Autor: Andrei Alexandru Căpuşan.

În a doua jumătate a veacului al V-lea, odată cu prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476), Britania romană cunoaşte invazia triburilor gemane ale anglilor, saxonilor şi iuţilor, care au năvălit în sudul şi în estul ţării. Călugărul benedictin Beda Venerabilul, autorul celebrei Istorii ecleziastice a poporului englez (Historia ecclesiastica gentis Anglorum), scrisă în secolul al VIII-lea, i-a situat pe angli ca venind din regiunea germană Angeln, pe saxoni din Saxonia inferioară (Niedersachsen), iar pe iuţi din Peninsula Iutlanda. Este perioada cunoscută în istoria Angliei sub numele de perioada anglo-saxonă, care a început în veacul al V-lea şi s-a încheiat în anul 1066, în urma cuceririi normande. În istoria populară, ea mai este cunoscută şi sub denumirea de “Perioada întunecată” – The Dark Ages”.

Heptarhia Anglo-Saxonă

La sosirea lor, anglo-saxonii au întâlnit o populaţie nativă, britonii, cu care au convieţuit, asimilând-o. O parte din aceştia a refuzat convieţuirea cu nou-veniţii şi, fie le-au opus o rezistenţă armată, însă inutilă, deoarece nu aveau nicio şansă în faţa lor şi au fost înfrânţi, fie au migrat la rândul lor, dar în sens invers, din Anglia, către Peninsula Armorica din fosta Galie – actuala Penisulă Bretagne din nordul Franţei – şi către nordul Spaniei (Britonia).

Noii stăpâni, odată stabiliţi, au întemeiat primele formaţiuni politice, regatele anglo-saxone, la început în număr de opt, în final şapte, prin contopirea a două din ele într-unul singur. Acestea au fost: Kent şi Sussex (fondate în anul 491), Wessex (fondat în jurul anului 500), Essex (întemeiat în anul 527), Bernicia (547), Deira (559), Mercia (586) şi Eastanglia (593). În anul 605, Bernicia s-a unit cu Deira, formând un nou regat, Northumbria. Aşa s-a născut ceea ce s-a numit în istoria Angliei “Heptarhia Anglo-Saxonă”. În următoarele trei secole, VI-VIII, câte unul din aceste regate a deţinut supremaţia asupra celorlalte: hegemonia Regatului Kent, sub domnia regelui Ethelbert (560-616), sau hegemonia Regatului Northumbria în prima jumătate a secolului al VII-lea, sau supremaţia Regatului Mercia, în a doua jumătate a veacului al VIII-lea.

• 

• 

Tot în acest interval, s-a petrecut şi un moment deosebit, esenţial: creştinarea anglo-saxonilor, eveniment al cărui principal autor a fost tot un călugăr benedictin, Augustin, trimis de Papa Grigore I tocmai cu această riscantă misiune. Care însă s-a încheiat cu un succes deplin. În anul 597, Augustin a debarcat în Kent şi şi-a început anevoioasa lucrare de misionar. În mai puţin de un an, regele Kent-ului, Ethelbert, primea botezul creştinesc, iar în anul 604, la Canterbury era întemeiată prima Episcopie, titular fiind Augustin. În intervalul 681-686, ultimul regat anglo-saxon, Sussex, era creştinat. Procesul creştinării se încheia, el având o durată de mai puţin de un secol.

Începutul veacului al IX-lea, secol care se va încheia cu glorioasa domnie a regelui Alfred ce Mare, va marca hegemonia regatului Wessex, prin domnia regelui Egbert (802-839). Cu câţiva ani înaintea înscăunării acestuia, a avut loc un eveniment extrem de important şi cu profunde semnificaţii şi consecinţe în plan politico-militar pentru următoarele trei secole: prima incursiune de pradă şi jaf a vikingilor (danezilor), asupra mânăstirii Lindisfarne, consemnată în Cronica Anglo-Saxonă, din anul 793. De altfel, danezii mai efectuaseră anterior astfel de raiduri – conform unei alte surse, primul atac danez asupra coastelor britanice s-ar fi produs în anul 787 – şi se stabiliseră deja în Insulele Orkney şi Shetland, de unde efectuau incursiuni asupra Angliei.

