Autor: prof. univ. dr. Ion Calafeteanu.

La Paris, în prezenţa reprezentanţilor a 32 de state, printre care şi membrii delegaţiei României, condusă de primul-ministru Ion I.C. Brătianu, s-au deschis lucrările Conferinţei de Pace ce urma să marcheze încheierea primului război mondial. Istoriografia românească a acordat o atenţie pe deplin meritată acestui eveniment important nu numai pentru istoria naţională, ci şi pentru cea a Europei şi a Lumii, prezentând pe larg activitatea delegaţiei române, dificultăţile întâmpinate, împlinirile şi neîmplinirile în apărarea cauzei româneşti. Despre opiniile românilor privind lucrările Conferinţei de Pace, aprecierile lor asupra activităţii delegaţiei române, despre aşteptările lor, speranţele puse în judecata înaltului for din capitala Franţei s-a scris mult mai puţin. Or, românii au urmărit cu deosebit interes tot ceea ce se întâmpla în cadrul lucrărilor acestui înalt for internaţional.

Numeroşi reprezentanţi ai vieţii publice din ţara noastră – oameni politici, ziarişti, scriitori, oameni de ştiinţă etc. – au ţinut să-şi exprime opiniile cu privire la ceea ce un ziar al vremii considera a fi „cel mai mare act mondial din istorie”. Acest interes se datora, desigur, importanţei în sine a evenimentului, care trebuia să pună capăt de jure unui război îndelungat şi nimicitor. În al doilea rând, este vorba de convingerea – larg împărtăşită şi alimentată de declaraţiile anterioare ale oamenilor politici şi de stat ai marilor puteri învingătoare – că, spre deosebire de toate celelalte reuniuni internaţionale de acest gen, lucrările şi hotărârile Conferinţei de la Paris vor fi îndrumate de principiile cele mai democratice, ale faptului că acolo se stabileau bazele unui nou cadru internaţional în care urma să se dezvolte omenirea în perioada următoare etc. Dar acest interes, izvora, în primul rând din faptul că înaltul for întrunit la Paris, acest „tribunal al popoarelor”, trebuia să consacre şi să dea o largă recunoaştere pe plan internaţional operei de unitate naţională pe care o înfăptuise poporul român.

Recunoaşterea în repetate rânduri de către Marile Puteri Aliate şi asociate a principiului autodeterminării popoarelor şi a dreptului legitim al poporului român la unitate naţională, afirmarea înaltelor principii de echitate şi dreptate ce urmau să stea la baza organizării postbelice a lumii, toate acestea erau de natură să sporească încrederea poporului român în lucrările Conferinţei de Pace şi în opera de dreptate ce avea să o înfăptuiască. De aceea, aproape toate comentariile şi aprecierile apărute în presa românească cu privire la Conferinţa de Pace în perioada pregătirilor acesteia erau pline de încredere, de optimism. Deşi au existat încă de atunci elemente care, dacă nu puteau deocamdată îngrijora, puteau ridica deja semne de întrebare şi naşte nedumeriri.

Aşteptări

Toate acestea au fost trecute însă cu vederea de o lume fericită că unirea tuturor românilor era un fapt, mulţumită că a scăpat de război şi plină de speranţe într-un viitor în care – credea ea – nu vor mai fi posibile greşelile dureroase ale trecutului. Această atmosferă era admirabil reliefată de C.G. Costa-Foru, care scria, la începutul anului 1919: „La acest Congres al Păcii toate neamurile, nu numai toate statele, vor fi reprezentate. Mai mult încă, toţi nedreptăţiţii – reprezentaţi sau nereprezentaţi – vor beneficia de solicitudinea marilor împărţitori de dreptate şi aşezători ai viitoarei stări de pace în lume… Război, diplomaţie şi despotism nu mai trebuie lumii noi. Îi trebuie însă neapărat: pace, dreptate, libertate pentru toţi, state, popoare, neamuri şi pentru indivizi”. C.G. Costa-Foru îşi exprima convingerea că la forumul păcii „locul de cinste va fi al Popoarelor şi Nedreptăţiţilor”, că şi pentru ei se va făuri „o eră nouă de dreptate şi de libertate, cum până acum n-a mai fost, fiindcă de această dată visul de secole al omenirii oprimate se va împlini: nu vor mai fi războaie între popoare, iar dreptatea şi libertatea (…) nu vor cunoaşte bariere, nici hotare. Sângele nu trebuie să mai curgă nicăieri, fiindcă pretutindeni va trebui să fie pace”.1

