Autor: dr. Cristina Anton-Manea.

Îngrijorat de numărul important al femeilor rămase fără zestrea cheltuită sau amanetată de soți, al celor lipsite de mijloace de trai după decesul partenerilor care le răpuseseră dota, de procesele interminabile pentru stabilirea averii cu care au venit la căsătorie și al celor de recuperarea acesteia de la familia soțului, dar și de negustorii debitori care pierdeau banii împrumutuați prin pierderea gajului acoperit de valori cuprinse în zestrea soției și, de acolo, alte procese, principele Țării Românești, Grigore al II-lea Ghica, a emis la 1 aprilie 1751 un așezământ juridic pe care l-a numit „testament” prin care reglementa sistemul de creditare-debitare și de dobândă garantat sau nu prin zăloage diverse¹.

Aşezământul lui Grigore al II-lea Ghica

Actul începe cu o formulare pe care am putea să o numim bizantino-iluministă referitoare la datoria conducătorilor politicii „cărora de la Dumnezeu li s-au încredințat stăpânire de țări și dă năroade și care de-a pururea au datorie netăgăduită a privi și a să uita ca cum a fi întru o înaltă priveliște, sau într-un vârfu de munte din scaunul cel domnesc și stăpânitoriu asupra politicescului său norod și să ia seama cu luare aminte și cu amăruntul și cu a sa iscusință și istețime să poată a ocârmui și să poată a îndrepta pă toți câți să află supuși supt epicratia sa și să poată aduce ceale strâmbe spre îndreptare și ceale glodoroase spre căi neatede, adică, a îndrepta și a aduce la stare bună și folositoare ceale ce suptu oblăduirea sa în oarecareși chip să se poartă fără de cale, fără dreptate”².

Așezământul are cinci articole, notate cu cinci glave³: a) referitor la imposibilitatea folosirii articolelor din foaia de zestre a soției ca zăloage pentru datoriile soțului fără acordul acesteia, b) stabilirea sistemului de încasare a împrumutului la care s-a depus un gaj și s-a împlinit termenul de executare a creditului, c) încasarea împrumutului în cazul în care nu există gaj, numai zapis, d) executarea creditorului în cazul în care și-a pus un garant, e) creditarea țăranilor „de vreame ce trebuința oamenilor a toată treapta sileaște pe fieștecarele a lua bani împrumut de la neguțători și de la creștini … unii cu dobândă, alții pă bucate și, au din întâmplările vremii, au și din nepurtare de grijă, au că unii și din îndărătniciile lor nu vor să plătească la soroc”, ce stabilește sistemul de întoarcere a sumei împrumutate și a dobânzii care este mai mică decât în cazurile de mai sus.

Din actul întocmit împreună cu mitropolitul Neophit, aprobat și semnat de acesta împreună cu tot Sfatul țării⁴, se exoflisește, ca să folosim un termen din epocă, respectiv, se degajă două aspecte principale: grija pentru soarta femeilor și pentru cea a circulației monetare al cărei exponent era negustorul, circulație care, lipsită de masă monetară, ar fi provocat zăticnirea aliș-verișurilor, respectiv afacerilor, și de aici a întregului sistem economic de care domnul era perfect conștient. Documentul are și două adrese diferite asupra cărora se concentrează cu cea mai mare atenție: una sexuală, care circumscria femeia cu problemele ei, și una socială, care sprijinea pe de o parte negustorii și meșteșugarii care susțineau economia prin circulația monetară și pe de altă parte țărănimea cu sărăcia ei.

Zestrea „cheltuită” în exil

În rândurile ce urmează nu intenționez să analizez nici contextul juridic al actului, nici implicațiile sale economice asupra societății românești ai cărei exponenți, boierii, erau, în mare parte, aproape complet lipsiți de conștiința valorii banului și de importanța acestuia pentru evoluția societății, având o mentalitate copleșitor patriarhală, ci numai de aspectul referitor la cazurile de cheltuire a zestrei soției și implicațiile acestei situații asupra femeilor.

