Autor: Oana-Elena Brânda.
Revolta irlandeză de Paşte, de la Dublin, din 1916, este un eveniment puţin cunoscut şi la fel de puţin tratat de istoriografie, în ciuda importanţei deosebite pe care o are pentru spaţiul irlandez. Această mişcare reprezintă unul dintre punctele culminante ale eforturilor irlandezilor de a transforma „dificultatea Angliei în oportunitatea Irlandei”1, mai precis de a se emancipa de sub puterea Albionului, pe care nu au acceptat-o niciodată. Cu toate acestea, relaţia anglo-irlandeză era una extrem de dificil de fragmentat, întrucât, în Irlanda, schimbarea şi reforma pe de o parte, respectiv represiunea şi reacţiunea, pe de alta, au venit pe filieră engleză, şi au fost atât de puternic „engleze”, încât naţionaliştii tind să identifice procesul de modernizare ca fiind unul de inspiraţie engleză, decât unul esenţialmente independent, irlandez, inspirat de realităţile locale.
Dacă în prezent există „două Irlande”, Ulster-ul, Irlanda de Nord, inclusă în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Republica Irlanda (Eire), divizarea Irlandei îşi are originile încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, iar revolta din Dublin, din 1916, este unul din momentele care a contribuit semnificativ la conturarea opţiunilor de separare a Irlandei.
Ca urmare a Actului de Uniune din 1800, Irlanda nu mai avea Parlament la Dublin, dar era reprezentată în Parlamentul englez de la Westminster prin 100 de parlamentari şi 28 de nobili (peers). Lipsa de autoritate politică locală a generat două forme de opoziţie faţă de conducerea britanică: prima era reprezentată de o minoritate militantă, inspirată de revolta lui Tom Wolfe din 1798, care acţiona prin organizaţii secrete, şi care dorea ca prin folosirea forţei să reuşească impunerea unei republici irlandeze independente; această minoritate a organizat numeroase mişcări reacţionare în 1803, 1848, 1867 şi 1916. Cea de-a doua era mişcarea naţionalistă constituţională, care milita pentru dreptul de autoguvernare al Irlandei, însă prefera să se folosească de influenţa sa politică pentru a face ca legislaţia necesară să fie votată de Parlamentul Britanic.
Foamete, Revoluţie, Renaştere
Dacă la nivel politic situaţia era asemănătoare unui butoi cu pulbere, nici la nivel social lucrurile nu stăteau mai bine. Mana cartofilor, care a lovit Irlanda din 1845 până în 1849, a generat un adevărat dezastru pe plan intern, dat fiind faptul că hrana de bază a săracilor era reprezentată de cartof. Atunci când recolta a fost distrusă, guvernul britanic nu a fost capabil să ia măsuri eficiente „Mana cartofilor e de la Dumnezeu, dar foametea e de la englezi”, spuneau irlandezii. Consecinţa Marii Foamete a fost moartea a aproape un milion de oameni, iar mult mai mulţi au emigrat în SUA. Traiul mizer din Irlanda a transformat emigrarea într-un fenomen obişnuit şi timp de un secol, populaţia Irlandei s-a aflat în declin, în timp ce restul Europei înflorea. Însă nu doar Marea Foamete sau fenomenele de depopulare şi migraţie alcătuiesc contextul începutului de secol al XX-lea. La acestea se adaugă revoluţia intelectuală şi Renaşterea Literară Irlandeză, care au început în anii 1880 şi vor continua până în 1930. Este vorba de un naţionalism cultural, manifestat prin apariţia Gaelic Athletic Association (GAA), Gaelic League(GL), apariţia Sinn Fein, revitalizarea Frăţiei Republicane Irlandeze (IRB) şi dezvoltarea unei ample mişcări muncitoreşti. Totodată, acum se „redescoperă” mitologia celtică, folclorul şi limba irlandeză autentică, poezia, drama şi literatura irlandeză2. Din aceste motive revolta de Paşti din 1916 este şi expresia unor conflicte ideologice şi profund emoţionale.