Poporul român aştepta ca la Paris să se facă „prohodul politicii susţinute cu arme murdare”, să se „stârpească din rădăcină imoralitatea politicii de încălcare şi asuprire”, să se inaugureze în viaţa internaţională „o politică de răspundere, cinstită, corectă şi legitimă”, să se asigure triumful unei politici „bazată pe morală, cu care trebuia să se hrănească politica nouă”.2

În sfârşit, se spera că lucrările Conferinţei vor aduce pacea de care lumea avea atâta nevoie după grozavele încercări prin care trecuse, o „pace dreaptă, o pace nu a guvernelor, ci a popoarelor”. „O pace inspirată numai din resentimente, o pace imperialistă, o pace de violenţă – se arăta într-un articol apărut în ziarul ieşean Opinia, sub semnătura lui Octavian Botez – nu ar face decât să ne readucă la trecut. Departe de a fi durabilă, ea ar semăna în lume germenii unor noi războaie şi, experienţa celor cinci ani a dovedit-o îndeajuns, rezultatul lor ar însemna iremediabila ruină a culturii europene”.3

„O lume nouă”

Convingerea că la Paris nu se hotăra numai construirea continentului pe baze noi, a unei Europe în care toate popoarele au dreptul să se constituie în state independente după afinităţile de rasă şi de limbă, ci, mai mult, că „din acest Congres va ieşi o lume nouă, bazată pe libertate şi pe dreptate”, era exprimată şi într-un articol din ziarul independent Dimineaţa.4 Speranţa că la Versailles se va termina cu „parţialitatea scandaloasă, nesocotirea naţionalităţilor şi ciopârţirea teritoriilor” fără nicio altă raţiune decât jaful, că „patima, răzbunarea şi chiar spiritul de represalii” vor fi pentru totdeauna abandonate în favoarea „principiilor marii revoluţii” era împărtăşit şi de Nicolae Daşcovici. „Să sperăm – arăta cunoscutul specialist în drept internaţional – că hotărârile de la Paris vor contribui pentru prima oară în mod efectiv la consolidarea temeliilor externe ale dreptului ginţilor”.5

La rândul său, Nicolae Iorga îşi exprima credinţa în primordialitatea justiţiei la Conferinţa de Pace. „Ni se spune – scria marele istoric – şi o credem, căci doar pentru drept, pentru dreptul naţional, îndeosebi, s-a început războiul şi în toate planurile pentru după pace s-a vorbit necontenit de drept ca singurul principiu de la care vor pleca în hotărârile lor şi Conferinţa de Pace şi Liga Naţiunilor, ea însăşi o instituţie de drept şi pentru drept – că grija cea mai mare a Conferinţei de Pace e dreptul de viaţă al popoarelor”; deşi era conştient că vor apărea nesiguranţe, şovăieli, discuţii pasionate, intervenţii interesate, intrigi, Nicolae Iorga era convins că „nu trebuie să ne cuprindă prea multă nelinişte, căci în adunarea de la Paris a Aliaţilor – şi, mici cum suntem, facem parte dintre dânşii şi prin imense suferinţe, care continuă şi astăzi – dreptul va trebui totuşi să învingă”.6

Aprecierile optimiste nu făceau abstracţie însă de greutăţile ce trebuiau învinse de forumul de pace de la Paris pentru îndeplinirea menirii sale. Opera aceasta de reconstrucţie – se arăta într-un articol publicat de ziarul Dimineaţa – va fi grea, căci trebuie învinse o mulţime de prejudecăţi, de rivalităţi şi de pretenţii. „Apoi – se arăta în continuarea materialului – va fi sfârşitul dreptăţii care va spune celor din congres că nici duşmanul nu trebuie năpăstuit şi nici chiar contra lui să nu se clădească pe nedreptate şi contra principiilor pe care le-a fixat aşa de clar preşedintele Wilson”.7