Zestrea era intangibilă juridic pentru soț, prin legislația bizantină transmisă țărilor române odată cu biserica creștină. Ea intra sub jurisdicția acestuia, dar nu se putea atinge de aceasta fără acordul soției.

Și totuși, primele informații referitoare la cheltuirea zestrei s-au transmis începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pentru că de atunci și până la domnia lui Radu Șerban, timp de jumătate de secol, toată boierimea Țării Românești a fost motivată să treacă munții sau Milcovul pentru a-și salva viața. Întoarsă din refugiu, boierimea a trebuit să reconstituie zestrea soțiilor cheltuită peste hotare pentru a se întreține, atât a celei care era formată din piese mobile, obiecte care se puteau transporta ușor și se puteau vinde, cât și a proprietăților funciare care au fost înstrăinate virtual. Dar, cel mai ușor se vindeau hainele, bijuteriile, piesele de argint, cositor și alamă, respectiv, vesela, așternutul și fețele de mese cu șervete, dacă au existat, cu ajutorul cărora se putea asigura existența cotidiană.

Deși documentele care s-au păstrat vorbesc numai de două jupânițe a căror zestre a fost epuizată în exil, așa cum am arătat mai sus, întrega boierime ar fi trebuit să se angajeze într-o asemenea acțiune. Cele două exemple sunt: jupânița Caplea, care și-a vândut în 1555 două proprietăți, câte jumătate din satele Aninoasa și Pârvulești, parte a fratelui său Teodosie, ban din Periș, ca să-și facă scule de zestre, înlocuindu-le pe cele pe care le prăpădise în Țara Ungurească⁵ precum și jupânița Maria, nepoata aceluiași Theodosie ban, soția lui Radu postelnic Bidiviul, care și-a cheltuit zestrea împreună cu soțul și cumnatul ei, între 1583 și 1585, în Ardeal, respectiv „haine scumpe și toate ferecăturile … toate cununile ei de aur și lanțurile de aur … și gherdanele de mărgăritar și de aur și brățările scumpe și inele scumpe de aur și toate sculele și ferecăturile ca o fiică de boieri mari”⁶ ce era.

Dacă până la începutul secolului al XVII-lea cheltuirea zestrei a fost determinată de contextul politic, în prima jumătate a acelui veac motivația a constituit-o schimbarea opticii asupra vieții cotidiene mult mai pașnice cel puțin până la mijlocul perioadei, care a generat un model de viață mai comod și mai rafinat sub toate aspectele. Boierii își construiau conace și palate noi, le mobilau, își cumpărau haine, blănuri, făceau călătorii diplomatice sau economice la Istanbul și în Europa. Toate acestea costau bani și, cu toate că aveau moșii întinse pe care, însă, nu știau să le exploateze, se împrumutau de la negustori și meșteșugari, împrumut pentru care erau constrânși să ofere un zălog sau o garanție. Și atunci foloseau zestrea care le era la îndemână, asupra căreia pretindeau drepturi de gospodărire.

Revendicarea zestrei

În prima jumătate a veacului, documentele ne-au transmis câteva situații critice ale unor jupânițe care-și revendicau zestrea risipită de soți, precum cea a jupâniței Maria, fiica lui Radu clucer Buzescu, care a cumpărat împreună cu soțul ei Enache ban satul Stroești din județul Vlașca. După moartea banului, cămătarii au reclamat achitarea numeroaselor lui datorii și cu satul menționat dar, după plângerea jupâniței la domnie, în 1626, au primit numai jumătate din el pentru că, așa cum a probat ea cu boieri martori, a plătit multe datorii ale soțului ei din zestrea primită de la părinți⁷. O situație similară a fost cea al jupâniței Comna, soția lui Paraschiva logofăt, în urma căruia au rămas mai multe datorii din care parte fusese acoperită cu sculele din zestrea ei. După ce a fost calculată valoarea acestora, s-a hotărât ca moșia Mihăești, cumpărată de soți împreună, să-i rămână jupâniței împreună cu hainele, sculele, dobitoacele, dichisele casei, pâinea în câmp și tot ce se va afla, care se transmitea moștenire în familia acesteia, hotărâre formulată printr-un act de succesiune din 1645⁸.