De expediţiile daneze în Anglia şi stoparea lor cu succes este legată domnia de la sfârşitul secolului al IX-lea a lui Alfred cel Mare, regele Wessex-ului (871-899), “omul care a creat Anglia” – “the man who made England” – conform afirmaţiei istoricului britanic Justin Pollard.

Un rege războinic şi nu numai

Cu acest prilej, a intrat în scenă prinţul, apoi regele Wessex-ului Alfred cel Mare. Născut în anul 849 la Vantage, Oxfordshire, în comitatul istoric Berkshire, Alfred era cel mai tânăr fiu al regelui Ethelwulf şi al primei sale soţii, Osburga.

Conform relatărilor Cronicii Anglo-Saxone, sursă de proporţii cuprinzând istoria medievală a Angliei, a cărei scriere a început, de altfel, exact în vremea sa, la vârsta de cinci ani, foarte tânărul vlăstar regal a fost trimis la Roma, la papa Leon al IV-lea, care “l-a uns (miruit) rege”. Oricum, în practică era greu de înfăptuit acest act, al ocupării tronului, întrucât la acea vreme Alfred era minor şi mai avea trei fraţi mai mari. Mai târziu, într-o scrisoare, Leon al IV-lea a ţinut să specifice că Alfred fusese uns “consul” şi nicidecum rege.

În anul 856, împreună cu tatăl său, Ethelwulf, Alfred a efectuat un pelerinaj la Roma. La întoarcerea de la Roma, regele a fost detronat de fiul său mai mare, Ethelbald. Vreme de zece ani (856-866), Regatul anglo-saxon al Wessex-ului a fost guvernat de primii doi fraţi mai mari, Ethelbald şi Ethelbert. Cel de-al treilea frate, Ethelred, va lua domnia în 866. Conform biografiei regelui Alfred cel Mare, scrisă de episcopul Asser, sfetnicul său credincios şi apropiat, Ethelred şi l-a asociat la domnie, ca secundant şi succesor, pe fratele său mai mic, în vârstă de 17 ani. În cronica episcopului, Alfred figurează din acel an cu titulatura de “secundarius” .

În acelaşi an, 866, danezii au debarcat în număr mare în Eastanglia. În intervalul 866-868, ei au ocupat acel regat, apoi Regatul Northumbria şi au început invadarea celui de-al treilea regat, Mercia. Iar mercienii, atacaţi, au cerut ajutor. În 868, regele şi fratele său mai mic, prinţul Alfred, se aflau angajaţi într-o luptă crâncenă cu danezii, pentru apărarea Regatului Mercia. Rezultatul a fost, din păcate, negativ pentru cei doi. Războiul lui Alfred cu danezii era însă de abia la început. Ajutorul acordat avea să-i aducă tânărului prinţ mâna prinţesei Ealswith, fiica regelui Merciei, Ethelred Mucil.

Vreme de doi ani, danezii nu au atacat Wessex-ul. Cauza: cât se poate de simplă. Ethelred şi Alfred le-au plătit invadatorilor o sumă de bani, cumpărându-şi, provizoriu, tihna şi pacea. La sfârşitul anului 870, danezii au atacat şi acest regat. Iar bătăliile s-au ţinut lanţ, cu rezultate alternative.

Bătălii în lanţ: înfrângeri şi victorii

Începând cu luna decembrie 870, bătăliile nu au mai contenit, înfrângerile alternând cu victoriile, de ambele părţi. Bătălia de la Englefield, din Berkshire, din 31 decembrie 870, câştigată de anglo-saxoni, a fost urmată de înfrângerea acestora la Reading, la 5 ianuarie 871. Patru zile mai târziu, armata anglo-saxonă, condusă de prinţul Alfred, îi înfrângea pe danezi la Ashdown, pe câmpia din Berkshire. Riposta daneză a venit în a doua jumătate a aceleiaşi luni: la 22 ianuarie (871) anglo-saxonii erau înfrânţi la Merton, în Dorset.