După Marea Foamete, politicile revoluţionare au renăscut sub forma societăţilor secrete. Irlandezii din SUA au fondat Frăţia Feniană, dar numeroşi alţi revoluţionari irlandezi erau numiţi impropriu feniani. După o revoltă eşuată în 1867, în Parlament, atmosfera a devenit destul de tensionată. Unul dintre principalele motive a fost faptul că William Gladstone, liderul Partidului Liberal simpatiza cu cauza irlandeză şi a încercat să introducă în Parlament legi privind autonomia de guvernare a Irlandei. Din păcate, încercările sale din 1886 şi 1893 nu au avut succes. Pe de altă parte, Partidul Naţional Unificat al Irlandezilor, condus de Charles Parnell, exercita o influenţă importantă în Camera Comunelor, deseori stabilind un echilibru între liberali şi conservatori. Între timp, ţăranii irlandezi organizau boicoturi şi diferite alte acţiuni împotriva proprietarilor de pământuri.
„Problema irlandeză” şi politica britanică
Astfel stând lucrurile, „problema irlandeză” a devenit un subiect dezbătut cu pasiune în politica britanică, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea o serie de reforme au îmbunătăţit situaţia ţărănimii şi au înlăturat multe nemulţumiri ale catolicilor. Situaţia s-a schimbat simţitor la nivel social. Dacă în 1830, Irlanda avea o economie de subzistenţă, dominată de un proletariat rural, lipsit de pământ, din 1890, agricultura comercială capătă un rol din ce în ce mai mare, proletariatul rural dispare, iar forma dominantă devine proprietatea. Chiar şi în aceste condiţii, două încercări de a obţine autoguvernarea pentru Irlanda au eşuat în 1886 şi 1893. În 1893, Camera Comunelor a votat o lege a autonomiei legislative, dar aceasta a fost respinsă de Camera Lorzilor.
După o lungă perioadă de absenţă de la guvernare, liberalii au revenit la putere în 1906. Când politica lor de impozite i-a adus în conflict cu Camera Lorzilor, au reuşit abolirea dreptului de veto al Lorzilor (prin Legea Parlamentului din 1911) cu ajutorul irlandezilor naţionalişti, membri ai Parlamentului. De asemenea, un alt Premier liberal, Herbert Asquith a reuşit să treacă prin Camera Comunelor, în 1913, o lege privind autonomia de guvernare a Irlandei, însă legea a fost anulată în Camera Lorzilor.
Anularea dreptului de veto a permis adoptarea legii autoguvernării, dar ideea a declanşat o criză majoră. Irlandezii protestanţi din Nord s-au opus vehement unei măsuri care i-ar fi transformat într-o minoritate în Irlanda autoguvernată, iar atunci când, cu ajutorul pasiv al conservatorilor britanici, au fost introduse ilegal arme în Ulster, războiul a devenit inevitabil. Legea autoguvernării3 a fost votată în 1914, dar a primit acordul regal abia pe 18 septembrie acelaşi an, după numeroase amendamente. Odată introdusă nu a fost acceptată de Ulster, şi a fost din nou amendată printr-o prevedere care excludea cele şase comitate ale Ulster-ului pentru o perioadă de şase ani. În acelaşi an, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, legea a fost suspendată şi chestiunea amânată până la încheierea războiului.