În același an, șase boieri au căutat zestrea jupâniței Anca, fiica lui Bunea mare vistier, fosta soție a lui Ianachi spătar, și au ales-o din averea tatălui său Socol clucer și a soției sale Varvara, mama lui vitregă. Ei au socotit dota jupâniței Anca cheltuită de soț „cum scrie pe catastih iscălit de mitropolit și de boieri‟, în total, echivalentul a 1800 de ughi în bunuri funciare și instalații tehnice. Interesant este că boierii au adeverit acest act, după consultarea Sfântei Pravile⁹.

O situație mai specială a fost recuperarea zestrei adusă la căsătoria jupâniței Maria, fiica lui Ivașco, mare vornic Băleanu, cu Vasile spătar, fiul lui Mușat vistier din Pietroșani. După un divorț ale cărui motive au fost plăsmuite de soțul ce nu avea dreptul să-și însușească dota fostei soții, au urmat mai mulți ani de procese până când, în 1635, Sfatul Țării a hotărât ca Vasile spătar să-i returneze jupâniței Maria zestrea mamei lui, Zamfira Rudeanu¹⁰. Recuperarea zestrei s-a prelungit până la sfârșitul domniei lui Matei Basarab, fiind preluată de fiicele lui Vasile spătar și ale jupâniței Maria.

Chestiunea zestrei în Îndrepatrea Legii

Îndrepatrea Legii, pravila sau codul juridictipărită la 1652 la comanda lui Matei Basarab, orânduia prin glava 265 ca bărbatul să plătească valoarea zestrei femeii la căsătorie, în cazul în care o cheltuise sau o amanetase: „prețuirea deplină întoarce bărbatul îndărăt”, spunea legea, adică, soțul returna valoarea exactă a bunurilor avute și câștigate de soție. Dar, dacă zestrea nu a fost evaluată atunci când a fost întocmit inventarul ei și, adăugăm noi, a trebuit estimată ulterior, numai pe listă de bunuri, „iaste și dobândă și pagubă”, pentru că fără să fi fost văzute piesele puteau primi un preț mai mare sau mai mic față de valoarea lor reală. Dacă partenerul deprecia un anumit bun adus de femeie prin zestrea ei, trebuia să-l plătească, pentru că, spune aceeași pravilă, „dobânda și paguba zeastrelor care au luat, bărbatul o plătește”. Respectiv, tot ceea ce prisosea sau lipsea din zestre trebuia acoperit de către soț, indiferent de condiția și statutul său social sau economic. De asemenea, „câte lucruri se vor cumpăra de în zestrele muerii, acealea în zestreale ei sânt”¹¹, adică, tot ceea ce se va achiziționa cu banii proveniți din averea ei se adăuga acesteia.

Pravila, la aceeași glavă 265, menționa că tot ceea ce a primit soția la căsătorie de la rude sau cunoscuți se adaugă averii ei personale: „pentru că și la zestrile de afară are muiarea puteare ca și la zestrile ei”¹². În concluzie, deși putea să o administreze cu aprobarea nevestei, bărbatul nu putea să se folosească de zestre și de darurile primite înainte și la căsătorie în scop personal sau pentru gospodăria comună, a familiei. În schimb, ea putea să le gospodorească și să le folosească cum credea de cuviință fără aportul lui, chiar dacă soțul ei era în viață. Legea îi oprea pe soți să răpună zestrea soțiilor, cu atât mai puțin să o pună garanție chiar cu buna intenție de a o recupera la achitarea datoriei. Și totuși, formularea este ambiguă pentru că nu se pronunța clar menținerea soțului la distanță de averea soției cu anumite constrângeri în cazul în care depășea limitele impuse, iar că nu a fost respectată vom demonstra mai jos.