În aprilie 871, Ethelred murea, iar Alfred era încoronat rege, în ciuda faptului că defunctul rege avea doi copii minori. Cu un an în urmă, cei doi fraţi hotărâseră deja, la adunarea de la Swinbeorg, succesiunea lui Ethelred. Oricum, fiind o situaţie de criză, cu ţara invadată de danezi, nici măcar nu se punea problema succesiunii celor doi copii minori.

În perioada ceremoniilor funerare, danezii i-au mai înfrânt de două ori pe anglo-saxoni. Este drept că, în ambele situaţii, ocupat cu înmormântarea fratelui său, Alfred nu a fost prezent pe câmpul de luptă, în fruntea oştilor sale. Ultima înfrângere s-a petrecut în cursul lunii mai, la Wilton. Realizând că, în condiţiile date, el nu avea cum să-i înfrângă pe vikingi, Alfred le-a propus un tratat, pe care ei l-au acceptat. Se pare, spun atât Cronica lui Asser, cât şi Cronica Anglo-Saxonă, că regele le-a oferit din nou bani. Învingătorii au luat banii şi, respectând tratatul, în toamna anului 871 s-au retras în Mercia, în special în tabăra întărită din Londra ocupată, pentru a ierna. În intervalul 872-876, danezii nu au mai atacat Regatul Wessex, însă au continuat să ocupe alte părţi din Anglia.

În 876, sub conducerea noului lor lider,  Guthrum, vikingii au început atacurile împotriva Wessex-ului, ocupând oraşul Wareham, în Dorset. Alfred i-a ajuns din urmă şi i-a asediat, însă danezii au rezistat asaltului. S-a ajuns din nou la încheierea unui armistiţiu. S-a făcut un schimb de ostateci de ambele părţi, iar danezii au jurat pe un inel sfânt să nu mai atace Wessex-ul. Vicleni, nu îşi vor respecta jurământul. La căderea nopţii, îi vor ucide pe ostateci şi, profitând de întuneric, vor fugi până la Exeter, în Devon. Din nou Alfred îi va urmări, îi va bloca şi îi va asedia. Danezii au aşteptat o flotă care să vină în ajutorul lor şi să îi elibereze, însă o furtună a distrus-o complet. Au fost, aşadar, nevoiţi să se predea. Înfrânţi, au părăsit Wessex-ul şi s-au întors în Mercia. Nu îşi jucaseră însă ultima carte.

În ianuarie 878, au atacat prin surprindere reşedinţa regală fortificată de la Chippenham, unde Alfred obişnuia să petreacă sărbătorile de Crăciun. Aproape toţi locuitorii, bărbaţi, femei, copii, bătrâni, fără nicio distincţie, au fost măcelăriţi. Regele, cu o mână de slujitori fideli din anturajul său, au reuşit să se strecoare şi să rupă încercuirea. Adăpostindu-se în mlaştinile din Somerset, la Athelney, o insuliţă din mlaştina de lângă North Petherton, Alfred şi oamenii lui au construit o fortificaţie foarte puternică. A beneficiat în plus de sprijinul oamenilor din Somerset, Wiltshire şi Hampshire, veniţi în ajutorul lui cu toate armele de care dispuneau, mai mult sau mai puţin rudimentare. Iar asediul danezilor a eşuat. Respinşi de fiecare dată cu pierderi grele, osteniţi, descurajaţi, demoralizaţi, aceştia se vor retrage. Alfred nu i-a urmărit spre a le da lovitura de graţie, socotind că nu venise încă timpul.