Revolta separatiştilor
Deşi majoritatea irlandezilor sprijineau autoguvernarea, doar o minoritate dorea separarea completă de Marea Britanie, astfel că de Paşti, în 1916, un grup de separatişti republicani – conduşi de Patrick Pearse şi James Connolly, au organizat o revoltă în Dublin, ocupând sediul Poştei şi alte poziţii strategice, precum The Four Courts, Jacob’s Factory, Boland’s Bakery, The South Dublin Union, St. Stephen’s Green şi The College of Surgeons, rezistând Armatei Britanice timp de câteva zile. Alegerea acestor clădiri a avut ca scop asigurarea controlului principalelor rute ale oraşului precum şi apropierea de centrul mişcării – clădirea Poştei, dar şi de zonele în care se găseau rezervele de armament. Revolta s-a desfăşurat doar în Dublin, neexistând resursele necesare extinderii ei în afara oraşului, având în vedere că sprijinul german pe care se bazau rebelii a fost capturat în ajunul izbucnirii mişcării4.
Patrick Pearse. 
James Connolly.
Povestea ajutorului german este una extrem de interesantă, legăturile stabilindu-se în acest sens chiar din 1914; astfel, se dovedeşte cât de mult doreau irlandezii un eveniment care să-i dezrădăcineze pe englezi din spaţiul irlandez. Primii paşi au fost făcuţi când, în august 1914, John Devoy, liderul organizaţiei americano-irlandeze din SUA, Clan na Gael s-a întâlnit cu ambasadorul german la New York şi i-a cerut sprijin armat pentru declanşarea unei revolte. Sprijinul urma să sosească pe mare, să acosteze la County Kerry, dar chiar cu 2 zile inainte de izbucnirea revoltei, la 21 aprilie 1916, armata britanică l-a arestat pe unul dintre coordonatorii acestui ajutor, Sir Roger Casement, şi a confiscat tot armamentul, revoluţionarii trebuind să se descurce cu armamentul slab de care dispuneau. În ciuda acestor neajunsuri, rezistenţa a fost nesperat de lungă.
Proclamaţia
În dimineaţa zilei de luni 24 aprilie 1916, pe treptele sediului Poştei din Dublin a fost citită de către Patrick Pearse o Proclamaţie care stabilea obiectivele revoltei. În această Proclamaţie se declara Republica Irlandeză Independentă, se stabilea un nou guvern provizoriu, şi se afirma cu putere dreptul la libertate şi suveranitate – „Ireland through us summons her children to her flag and could thus prove itself worthy [of] its august destiny”5 – „prin noi, Irlanda îşi cheamă copiii săi sub acelaşi stindard, astfel dovedindu-ne vrednici de destinul său august”. Această Proclamaţie nu este doar un document politic, ci şi o încercare de a schimba ordinea socială şi economică, de a crea o Irlandă liberă, care să vegheze la bunăstarea cetăţenilor, care să le confere drepturi civile şi religioase, drepturi şi şanse egale; în această Proclamaţie se resimţeau multe din influenţele socialiste ale lui James Connolly6, însă cuprinsul său este inedit, având în vedere că după momentul 1916, majoritatea mişcărilor se vor axa pe dimensiunea independenţei Irlandei şi mai puţin pe soluţionarea aspectelor sociale şi economice.
Deşi momentul era unul istoric, entuziasmul mulţimii adunate nu a fost copleşitor. În ciuda admiraţiei manifestate pentru dârzenia lor, majoritatea irlandezilor dezaprobau actele, însă opţiunile s-au schimbat odată cu introducerea la 26 aprilie 1916 a legii marţiale pentru Irlanda şi numirea unui nou Comandant General al Trupelor pentru Irlanda, Sir John Maxwell, al cărui tratament faţă de reacţionari viza judecarea de o Curte Marţială şi executarea prin împuşcare. Aşadar, când guvernul britanic, imediat după încheierea revoltei, între 3 şi 12 mai 1916, a făcut greşeala de a-i împuşca pe 16 dintre liderii revoltei de Paşti, aceştia au ajuns în curând să fie priviţi ca nişte martiri şi au apărut astfel din ce în ce mai mulţi adepţi ai republicanismului.
