încheia un acord separat între Egipt şi Israel (…); orice pace separată (…) nu va aduce o pace justă în întreaga regiune”³³. Totuşi, Begin a respins ideea unei păci globale în Orientul Mijlociu. Din această perspectivă, vizita lui Sadat poate fi considerată un eşec. Ruptura a fost evitată datorită implicării masive a preşedintelui SUA, Jimmy Carter. Sadat s-a resemnat şi s-a lăsat atras pe calea unei păci separate (precedată de Acordul de la Camp David de la 17 septembrie 1978 şi oficializată de Tratatul de la Washington, din 26 martie 1979). Ambii protagonişti (recompensaţi cu Premiul Nobel pentru Pace, în 1978) puteau fi mulţumiţi: Begin obţinea pacea ştiind că „fără Egipt, nimeni nu va îndrăzni să atace Israelul”³⁴, în timp ce Sadat recupera Peninsula Sinai (retrocedarea fiind încheiată pe 21 aprilie 1982). Această pace separată a reprezentat însă începutul sfârşitului pentru Sadat. Izolat de lumea arabă (abia în 1994, o a doua ţară arabă, Iordania, va urma exemplul Egiptului), „rais”-ul se confrunta şi cu o accentuată solitudine pe plan intern. Lipsa de performanţe economice, amploarea corupţiei şi accentuarea represiunii i-au grăbit sfârşitul: la 6 octombrie 1981, la parada organizată în suburbia cairotă al-Nasr, preşedintele Sadat se prăbuşea sub gloanţele unui comando islamist. Era tributul vieţii sale plătit intoleranţei atât de caracteristice Orientului Mijlociu.

Sadat şi memoria selectivă

Recent, revista Jeune Afrique a publicat un material sugestiv intitulat: Que rest-t-il de Sadate? Iată concluzia: „În Egipt şi în lumea arabă nu se vorbeşte deloc [despre el]. Totul se petrece ca şi cum se doreşte păstrarea primului Sadat, cel al traversării Canalului şi al războiului din octombrie, restul fiind tăinuit. O formă de memorie selectivă. [În societatea egipteană] «sadatiştii» strălucesc prin absenţă. În realitate sadatismul există şi este încarnat cel mai bine de preşedintele Hosni Mubarak, care a conservat moştenirea preşedintelui asasinat sub aspectele sale esenţiale: pacea cu Israelul şi alianţa prioritară cu SUA”³⁵. Aceeaşi revistă mai evidenţiază că asasinarea lui Sadat a marcat şi începutul ascensiunii „islamismului revoluţionar”. De altfel, unul din participanţii la conspiraţie, Ayman al-Zawahiri, avea să dobândească notorietate devenind personajul numărul doi din ierarhia nebuloasei Al-Qaeda.

Între timp, majoritatea protagoniştilor implicaţi în evenimentele evocate au părăsit această lume: Golda Meir, Yitzhak Rabin, Hafez El-Assad şi Yasser Arafat. Din nefericire, situaţia din zonă s-a agravat şi, pe zi ce trece, tinde să devină din ce în ce mai complicată*.

* articol publicat în „Istorie și Civilizație”, nr. 13/2010.

NOTE

1. S. Malley, Les erreurs fatales du raïs, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 72, sept. 1995, p. 18.

2. Ibidem.

3. Vezi fragmente din J. Lacouture, Une vie de rencontres, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2335, du 9 au 15 oct. 2005, p. 38.

4. Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 96, sept. 1997, p. 46.

5. Ibidem, p. 45.

6. Vezi filmul asasinatului în Lumea, nr. 42, 15 oct. 1981, p. 31.

7. Interviu cu Elie Barnavi, în L’Histoire, no. 190, juillet/août 1995, p. 122.

8. Ibidem.

9. Cf. J. et S. Lacouture, Sadate „fou ou génial”, în Jeune Afrique, no. 1080, 16 sept. 1981, p. 72.

10. Vezi L’Histoire, no. 190/1995, p. 122.

11. Ibidem.

12. Ibidem.

13. Cf. Rémi Favret, Arafat. Un destin pour la Palestine, Paris, Edit. Renaudot et Cie., 1990, p. 161.

14. Vezi Dosare ultrasecrete, nr. 273, p. IV, supliment al ziarului Ziua, 30 aug. 2003.

15. Ibidem.

16. Vezi şi Jeune Afrique L’intelligent, no. 2243, du 4 au 10 janvier 2004, p. 11.

17. R. Favret, op.cit., p. 163.

18. Ibidem.

19. Ibidem.

20. Vezi L’Histoire, no. 190/1995, p. 123; vezi şi Lumea, nr. 11, nov. 2003, p. 15; Jeune Afrique L’intelligent, no. 2202, du 23 au 29 mars 2003, p. 54.

21. Vezi discuţiile de la Washington dintre Ceauşescu şi delegaţia organizaţiilor evreieşti din SUA, din dec. 1973, în Istorie şi civilizaţie, nr. 2, nov. 2009, p. 36-37.

22. Mohamed Hassanein Heykal, Sadate à Jerusalem ou l’art de se piéger soi-même, în Jeune Afrique, no. 1876-1877, du 18 au 31 décembre 1996, p. 57.

23. Ibidem.

24. Ibidem.

25. Shalom Cohen, Sadate à Jerusalem: Les secrets d’une négociation, în Dossiers secrets du Maghreb et du Moyen-Orient, Paris, J.A. Livres, 1992, p. 10.

26. R. Favret, op.cit., p. 195.

27. M.H. Heykal, op.cit., p. 59.

28. Ibidem.

29. Ibidem.

30. Vezi amănunte în Lumea, nr. 48, 24 nov. 1977, p. 11.

31. Ibidem, p. 11-12.

32. Ibidem, p. 12.

33. Ibidem.

34. R. Favret, op.cit., p. 197. 35. Jeune Afrique L’intelligent, no. 2335/2005, p. 39.