„Puncte de contact dureros”

Asupra uneia dintre dificultăţile majore ce stăteau în faţa Conferinţei de Pace atrăgea atenţia cotidianul independent Universul. După ce arăta că popoarele Lumii erau în aşteptarea unei noi alcătuiri a societăţii şi, în acest scop, din toate unghiurile Pământului, reprezentanţii lor se îndreptau către Paris, unde se discuta harta politică a Lumii „pentru cine ştie câte decenii sau secole”, articolul evidenţia dificultatea obiectivă a trasării noilor hotare între state. Desigur, „împărţirea pământului pe naţionalităţi” ar fi fost „soluţia ideală”, dacă lunga perioadă de frământare a lumii produsă de migraţii şi opresiunea ce i-a urmat n-ar fi produs în unele părţi un mare amestec de populaţii.

În mod obiectiv, rămâneau în aceste zone „puncte de contact dureros”, reprezentate de existenţa unor minorităţi în cadrul statelor naţionale. Soluţia preconizată în aceste cazuri avea în vedere două obiective, strâns legate între ele: o împărţire teritorială care „să înlăture frica agresiunilor din afară”, pe de o parte, iar pe de altă parte crearea cadrului intern „pentru o temeinică organizaţie socială bazată pe dreptate”.8

Recunoaşterea Unirii

Interesul deosebit pe care opinia publică din România l-a purtat Conferinţei de Pace de la Paris se datora însă în primul rând faptului că aceasta urma să se ocupe şi de unele probleme ce priveau în modul cel mai direct poporul român. „Ceea ce se petrece acum la Paris – nota în acest sens ziarul Dimineaţa – este de o însemnătate hotărâtoare pentru România”.9 Din ansamblul tuturor problemelor ce interesau România se detaşa, prin importanţa sa fundamentală, problema recunoaşterii internaţionale a operei de unitate naţională pe care poporul român o săvârşise în 1918. Acest interes primordial era exprimat foarte deschis de oficiosul Viitorul, organul Partidului Naţional-Liberal, într-un articol de fond intitulat „România la Conferinţa de Pace de la Versailles”_­.După ce se exprima convingerea că principiul naţionalităţilor, în numele căruia Franţa, Anglia şi Statele Unite ale Americii declaraseră că duc lupta până la sfârşit, va avea să slujească „drept călăuză la împărţirea dreptăţii în conferinţa de la Versailles”, în articol se arăta: „În ce ne priveşte, dezbaterile acestei conferinţe ne interesează în primul rând prin chipul în care se va pune, discuta şi hotărî de interesele României, sporită de mai înainte prin libera exprimare pentru Unire a voinţei românilor din Basarabia, Bucovina, a celor din Transilvania, Banat şi Ţara ungurească în hotărârile luate pe rând la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia”.10 În acelaşi sens, ziarul Izbânda, reamintind unicul scop pentru care România luase armele în august 1916, îşi exprima la rândul său încrederea că, la Paris, Aliaţii „vor ţine seama şi de dreptatea şi de jertfele acestui popor”, asigurându-i pacea pe care o aştepta şi pentru care intrase în luptă: „o pace care să-i garanteze pentru totdeauna şi împotriva oricui integritatea regatului vechi şi alipirea, fără nici o ştirbire, a teritoriilor româneşti robite altădată de ruşi, unguri şi de austrieci”.11