Motivele înstrăinării zestrei

Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea se pot stabili, în general, motivele înstrăinării zestrei de către soț, motive pe care le putem exemplifica cu documentele vremii: plata datoriilor socrului, plata datoriilor tatălui, achiziții de bunuri sau plata unor călătorii, ori, pur-și-simplu, nevoi personale. De cele mai multe ori nu avem nicio justificare asupra cauzelor care au determinat îndatorarea și nici a nivelului la care se ridicau garanțiile oferite prin valori din zestre, numai faptul că ea fusese cheltuită de partener. Putem stabili însă că prin evaluarea bunurilor din foaia de zestre notate cu alt scris, altă pană și altă cerneală decât pe actul original, adăugate pe marginea hârtiei, constituie tot motive ale unor pierderi sau cheltuiri ale acesteia. De obligația achitării împrumuturilor mai aflăm fie la decesul soțului fie la divorțul partenerilor când se făcea evaluarea bunurilor irosite, și, mai rar, în cazul decesului mamei a cărei fiică trebuia să primească dota acesteia din care se înstrăinase câte unul sau mai multe obiecte, ori recuperarea aceluiași tip de bunuri de către tată sau frate după decesul fiicei, respectiv sorei.

Despre acoperirea datoriilor socrului din zestrea fiicei sale se vorbește într-o scrisoare cu valoare de testament din 1676, înmânată de Matei, slugerul soției sale Aviana, fiica lui Velisarie logofăt, cu care trăise „19 a(n)i bine și în plină pace și cu cinste bună”. Autorul documentului se întreabă dacă „pentru păcatele părinților sau pentru ale noastre, au pentru biruința nevoilor ce-au căzut pre țară, căzut-am la mare nevoie și la grea datorie”. În concluzie însă, spunea el, a trebuit să plătească pentru datoriile sale și „ale tătâne-său”, adică, ale socrului său,dar, ca „nici să fie datornicii săi răbdători de bucatele lor, nici zestrile ei”, ale Avianei, „să fie perite”, a hotărât să-i transmită partea lui din satul Curțișoara cu casele, viile, morile și rumânii, precum și parte din moșiile Podeșor și Chirilești¹³. Acesta a fost un caz fericit în care soțul știa ce o aștepta pe soție dacă nu-i întocmea acest act.

Plata datoriilor tatălui

Cred că cea de-a doua situație, cea prin care se plăteau datoriile tatălui, s-a produs mai des și în acest sens putem să cităm un document din jurul anului 1700, în care o jupâniță Maria se plângea de modul în care s-au topit bunurile primite de la părinții ei pentru a plăti datoriile socrului, când: „a venit întâi de la dumnealui banul Știrbeai, armașul Stan, pentru 50 de galbeni datoria socru-mieu și cu treapăd tl 6 și mi-am vândut ună inel dă aură cu robin în tl 30 dă au plătit datoriia și neajongănd un leu de treapăd au dat soția mea 12 coți de taftă leșească; au mai venit de la jupâneasa Stana curciubășoaia¹⁴ pentru lei 20 datoriia socru-mieu în doao rânduri cu treapăd și am dat un ac tl 2”, despre care mai spune că era poleit și avea cinci turcoaze¹⁵. Aflată în situația de a plăti tot mai multe datorii ale socrului ei cu lucruri din dotă, Maria s-a plâns doamnei Stanca, mama lui Constantin Brâncoveanu, care, „văzând-o la amar mare, a plătit dumneaei și a luat ea zapisul”, chitanța datoriei. Dar șirul creditorilor a continuat cu căpitanul Neagoe Pitulice care cerea datoria aceluiași socru de 20 de lei și treapădul în trei rânduri, iar pentru unul din ele a dat o teacă de argint cu tacâmuri dintre cele care se atârna la centură precum și un brâu de argint pe care l-a vândut soțul ei cu 12 taleri. Apoi, Matei Mreană căruia i-a dat 2 tipsi și o tingire, iar un alt creditor i-a luat un lighian de alamă ganbin și culminează cu pretenția cumnatului său căpitan Udrea care cerea parte din zestrea soției, neplătită de tatăl ei, ce trebuia completată de frate, respectiv soțul Mariei.