Într-a şaptea săptămână după Paşti, 4-10 mai 878, la Whitsuntide, la locul numit „Piatra lui Egbert”, regele a luat jurământul de credinţă de la toţi cei aflaţi acolo, locuitori din Somerset, Wiltshire şi Hampshire. Cu toţii au jurat să lupte până la alungarea totală şi definitivă a danezilor. După care a început ofensiva. Alfred i-a înfrânt dur şi decisv pe danezi la Ethandum, lângă Westbury, Wiltshire, determinându-i să se retragă, în grabă şi debandadă, spre reşedinţa fortificată de la Chippenham. Acolo îi va asedia şi înfometa. Iar asediaţii, nebeneficiind de vreun ajutor din afară, vor capitula şi se vor supune. Unul dintre termenii capitulării a fost convertirea lui Guthrum, şi a altor câteva căpetenii mai importante, la creştinism. Iar trei săptămâni mai târziu, Guthrum, împreună cu alte 29 de căpetenii, vor primi Sfântul Botez la Curtea Regală a regelui Alfred de la Aller. În urma acestui act, Alfred l-a numit pe liderul danez „fiul său spiritual”. Ceremonia miruirii s-a desfăşurat, cu mare pompă, după opt zile, la reşedinţa regală de la Wedmore, în Somerset, după care Guthrum, ţinându-şi promisiunea făcută, a părăsit definitiv Wessex. Creştinarea a fost urmată de încheierea unui tratat de pace între Alfred şi Guthrum, la Wedmore, cu caracter definitiv, conform căruia cei doi şi-au împărţit teritoriul.

Există şi la ora actuală controverse între istorici privind realul sau presupusul tratat de pace de la Wedmore, dintre Alfred şi Guthrum, privind împărţirea ţării, a regatelor, între cei doi lideri militari. Conform unei părţi a istoricilor, documentul, aflat la Corpus Christi College Cambridge, Manuscrisul 383, redactat în limba engleză veche, şi într-o compilaţie latină cunoscută sub denumirea de Quadripartitus, a fost negociat mai târziu, în 879 sau 880, atunci când regele Merciei, Ceolwulf al II-lea, a fost depus (detronat) şi se referea la împărţirea regatului Mercia. Conform textului tratatului, Guthrum ar fi stăpânit partea de est a Merciei şi întregul regat al Eastangliei – regiune cunoscută ulterior sub denumirea de Danelaw – iar Alfred ar fi stăpânit vestul Merciei, inclusiv oraşul Londra şi împrejurimile sale. Iar vreme de câţiva ani buni a fost, într-adevăr, pace.

Reluarea ostilităţilor şi reocuparea anglo-saxonă a Londrei

La sfârşitul anului 884 atacurile daneze au reînceput. Un raid al al danezilor în Kent a fost oprit şi respins cu succes de oastea lui Alfred la Plucks Gutter. În 885, danezii din Eastanglia au efectuat un puternic raid în Mercia de Vest, reuşind chiar să ocupe Londra. În anul următor, 886, Alfred a ripostat, i-a atacat, i-a înfrânt şi a eliberat Londra. După cum se arată în cronicile vremii, Cronica lui Asser şi Cronica Anglo-Saxonă, eliberarea Londrei a marcat un punct culminant deoarece, spune ultima sursă, „toţi englezii – în original All Angelcyn – care nu erau supuşi ai danezilor, i s-au supus regelui Alfred (sublinierea noastră – s.n.)”. Iar episcopul Asser sublinia în cronica sa faptul că „ Alfred, regele Anglo-Saxonilor, a restaurat în chip splendid cetatea Londrei, făcând-o din nou locuibilă”. Regele s-a dovedit a fi un edil perfect, clădind, sistematizând, modernizând oraşul roman Londra. A fost lărgit cheiul Tamisei, au apărut noi străzi, pavate cu piatră. În această perioadă, în actele oficiale interne şi externe, Alfred a figurat cu titulatura oficială de „rege al Anglo-Saxonilor”.