Pentru „Românul”, organul Partidului Naţional Român din Ardeal, interesul faţă de Conferinţa de Pace era subordonat în întregime recunoaşterii fruntariilor statului naţional român, această problemă reprezentând – în opinia ziarului amintit – „unul din punc­tele de seamă ale Conferinţei de Pace”.12 „Cerem şi pretindem – se arăta într-un articol din 26 ianuarie/8 februarie 1919, expunându-se, de fapt, o opinie generală nu numai în Transilvania, ci în toate teritoriile locuite de români – recunoaşterea justă a pretenţiilor noastre, care nu sunt izvorâte din îndemn imperialist, nici născute din doruri de stăpânire. Sunt reven­dicările legitime ale unui popor de milioane subjugat în cursul veacurilor. Cerem tot ce-i al nostru, pretindem întreg teritoriul în care se vorbeşte limba noastră şi aici nu cunoaştem târguieli şi momeli”. Justeţea acestor cereri îi îndreptăţea pe români să stea „cu toată încrederea şi cu cele mai frumoase speranţe” să aştepte în linişte „deciziunea care va consfinţi hotărârea noastră de mult îndreptăţită”13, să nu aibă „nici o temere că problema românească nu va fi rezolvită după dreptate”.14

Acelaşi interes naţional fundamental era mărturisit şi de George Topîrceanu, care scria într-un editorial apărut în ziarul Opinia din Iaşi şi intitulat „Clipa supremă”: „E vorba de soarta întregului românism care se hotărăşte acum la Versailles. E vorba de idealul nostru, care pentru întâia oară şi poate pentru ultima oară în decursul timpului e pus în dezbatere sub forma lui integrală, în condiţiuni şi cu posibilităţi unice de aducere la îndeplinire… Şi să nu uităm – continua G. Topîrceanu – că zilele numărate ale acestui solemn sfârşit de primăvară vor hotărî de soarta românismului peste veacuri”.15 De asemenea, în Neamul românesc, Nicolae Iorga a publicat, la 24 ianuarie 1919, când românii aniversau 60 de ani de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească, articolul „Românii şi lucrările Conferinţei”, în care făcea o cuprinzătoare trecere în revistă a intereselor româneşti la forumul păcii. „E vorba (…) – arăta N. Iorga – nu numai de tot ceea ce ni s-a făgăduit şi asigurat, de ceea ce s-a scris în tratate, de ceea ce ne-am câştigat cu sângele atâtor mii şi mii de ostaşi şi de alţi martiri ai războiului, morţi fără gloria războiului măcar, de ceea ce au declarat, potrivit cu dreptul recunoscut oricărui popor, că voim despre noi şi pentru noi, dar şi de mediul politic în care va trebui de acum înainte să trăim, de vecinii pe care-i vom avea şi de condiţiile chiar în care ni se va impune să trăim cu dânşii”.

Două baze sigure

În perioada premergătoare deschiderii Conferinţei de Pace de la Paris şi chiar după aceea, în presa din România a avut loc o vie şi largă dezbatere asupra problemelor privind baza de drept a susţinerii intere­selor naţionale româneşti la conferinţă. Din totalul argumentelor aduse în discuţie – numeroase şi fiecare având importanţa sa – două au fost considerate pe bună dreptate, a fi hotărâtoare: tratatul de alianţă din 4/17 august 1916, ce conţinea recunoaşterea din partea Aliaţilor a drepturilor României asupra teritoriilor româneşti din Imperiul Austro-Ungar, şi hotărârile de unire cu ţara din martie, noiembrie şi decem­brie 1918 ale provinciilor istorice româneşti ce se aflaseră până atunci sub stăpânire străină. Aceste argumente erau astfel prezentate de ziarul Românul: „Naţiunea română are două baze sigure pe care este îndreptăţită să ceară consacrarea României Mari. Întâia bază o constituie plebiscitul de la Alba Iulia, hotărârea unanimă a bucovinenilor şi unirea necondiţionată a basarabenilor în ultimul timp cu vechiul regat. A doua bază pe care pot opera membrii comisiei care săptămâna aceasta cercetează, studiază temeinic problema românească – este convenţia Antantei cu România, făcută la 4/17 august 1916. Date fiind aceste două baze temeinice pe care se va înălţa edificiul măreţ al României (…) – conchidea ziarul – n-avem motivul să bănuim că nu vom fi ascultaţi la Paris. Convenţia s-a făcut pe baza principiului naţional şi corespunde întru toate criteriilor după care procedează Conferinţa de Pace la restaurarea lumii din haosul ce a rămas după războiul mondial”.16 Dacă, în general, se recunoştea în unanimitate valoarea decisivă a fiecărui argument în parte şi cu atât mai mult a celor două împreună, au apărut şi opinii ce arătau o anumită ordine preferenţială. Ziarul „Viitorul”, de exemplu, aprecia că România se prezenta la Conferinţa de Pace pentru susţinerea drepturilor sale în primul rând „cu tratatul de la 4 august 1916, prin care Marile Puteri aliate recunosc integritatea drepturilor noastre”, după care enumerarea continua „cu serviciile aşa de mult recunoscute aduse cauzei generale a aliaţilor prin intrarea în război de la 14 august; cu calvarul sacrificiilor şi suferinţelor îndurate din cauza defecţiunii ruseşti, care a îngreunat aşa de mult situaţia României; (…) cu victoriile strălucite de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti; (…) în sfârşit, cu aportul aşa de important al credinţei opiniei sale publice în victoria finală, credinţă pe care n-a zdruncinat-o nici defecţiunea rusească şi nici toate aparenţele de victorie care au impus tratatul inexistent de la Bucureşti”. În finalul articolului se spunea: „România poate merge cu fruntea sus la conferinţa generală de pace nu numai în numele tratatului de la 4 august, care recunoaşte integritatea drepturilor noastre, dar şi în numele actelor de Unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, iar din tratatul păcii generale care se va semna la Versailles trebuie să iasă aşa fel hotărâte hotarele noastre de mâine încât… România să poată evita orice conflicte de interese cu statele cu care înţelege să trăiască în pace şi bună vecinătate”.