În final, biata jupâniță constata că la moartea soțului, Mihalcea, devenit călugărul Macarie, după ce i-a răpus sculele, i-a lăsat numai 7 răzoare de vie din Coasta Corbului¹⁶, 9 mătci de stupi și partea care-i revenea acestuia din moșia Bogdănești, lăsând-o fără zestre și cu două fete moarte fără pomenire. Dar nepoților lui le-a dat „de pomană”, spunea ea, 4 răzoare de vie în Coasta Corbului, vărului său Mihalcea moșia de la Groapa, iar vărului Vasile doi boi și alte lucruri mai mărunte.

Tot ca să-și plătească datoriile, Radu Bojoreanu a înstrăinat întreaga zestre a soției sale Maria, fiica lui Matei vornic Fălcoianu. După decesul acestuia, soția sa a dat jalbă la domnie de unde a fost îndreptată către mitropolit „ca să ia seama”¹⁷. Pe baza foii de zestre s-au găsit trei moșii lipsă, în valoare de 1650 taleri, în locul cărora i s-au dat alte trei ale soțului. Lipsea de asemenea o caretă cu telegari în valoare de 200 de taleri, vite și 65 de stupi care i-au fost întorse cu 15 suflete de țigani. Și, cu toate acestea, Maria a rămas păgubașă, neavând de unde să i se mai împlinească alte articole din zestre. La aceste lipsuri s-au adăugat darurile de la nuntă printre care un lanț de aur cu leftu¹⁸ cu diămănțele și o pereche de brățări tot din aur. Împlinirea zestrei urma să se facă din datoriile soțului său plătite creditorilor, hotăra mitropolitul în 1748.

Femeile erau îndreptăţite să-şi recupereze averea

Principele Grigore Ghica, autorul actului din 1751, a împuternicit-o pe Safta Codreanca, în 1748, să-și recupereze zestrea prăpădită de soțul său Ștefan stolnic„…și acum, după moartea lui, neavând copii cu dânsul, datornicii s-ar fi întinzând ca să-i coprinză ce i-ar fi mai rămas din zestri pentru datoriia lui”¹⁹. În hrisov principele specifica că „de vreme ce femeia nu este datoare a plăti datoriile bărbată-său cu zestrile ei atât când iaste cu viață cât și după moarte …” debitorii să nu se atingă de averea ei, adică de zestre și de ceea ce a acumulat cu ajutorul acesteia. Iar dacă acest lucru s-a produs, adică a fost amanetată parte din ea, mai mult sau mai puțin, „să ș(i)-le ia înapoi fără de întoarcere de bani și să și le stăpânească cu bună pace și nimeni nici o supărare să nu-i facă”. În continuare, autorul actului preciza că „pentru ce-i va lipsi din zestri, de va fi rămas cevaș de ale bărbatu-său să ia dintr-aceia până își va împlini toate zestrile”. Acest hrisov pare să fi declanșat și inspirat formularea testamentului principelui și a primului său articol, la care se adăuga numărul mare de cazuri similare consemnate între 1733 și 1751 când a fost principe al Țării Românești (1733 – 1735 și 1748 – 1752). Unul dintre acestea s-a petrecut chiar la începutul domniei sale în Țara Românească, când a emis un hrisov de moștenire lui Pantazi, fost mare medelnicer, al doilea soț al jupânesei Voichița Filipeasca, hrisov în care a fost trecut și avatarul primei sale căsătorii cu Tudor logofăt, feciorul lui Cernica armaș, care „în viața lui, cât au trăit cu dânsa, fostu-i-au prăpădit toate zestrile câte au avut, sculele, unele vânzându-le, altele zălog puindu-le, păn încât și la multă datorie o au fost lăsat și alt ceva după moartea lui Tudor logofăt nu-i mai rămăsease în urmă de a se chivernisi și de a să plăti de datornici fără numai puținteale părți de moșii de la părinții ei, care moșii de ar fi stătut să le vânză nu s-ar fi putut ajunge să plătească aceale datorii ce-i rămăsease…”²⁰.