Grupările care au declanşat revolta au fost Voluntarii Irlandezi (formaţiune datând din 1913) şi Armata Cetăţenilor Irlandezi, în fruntea cărora s-au aflat Patrick Pearse, Thomas Clarke, James Connolly, Sean MacDermott şi Joseph Plunkett. Frăţia Republicană Irlandeză (IRB) nu avea capacitatea numerică pentru a face faţă unei revolte de asemenea amploare, cu atâtea centre de desfăşurare, iar Sinn Fein, pe nedrept acuzată că ar fi declanşat revoltă, nu s-a implicat în această fază a revoltei. Însă nu poate fi negat rolul pe care l-au avut cele două; IRB era un corp revoluţionar subteran, care, în august 1915, a fondat Consiliul Militar al IRB, Consiliu ce a aprobat şi semnat Proclamaţia citită la data de 21 aprilie 1916, şi care şi-a asumat rolul de Guvern Provizoriu al Republicii Irlandeze. În cazul Sinn Fein, această grupare, astăzi văzută ca un porte-parole al IRA, şi-a rezumat rolul de a protesta după executarea liderilor revoltei şi de a milita pentru stabilirea unui stat irlandez liber, fără amestec britanic. Cele două grupări au beneficiat şi de ajutor extern, din partea unei organizaţii americano-irlandeze – Clan na Gael, care a acţionat ca un canal de contact între insurgenţii irlandezi şi Germania, de la care primii sperau să primească ajutor.
Imagini din Dublin, după revolta de Paște. 1916.
Reacţia britanicilor nu a fost una imediată, aşa cum anticipau liderii revoltei, întrucât raportul era de 2 la 1 în favoarea rebelilor. Atitudinea englezilor a fost de a aduna cât mai multe forţe militare, de a strânge informaţii despre poziţia şi forţele de care dispuneau rebelii şi de a proteja Dublin Castle, sediul guvernului irlandez, care ar fi putut deveni uşor o ţintă a rebelilor. În luptele de stradă, insurgenţii au deţinut avantajul, producând un număr mare de victime în rândul trupelor militare, dar şi în rândul civililor7. Spre sfârşitul săptămânii însă, trupele britanice au fost suplimentate, comunicaţiile între sediul central – clădirea Poştei şi celelalte centre ale rebeliunii au fost tăiate, iar insurgenţii nu au avut altă opţiune decât să se predea necondiţionat.
Divizarea Irlandei
Având în vedere faptul că războiul nu se terminase în 1915, iar în 1916, Anglia, deşi implicată puternic pe continent, avea de înfruntat şi tensiunile generate de chestiunea irlandeză acasă, în 1917 a fost convocată o Convenţie Irlandeză, menită să reglementeze situaţia. Propunerea unei astfel de convenţii a venit din partea lui Lloyd George în Camera Comunelor la 21 mai 1917. Această Convenţie avea în total 101 membri8, cu excepţia celor din Sinn Fein, şi necesitatea ei se explica nu doar ca urmare a revoltei de Paşti, cât şi prin prelungirea dezbaterii privind separarea Ulsterului.
În cele din urmă, în 1921, liderii republicani au fost nevoiţi să accepte divizarea Irlandei. Cea mai mare parte a ţării a devenit Statul Irlandez Liber (Eire), autoguvernat; însă cele şase districte nordice: Tyrone, Fermanagh, South Down, South Armagh, Mid Derry şi Derry City, unde protestanţii erau majoritari, au rămas parte a Marii Britanii. Tratatul anglo-irlandez9 încheiat la 6 decembrie 1921 era de fapt un compromis, stabilind Statul Liber Irlandez, ca un dominion autonom în cadrul Commonwealth-ului Britanic.
Acest tratat făcea din Irlanda un membru al Imperiului, ceea ce psihologic nu a fost niciodată; însă la momentul 1921, semnarea tratatului ca atare era singura opţiune. Refuzarea tratatului ar fi însemnat continuarea războiului anglo-irlandez. De fapt, acest tratat reprezenta calea prin care noul Stat Liber îşi putea controla singur destinul, ceea ce va şi face începând cu 1949. Teoretic, Statul Liber era un dominion britanic, dar tradiţia republicană a rămas puternică şi legăturile cu Marea Britanie s-au erodat treptat. Aceste legături au dispărut cu desăvârşire în 1949, când a fost proclamată independenţa Republicii Irlandeze.