Dacă punem alături elementele aduse în discuţie de ziarul „Viitorul” pentru susţinerea cauzei româneşti cu pledoaria pe care şeful delegaţiei române, Ion I.C. Brătianu a făcut-o în câteva rânduri în faţa Conferinţei de Pace, precum şi cu conţinutul numeroaselor memorii pe care el le-a înaintat diverselor organisme ale Conferinţei şi unor şefi de state şi miniştri prezenţi la Paris, se poate observa cu uşurinţă o identitate aproape perfectă. În fond, acest articol din ziarul Partidului Naţional-Liberal – inspirat, în mod sigur, de guvernul român şi publicat nu întâmplător imediat după plecarea primului-ministru spre Paris – făcea pu­blică poziţia guvernului român înainte de deschiderea propriu-zisă a Conferinţei de Pace.

Prioritatea acordată de „Viitorul” acordurilor internaţionale a găsit sprijin şi în alte cercuri ale opiniei publice. Astfel, o atitudine asemănătoare a adoptat şi ziarul „Dacia”, care considera că „bazele adevărate” ale apărării drepturilor româneşti la Paris se aflau în convenţia secretă cu Rusia din 1 octombrie 1914 şi în tratatul de alianţă din 4/17 august 1916. „Orice alte interpretări, presupuneri sau păreri formulate de cercuri interesate străine (…) nu pot avea nici o valoare când e vorba de integralitatea revendicărilor noastre recunoscute formal şi precis prin tratatul de alianţă. Numai pe aceste baze – conchidea ziarul – se pune discuţia păcii generale pentru România”.17 Chiar şi ziarul „Adevărul”, care a avut o poziţie deosebit de critică faţă de guvernul Brătianu şi a susţinut, în general, teza privind rolul decisiv al hotărârilor de unire din 1918, la începutul anului 1919, în condiţiile în care circulau tot felul de zvonuri – şi, după cum se ştie, nu fără o acoperire reală în intenţiile celor „patru mari” faţă de România – cu privire nu numai la nerecunoaşterea drepturilor românilor asupra tuturor teritoriilor înscrise în tratatul de alianţă din august 1916, ci chiar privind modificarea, în defavoarea României, a graniţei din Dobrogea, stabilită prin Tratatul de la Bucureşti din 1913, s-a ridicat în apărarea tratatului din 4/17 august 1916 şi a cerut respectarea integrală de către Puterile Aliate şi Asociate a prevederilor sale. „România – se arăta în articolul Politica noastră din afară, ce purta semnătura lui Constantin Bacalbaşa – invocă tratatul (…) încheiat în august 1916 (…) şi bine face România. Acesta este terenul pe care trebuie să se ţină la Congresul de Pace. Ca guvernul României să facă act de renunţare voluntară la teritoriile ce i-au fost recunoscute printr-un tratat de alianţă, ceva mai mult, să renunţe chiar la teritorii ce-i aparţin, aşa nu se poate”.18