Ultimele lupte şi înfrângerea decisivă a danezilor

Şi a fost iarăşi pace, pentru câţiva ani…În toamna anului 892, danezii vor lovi din nou. De data aceasta în număr mare şi organizat, metodic. În două corpuri distincte, îmbarcaţi pe 330 de corăbii, ei au debarcat în două puncte strategice, ambele în Kent. Primul grup a debrcat şi s-a fortificat la Appledore, iar al doilea, sub conducerea lui Haesten, la Milton. Invadatorii au venit în număr mare, însoţiţi de femeile, copiii şi bătrânii lor, lăsând astfel clar de înţeles că intenţionau să colonizeze, să se stabilească definitiv în regiune, să nu o mai părăsească. La începutul anului 893, Alfred împreună cu armata sa a ajuns şi el în Kent, ocupând puncte de observaţie lângă cele două regiuni ocupate de danezi. Nu a angajat lupta cu vikingii, preferând să intre în tratative cu Haesten, să afle direct de la acesta ce anume urmăreau ei. În timp ce cei doi lideri militari parlamentau, danezii din Appledore s-au deplasat, subit, spre nord-vest, jefuind şi distrugând. Armata anglo-saxonă condusă de fiul cel mare al lui Alfred, Edward, i-a ajuns însă din urmă, a angajat lupta cu ei şi i-a înfrânt, la Farnham, în Surrey. Supravieţuitorii se vor retrage pe o insulă, în Hertfordshire Colne, încercând să reziste. Blocaţi acolo şi asediaţi de anglo-saxoni, înfometaţi şi însetaţi, se vor preda. Un alt grup va porni, din Appledore, spre Essex. Anglo-saxonii se vor lupta cu ei şi îi vor înfrânge la Benfleet. Rămăşiţe ale acestei oştiri daneze înfrânte vor reuşi să ajungă la Shoebury şi acolo se vor uni cu grupul lui Haesten.

Alfred s-a îndreptat cu oastea sa spre Thorney, spre a face joncţiunea cu fiul său şi a-l elibera, astfel, de la comanda oştirii, când a aflat că danezii din Northumbria şi Eastanglia au reînceput expediţiile de jaf şi cotropire, atacându-i şi asediindu-i pe anglo-saxoni la Exeter şi într-o fortificaţie de pe malul nordic al Devon-ului. Schimbând rapid direcţia de deplasare, regele s-a îndreptat spre Exeter, pe care l-a despresurat. Între timp, s-a pus în mişcare şi grupul condus de Haesten, îndreptându-se pe valea Tamisei, spre vest. Au fost însă opriţi de puternice efective ale anglo-saxonilor, conduse de cei trei comiţi de Mercia, Wiltshire şi Somerset. Înfrânţi în cele din urmă, se vor retrage. Ajunşi din urmă de anglo-saxoni, vor fi blocaţi şi asediaţi la Buttington. Au încercat o ieşire disperată din încercuire, însă au eşuat. Puţinii care au reuşit să răzbească şi să străpungă împresurarea anglo-saxonă au ajuns la Shoebury. După o perioadă de refacere, aceştia vor efectua un nou raid, ocupând ruinele zidului roman de la Chester. Anglo-saxonii nu i-au asediat, însă, strategic, le-au distrus toate proviziile din vecinătate. Din nou foamea şi setea i-au obligat pe danezi să părăsească poziţiile şi să se retragă la Exeter, la începutul anului 894. Însă la începutul anului următor, 895, ei vor lovi din nou.

Vikingii se vor deplasa de această dată pe apă, cu corăbiile lor. Vor înainta pe râurile Tamisa şi Lea şi se vor fortifica la 20 de mile (32 Km.) nord de Londra. Alfred i-a atacat însă a dat greş, asediatorii fiind respinşi. Atunci, inteligentul rege a barat râul, pentru a împiedica ieşirea corăbiilor. Realizând că fuseseră prinşi în cursă şi că deplasarea pe apă devenise irealizabilă, danezii s-au deplasat pe uscat, înspre nord-vest, reuşind să ajungă şi să ierneze la Cwatbridge, lângă Bridgnorth. Alfred nu îi va urmări, iar în anul următor, 896, ei se vor preda de bunăvoie şi apoi se vor retrage în Northumbria şi Eastanglia. Lupta se sfârşise. După 28 de ani de bătălii neîntrerupte, regele îşi putea pune în sfârşit sabia în teacă şi consacra reformelor interne, în plan juridic, militar şi cultural.