În caz de divorţ, sotia păstra zestrea

Același lucru se producea în cazul divorțurilor ale cărui motive nu puteau să o lipsească pe femeie de averea ei – zestrea și darurile de la nuntă. Dar au fost cazuri în care parte din acest avut fusese consumat totuși. Un exemplu ar fi cel al Bălașei, fiica lui Fierea Cărpenișanul, ce se despărțea de Constantin Croveanul în 1732, când boierii au întocmit o listă cu piesele lipsă din foaia de zestre elaborată de frații ei și evaluată de aceștia, pe care urma „să le plătească dumnealui dupe cum s-au voit”. Lista cuprindea de-a valma haine, bijuterii, vase, atelaj, animale și țigani robi (o dulamă de canavăț, un brâu de șam, un brâu de dimie, două inele de aur, un ibric cu lighian, 2 suflete de țigan, căruță, 5 cai, 6 boi, 6 vaci, 70 de stupi, o față de pilotă de basma, o bucată de sandal²¹ de la două perne mari și de la 4 perne mici, un sfeșnic și 15 râmători adică, porci, niște ii cu fir și cu mătăsuri aduse de la casa părintească), în total 162 de lei vechi și 121 bani²². Faptul că i s-au înregistrat jupânesii toate aceste bunuri ne convinge că pentru ea toate acestea aveau valoare și reprezentau averea ei, chiar dacă s-ar putea ca suma să nu fie mare nici pentru vremea aceea.

De multe ori ne aflăm în fața unei înșiruiri de bunuri estimate, a căror preț trebuia recuperat din averea soțului. În 1720, jupânesei Păuna, soția lui Șerban, fiul aceluiaș Cernica armaș, i s-a întocmit o „foiță de lipsa zestrilor … și acestea ce sânt scrise mai jos le-au fost răpus el (Șerban) cât au fost cu zile…”. Foaia de zestre cuprinde pe lângă haine, respectiv dulame și blănuri, rochii, ii, brâe, salbe, așternut, țigani, vite și „călțunii cu sârmă i cu ciorapii după obiciei”, la care se adăugau darurile primite la masă de la rude care, în afară de bani de aur, au înzestrat-o cu o pereche de bărțări de aur cu „zmanțu”²³ și 10 „șăruri de mărgăritar”. Valoarea întregii liste era de 1194 și jumătate de taleri²⁴.

Situația se repetă la toate nivelurile, dar în cazul celor aflate pe o treaptă socială mai joasă informațiile sunt sporadice, explicabile prin lipsa educației și a posibilităților materiale ca să-și facă dreptate. Astfel, jupâneasa Sima, soția lui Ion logofăt, fiul lui Ghiorghie negustor, cămărășălul din Ploiești, după multă gâlceavă cu cumnatul său, a primit în 1704 un pogon de vie și un loc în dealul Cernăteștilor, cotravaloarea zestrei prăpădite de soțul ei²⁵. Și cam în aceeași perioadă aflăm de situația disperată a Floricăi, soția lui Gheorghe, rămasă fără zestrea terminată de soț²⁶.