Titlurile noastre

Majoritatea opiniilor exprimate considerau însă hotărârile de unire ale românilor de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, în urma exercitării drepturilor lor la autodeterminare, ca reprezentând cel mai puternic argument în faţa Conferinţei de Pace pentru recunoaşterea unirii realizate şi principalul sprijin în apărarea cauzei unităţii naţionale româneşti. Astfel, într-un editorial din ziarul Dimineaţa, intitulat sugestiv „Titlurile noastre”, în care se făcea o analiză a primelor acţiuni ale delegaţiei române la Paris, se arăta: „Domnul Brătianu a pledat cauza noastră înaintea Marilor Puteri, ca să zicem aşa, cu actele în mână. Dar ni se pare nouă că mai mult trebuia pledată această cauză cu dreptatea în mână. Un tratat este, desigur, un tratat, şi nu cei care au dus întregul război pentru a asigura respectul tratatelor, pentru a arăta că ele nu pot fi considerate ca o simplă «cârpă de hârtie» vor putea trece peste stipulaţiunile unui asemenea act. Dar de când tratatul nostru a fost semnat, multe s-au schimbat în lume şi cu prelungirea războiului s-au lărgit, adâncit şi umanizat ţelurile lui. Fără a nimici autoritatea drepturilor înscrise în tratate, s-a proclamat totuşi preponderenţa drepturilor nescrise, dar eterne, ale naţiunilor”. În articol se evidenţia faptul că „noi ne aflăm în fericita situaţiune de a nu trebui să ne bizuim exclusiv pe tratatul ce avem şi care primeşte o întărire tocmai din faptul că nu trebuie să ne bizuim exclusiv pe el. Căci ceea ce stă scris în tratatul nostru nu este formularea unor tendinţe şi aspiraţiuni imperialiste, pentru realizarea cărora am profitat de un moment în care ajutorul, deşi al unei ţări mici, era de o însemnătate aproape vitală pentru nişte puteri mari cuprinse într-un război pe viaţă şi pe moarte, ci ceea ce stă scris în tratatul nostru este expresiunea revendicărilor noastre naţionale, pe care n-am încetat să le strigăm lumii ori de câte ori ocaziunea s-a prezentat şi care corespund perfect formulei preşedintelui Wilson pentru asigurarea unei păci durabile în viitor. Tratatul nostru, conceput în stilul vechii diplomaţii, prevăzând hotare exprimate prin nume de localităţi, munţi şi râuri, se poate traduce şi în limba noii diplomaţii a popoarelor libere fără multă greutate şi foarte simplu: toate teritoriile locuite în mare majoritate de români, conştienţi de românismul lor şi dornici de a se uni laolaltă, în gradul că au exprimat-o şi sub regimul celei mai grozave opresiuni, să se alcătuiască într-un singur stat. Iată ce corespunde dreptului şi dreptăţii eterne şi iată punctul asupra căruia trebuie să apăsam mai mult în apărarea dreptei noastre cauze… Cu acest fel de a pleda – se arăta în finalul articolului – nu încape îndoială că vom câştiga procesul nostru în faţa Marilor Puteri presupuse a reprezenta omenirea”.19