Un rege reformator

S-ar putea spune că Alfred cel Mare, rege la început al Wessex-ului apoi al întregului popor englez, „al tuturor englezilor” cum scrie Asser în cronica sa, şi-a petrecut întreaga domnie de aproape trei decenii luptând împotriva invadatorilor danezi. Nu a fost deloc aşa, în momentele sale de răgaz el dovedindu-se a fi, în egală măsură, un iscusit reformator şi inovator, într-o gamă variată de domenii ale vieţii sociale, administrative, militare, dar şi un iubitor şi încurajator al literaturii, învăţământului şi artei, el clădind şcoli şi mânăstiri şi  traducând cu mâna sa lucrări ale marilor clasici.  Subiectul este fără îndoială exhaustiv şi, evident, nu avem intenţia de a-l trata, aici, in extenso. Vom puncta numai câteva aspecte.

În primul rând, după cum menţionam anterior, şi au menţionat-o şi izvoarele vremii la rândul lor, regele Wessex-ului, Alfred cel Mare, a devenit, cu timpul, regele tuturor anglo-saxonilor, din toate regatele, pe care i-a condus la lupta împotriva vikingilor. El a depăşit frontierele propriului său regat, combătându-i pe danezi cu vitejie şi bravură în toate regatele, în toată Anglia. Iar la Whitsuntide, în mai 878, la „piatra lui Egbert”, se arată în Cronica Anglo-Saxonă, locuitori din mai multe regiuni ale Angliei au venit să i se alăture în lupta sa, prestându-i jurământul de credinţă.

Apoi, am arătat iarăşi anterior, după alungarea danezilor din Londra şi luarea în stăpânire a oraşului (886), Alfred s-a îngrijit de modernizarea sa, înzestrându-l cu o reţea de străzi, cu un sistem de canalizare, cu locuinţe noi, durabile, din piatră.

În plan militar, Alfred a avut în vedere crearea unui puternic sistem defensiv, oraşele fiind întărite cu ziduri groase, puternice, de apărare, devenind veritabile oraşe-cetăţi, puternic fortificate la exterior, bine sistematizate la interior, înconjurate de şanţuri de apărare umplute cu apă. Numai în Wessex, Alfred a creat cca. 30 de astfel de oraşe-fortăreţe. Armata de uscat şi flota au fost, de asemenea, avute în vedere de neobositul rege. Alfred a studiat cu multă atenţie tehnica de luptă a falangelor macedonene şi legiunilor romane. A împărţit armata, infanteria şi cavaleria, în corpuri mici numeric, însă mobile şi operaţionale, care acţionau cu rapiditate şi promptitudine. De asemenea, a modernizat şi perfecţionat reţeaua de drumuri care făceau legătura între garnizoane şi armate. Nu a neglijat nici flota, având grijă să fie construite vase de luptă uşoare, mobile, care să se poată cu uşurinţă  manevra şi deplasa şi să poată înfrunta cu succes corăbiile vikingilor. Rapiditatea şi mobilitatea executării atacului şi retragerii au fost două componente esenţiale ale gândirii sale militare.

În planul reformării sistemului legal, la sfârşitul anilor 880, Alfred a emis un vestit Domboc sau Cod de legi, în care se găseau şi legi proprii, dar şi legi provenite din codul de legi al regelui Wessex-ului Ine, din secolul al VII-lea. Toate au fost grupate în 120 de capitole. După cum specifica regele în partea introductivă a codului, el a adunat legi existente în mai multe cărţi bisericeşti şi „ a ordonat să fie scrise multe dintre legile respectate şi aplicate de către predecesorii noştri – anume acelea care îmi plăceau mie (s.n.); şi multe dintre acelea care nu îmi plăceau, pe acelea, la sfatul consilierilor mei, le-am respins însă am ordonat ca ele să fie observate şi aplicate însă într-un cu totul alt fel”. Într-adevăr, 1/5 din întregul cod de legi o reprezintă introducerea redactată de rege, care include traducerea în limba engleză veche a Decalogului, a câtorva capitole din Cartea Exodului şi a aşa-zisei „Scrisori Apostolice”, din Faptele Apostolilor. Aşadar, sistemul juridic al lui Alfred cel Mare avea la baza sa concepţia regelui despre legea creştină. Unii istorici afirmă că Alfred a împărţit codul în 120 de capitole, după numărul anilor vieţii lui Moise, 120.