Zestrea – un tabu deseori încălcat

Zestrea reprezenta de fapt, pentru soț, un tabu pe care l-a încălcat de foarte multe ori, mai ales în cazul decesului soției, când dăruia celei de-a doua sau a treia partenere bijuterii din averea primeia, deși știa că în cazul în care fiica, tatăl sau fratele soției revendicau prin judecată bunurile înstrăinate aveau câștig de cauză întotdeauna. Oare, sperau ca foaia de zestre să fi fost uitată, dispăruse fără urmă sau era numai un act de falsă generozitate prin care dovedea grijă și bunăvoință? De cele mai multe ori, păgubiții nu uitau, așa că în 1742 Matei Krețulescu logofăt de visterie s-a prezentat în fața mitropolitului cu un răvaș al principelui Mihai Racoviță prin care pretindea un ghiordan²⁷ ce figura în foaia de zestre a soacrei sale decedate²⁸. Acest colier fusese lăsat de doctorul Dimitrie Nottara, socrul reclamantului, celei de-a treia soții, Safta Bălăceanca, și pretins de la aceasta. În foaia de zestre a Bălașei, soacra lui Matei, semnată și de mitropolitul Daniil, figura un colier din 7 șiruri de mărgăritare cu patru smaralde și trei balasii, exact ca cel pus în discuție. Mitropolitul a luat Sfânta Pravilă și a citit în tomul 1; 4; și Pravila Împărătească, cartea 29, litera 511, unde ziceacă „să apucă bărbatul pentru zestri, măcar că să va da cuivași cu porunca lui, orice lucru din zestrea soției lui‟. Iar la articolul649 „nu numai nu să silește muma să înzestreaze pe fata ei, ci nici bărbatul din zeastrea mueri făr de voia ei nu poate să înzestreaze pre fata lor‟ și tot aici, laarticolul 514:„de voi da zeastrea fătii noastre un lucru a muerii meale neștiind ia au făr de voia ei, clironomii²⁹ muerii fac răsplătire la acest lucru și să împuținează zeastrea featii noastre și mă apucă pe mine ginere-mieu‟. Așa că mitropolitul a hotărât restituirea colierului de perle soției lui Mihai Krețulescu. Conform Sfintei Pravile, citată de mitropolit, bărbatul nu avea dreptul să dea fiicei nici un lucru din zestre nevestei fără aprobarea ei, nici pe timpul vieții acesteia, cu atât mai mult după deces, pentru că reprezentanții sau moștenitorii soției puteau să pretindă acel lucru, îl obțineau și-l nemulțumea pe ginerele său. După deces, în cazul în care existau copii, zestrea mamei se transmitea acestora. În cazul în care existau și fiii și fiice, mama hotăra cui își lasă zestrea; de cele mai multe ori fiicelor.

Părinţii şi fraţii puteau recupera zestrea fiicelor sau surorilor

În 1714 lui Luca vistier i se recunoștea dreptul să-și recupereze zestrea fiicei sale Dumitrana soția lui Stoichiță, comisul de la Danciu, logofăt din Ungurei, cumnatul acestuia care și-o însușise „pentru că murind fie-sa Dumitrana și ginere-său Stoichița comis, iar Danciu den Ungurei fiind cumnat cu Stoichiță comisul zestri, bani, haine, scule, dobitoace ce au rămas de la fie-sa Dumitrana le-au luat toate el, neavând cu aceale zestri nici o treabă”³⁰. Dar, nerămâindu-le în urma lor copii, boiarul Luca vistier, „n-au îngăduit pă Danciu den Ungurei să-i mănânce el zeastrile fie-sa ci l-au apucat să dea ce au luat, tot înapoi”. Boierii rânduiți de principele Constantin Brâncoveanu au stabilit că zestrea valora 680 de taleri, la care se adăugau 36 de oi, 15 râmători și 4 boi. Deși decizia Divanului a fost ca Danciu să întoarcă banii și vitele, schimbarea domniei a mai prelungit procesul până în timpul principelui Ștefan Cantacuzino, când Luca vistier a trebuit să jure din nou la Biserica de Jurământ³¹ pe Sfânta Evanghelie ca să i se recunoască dreptul de a prelua banii și bunurile fiicei sale.