Irlanda de Nord se guverna în mare parte singură, prin propriul Parlament. Aceasta însemna că provincia era dominată de o majoritate protestantă, şi în acelaşi timp cea mai mare parte a minorităţii catolice era discriminată în privinţa dreptului de vot, obţinerea unui loc de muncă sau a unei locuinţe. Însă, exceptând câteva atacuri din partea militanţilor republicani sub vechiul stindard IRA, Irlanda de Nord a rămas liniştită câteva zeci de ani.
Peste 3 500 de persoane au fost arestate după înfrângerea revoltei. Curtea Marţială a condamnat la moarte 19 persoane; 15 sentinţe au fost confirmate de guvernatorul militar Maxwell şi duse la îndeplinire de plutonul de execuţie, între 3 şi 12 mai 1916. Printre cei împuşcaţi s-au aflat şi cei şapte semnatari ai “Proclamaţiei” (şi totodată liderii marcanţi ai revoltei): Tom Clarke, Sean MacDermott, Patrick Henry Pearse, Joseph Mary Plunkett, Thomas MacDonagh, Éamonn Ceannt şi James Connolly.
NOTE 1. Afirmaţia vine în contextul implicării Marii Britanii în efortul militar al Primului Război Mondial, moment văzut ca extrem de prielnic pentru contestatarii irlandezi. Ideea este de a se folosi de faptul că atenţia britanică este concentrată spre continent şi de a o surprinde cu garda jos, acasă . Desigur, această viziune aparţine naţionaliştilor, spre deosebire de cea a unioniştilor, conduşi de John Redmond, care s-au înrolat masiv şi voluntar în armata britanică pentru a contribui la efortul de război. 2.Patrick Pearse se vede ca un autentic Cuchulainn, un adevarat luptător pentru Irlanda. Intenţia lui Pearse era de a acţiona ca un Cuchulainn modern, de a lupta împotriva englezilor şi de a reface gloria Irlandei. – www.britannica.com. 3.O detaliere a prevederilor acestei legi face TomGarvinîn The Anatomy of a Nationalist Revolution: Ireland, 1858-1928, înComparative Studies in Society and History, vol.28, no.3(July 1986), pp.468-501. 4.Englezii au capturat la data de 21 aprilie 1916 un transport de armament german ce ancorase pe coasta irlandeză; astfel, lipsiţi de armamentul necesar, rebeliunea a trebuit amânată pentru câteva zile, mai ales că se produce şi o confuzie legată de ordinele contradictorii primite de Voluntarii Irlandezi – revolta trebuia declanşată în Duminica Paştilor, pe 23 aprilie 1916, dar, de fapt, a fost amânată pentru ziua următoare. 5.Citat preluat de pe site-ul http:// www.bbc.co.uk/history/british/easterrising. 6. Portretele tuturor participanţilor la revolta din 1916 se găsesc pe www.bbc.co.uk/history/british/easterrising. 7.Pentru date exacte asupra numărului de victime atât din rândul armatei, cât şi din rândul civililor: www.bbc.co.uk/history/british/easterrising. 8.Karl F. Geiser –The Irish Convention, în The American Political Science Review, vol.12, no.20, May 1918, pp.292-296, unde se regăseşte o clasificare completă a membrilor acestei Convenţii, cu excepţia reprezentanţilor Sinn Fein care au refuzat să-şi trimită membri în Convenţie sub pretextul, adevărat de altfel, că acest mecanism nu era unul ales şi nici proporţional reprezentativ, pp. 293-294. 9. Judith M.Brown si Louis W.M.Roger – The Oxford History of the British Empire, The Twentieth Century, New York, OUP, 1999, p. 153.