Însă o atenţie deosebită a acordat-o regele dezvoltării învăţământului, religiei şi literaturii. Urmând exemplul lui Carol cel Mare, Alfred a stabilit la Curtea sa o şcoală pentru educaţia copiilor săi, dar şi ai nobililor şi chiar „a celor de naştere mai joasă”. Acolo se studia în limbile engleză şi latină, copiii care învăţau acolo urmând, arată cronica lui Asser, „să fie devotaţi scrisului într-o asemenea extindere…încât să devină studenţi inteligenţi şi devotaţi artelor liberale”. Regele a chemat apoi tineri şcolari din întreaga Anglie, dar şi de pe continent, care au răspuns cu entuziasm chemării sale. Regele a avut în vedere atât învăţământul laic, cât şi cel clerical. A întemeiat mânăstiri, majoritatea pe ruinele celor distruse anterior de către danezi, şi şcoli mânăstireşti, la Athelney şi Shaftesbury. Învăţăcei din cinul ecleziastic, venind din Mercia, Wales, dar şi de pe continentul european, au frecventat aceste şcoli, unde predau dascăli de renume, precum: Grimbald şi John Saxonul, veniţi din Franţa,  Plegmund, pe care Alfred îl va numi, în 890, arhiepiscop de Canterbury, Werferth, episcop de Worcester, capelanul Werwulf din Mercia şi, în sfârşit, sfetnicul credincios, prietenul şi biograful său, episcopul Asser.

Regele… traducător

Însă cea mai importantă rămâne, după părerea noastră, contribuţia personală a regelui Alfred cel Mare la dezvoltarea literaturii religioase, regele traducând cu mâna lui patru lucrări fundamentale: Grija pastorală a Papei Grigore cel Mare, Consolarea filozofiei de Boethius, Solilocviile Sfântului Augustin şi primii 50 de psalmi din Cartea Psalmilor. La toate ascestea se adaugă fragmentele traduse din lucrările sus-citate, din partea introductivă a codului său de legi. Acestor texte traduse de rege li se adaugă Dialogurile Papei Grigore cel Mare, traduse de Werferth, episcop de Worcester. Iar din creaţiile originale, Cronica lui Asser şi Cronica Anglo-Saxonă vin să dea strălucire „epocii lui Alfred cel Mare”.

Acesta este, în linii mari, portretul unui rege englez de la sfârşitul veacului al IX-lea care: s-a luptat vreme de aproape trei decenii cu vikingii pentru libertatea ţării sale, a reorganizat şi mărit oraşele, a creat o armată, o flotă şi un sistem de fortificaţii moderne, a stabilit un cod de legi, a clădit mănstiri şi şcoli, laice şi ecleziastice, a tradus cărţi, a încurajat scrierea şi traducerea literaturii şi istoriei. Respectând proporţiile şi dimensiunile istorice, l-am putea numi „un Charlemagne anglo-saxon”.

Regele Alfred cel Mare s-a stins din viaţă la 26 octombrie 901, cum se menţionează în Cronica Anglo-Saxonă, la vârsta de 52 de ani.Nu se ştie cum anume exact a murit, însă el a suferit, pe parcursul întregii sale vieţi, de boala lui Crohn, maladie transmisă ereditar şi nepotului său, Edred. A avut cinci fii, fiul cel mare, Edward, succedându-i la domnie şi domnind în intervalul 901 – 924 sub denumirea de Edward cel Bătrân.