O poziţie asemănătoare a adoptat şi Nicolae Iorga, care a publicat în Neamul românesc un articol special intitulat „Baza noastră de drept”, în care evidenţia caracterul irefutabil al exprimării libere a voinţei de unire cu Patria a poporului român din fostele teritorii subjugate de imperiile vecine. Până la declaraţiile de unire ale celor trei provincii româneşti — arăta Nicolae Iorga – aveam un tratat ce recunoştea drep­tatea cererilor noastre. Dar în cursul războiului s-a produs intervenţia americană, care prin glasul preşedintelui Wilson („om de idei” şi nu „diplomat”, „teoretician” şi nu „practician de cancelarii”) a cerut „recu­noaşterea necesităţii de a se orândui lumea după cele «patrusprezece puncte»“, dintre care „se desface luminos acela al dreptului popoarelor de a dispune de ele însele”. Potrivit acestui principiu s-au rostit pe rând pentru unire („şi mai adesea nu numai majoritatea, care sunt români”) locuitorii celor trei provincii româneşti. „Acesta e – fără a înţelege să scăpăm importanţa unui tratat care nu e perimat, deşi America nu 1-a iscălit – sprijinul de căpetenie al revendicărilor noastre, prefăcute, pe cea mai mare parte din teritoriul reclamat cu voia Aliaţilor înşişi, instituţie de fapt […]. Aceasta – încheia N. Iorga – noi n-o putem decât sprijini, şi alţii, după propria lor declaraţie de principiu, n-au decât chemarea de a o recunoaşte”.20

De asemenea, ziarul Adevărul considera că la Conferinţa de Pace de la Paris, România trebuia să-şi sprijine revendicările „mai cu seamă şi în prima linie pe principiile wilsoniene (…). Tratatul e dreptul nostru, un drept limitat de împrejurări, de timp, de puterea şi voinţa semnatarilor săi, principiile wilsoniene enunţă şi garantează dreptatea noastră imprescriptibilă”.21 În Epoca, Grigore N. Filipescu şi-a exprimat rezervele faţă de acţiunea guvernului Brătianu „care îşi bizuie toată acţiunea diplomatică pe tratatul de la 4 august”, considerând, în schimb, că „dacă avem să ne fălim cu ceva, acel ceva n-a precedat, ci a urmat data de 4 august 1916”.22 Ziarul „Opinia”, susţinător al aceluiaşi punct de vedere, chiar a adresat critici guvernului liberal pentru „marea greşeală făcută de a nu fi ţinut cont în cerinţele noastre de limitele posibile” şi de a fi insistat în problema graniţei româno-iugoslave „pentru integritatea drepturilor izvorâte din tratatul de la 4 august 1916”.23

După ce a trecut euforia primelor luni de pace, iar la Paris desfă­şurarea lucrărilor Conferinţei a dezvăluit principiile călăuzitoare şi metodele de lucru ale Marilor Puteri, ce contraveneau într-o bună măsură declaraţiilor lor anterioare, reacţia opiniei publice româneşti a fost promptă, iar gama atitudinilor a mers de la descurajare şi resemnare până la critica violentă şi revoltă.

NOTE. 1. Adevărul, organ democratic independent, Bucureşti, 10 ianuarie 1919; 2. Românul, organ al Partidului Naţional Român din Transilvania, Arad, 11/24 ianuarie 1919; 3. Opinia, ziar politic cotidian, Iaşi, 12 mai 1919; 4. Dimineaţa, 9 ianuarie 1919; 5. Dacia, organ independent, Bucureşti, 6/19 ianuarie 1919; 6. Neamul românesc, Bucureşti, 24 ianuarie 1919; 7. Dimineaţa, 9 ianuarie 1919; 8. Universul, Bucureşti, 7/20 ianuarie 1919; 9. Dimineaţa, 31 ianuarie 1919; 10. Viitorul, Bucureşti, 31 decembrie 1918/13 ianuarie 1919; 11. Izbânda, ziar democratic independent, Bucureşti, 8/21 ianuarie 1919; 12. Românul, 10/23 ianuarie 1919; 13. Loc. cit., 26 ianuarie/8 februarie 1919; 14. Loc. cit., 10/23 ianuarie 1919; 15. Opinia, 23 mai 1919; 16. Românul, 26 ianuarie/8 februarie 1919; 17. Dacia, 9/22 ianuarie 1919; 18. Adevărul, 24 ianuarie 1919; 19. Dimineaţa, 31 ianuarie 1919; 20. Neamul românesc, 24 ianuarie 1919; 21. Adevărul, 31 martie/13 aprilie 1919; 22. Epoca, ziar conservator, Bucureşti, 27 ianuarie 1919; 23. Opinia, 18 aprilie 1919.