O soluție similară celei de mai sus se aplica în cazul fraților ale căror surori au murit. Ei puteau să revendice zestrea lor, precum Diicu mare clucer care revendica în 1690 de la jupâneasa Stanca, a doua soție a lui Preda comis Tomeanul, după decesul acestuia, sculele „și altele ce au fost petrecut din zestrea”surorii sale Ancuța, prima soțe a comisului. După evaluarea foii de zestre s-a constatat că lipseau bunuri în valoare de 108 taleri, pe care -neavându-i, jupâneasa Safta i-a pus zălog moșia soțului ei, Glina cu rumânii, pe 30 de zile. În cazul în care nu-i dădea banii la soroc, moșia rămâne lui Diicu clucer³².

O poveste moralizatoare

Faptelor exemplificate prin documente de arhivă li se adaugă povestea moralizatoare intitulată Judecata lui Dumnezeu scrisă de Neofit al Mirelor în 1746, cel care a ajuns ulterior mitropolit al Țării Românești și a semnat altături de domn și boieri testamentul juridic prezentat la început. Contextul poveștii, care se vrea reală prin numele personajelor, era legat tot de cheltuirea unei zestre și i s-a întâmplat preotului Ghica din satul Rasa, care își măritase una dintre fiice cu un Nicolae. După decesul acestuia, s-a constatat că cheltuise zestrea soției și rămăsese dator cu 83 de lei. Datoria a plătit-o socrul său care a reținut pentru sine 100 de stânjeni de moșie ai ginerelui și în contul datoriei achitate și a zestrei pierdute. Pentru acești stânjeni de moșie s-a judecat de două ori la divan cu fosta soacră și cu martorii acesteia care au jurat strâmb, adică au mințit și a pierdut moșia. Dar, Dumnezeu a răzbunat falsul jurământ al martorilor cu pedepse grele pe care ni le-a încredințat viitorul mitropolit³³. Simptomatică este folosirea ca motiv al falsului jurământ tot epuizarea averii unei soții, ceea ce înseamnă că fenomenul atinsese cote îngrijorătoare mai ales prin urmările lui. În aceste condiții, principele Grigore Ghica a fost perfect justificat să-și formuleze legea de ocrotire a avutului femeii.

Văduvă, lipsită de copii, dar și de zestre, femeia se întorcea la casa părinților sau a unuia dintre frați. În noile condiții, ea era privată de orice suport material, era dependentă de tatăl sau de fratele său care putea fi mai mult sau mai puțin înțelegător cu ea. Ceea ce este mai grav, fără zestre nu se mai putea căsători a doua oară. Dar mai erau și alte aspecte dureroase pentru acele vremuri printre care și cel invocat de jupâneasa Maria la 1700, care nu avusese cu ce să facă pomenirea celor două fete decedate.

Recuperarea zestrei se făcea prin jalbă la divan, de cele mai multe ori trimisă la mitropolit, pentru că zestrea era unul din aspectele legate de căsătorie, aflată sub jurisdicția bisericii. Se hotăra ca un grup de boieri și negustori să evalueze pozițiile din foaia de zestre, neevaluată de cele mai multe ori, după care se stabilea suma ce trebuia recuperată. Problema o constituia plătirea evaluatorilor în condițiile în care văduva era lipsită de mijloace materiale și trebuia executată de tată sau frate în măsura în care aveau posibilitatea și erau dispuși să o facă.

Mitopolitul dădea decizia semnată apoi de domn prin care soția putea să-și recupereze bunurile din averea soțului. Dar, de cele mai multe ori, debitorii, negustorii care-l împrumutaseră pe bărbat, sosiseră imediat după decesul acestuia și-și reclamaseră bunurile, lăsând femeia săracă. Cred că, de multe ori, mai ales dacă era vorba de moșii, deveneau proprietarii lor prin clauzele ce figurau în actul de împrumut garantat prin posesiune funciară.

Depășirea termenului de achitare a datoriei transforma garanția în proprietate. În această situație era foarte greu pentru văduvă sau soție să obțină ceva din bunurile pierdute. Chiar dacă câștiga procesul avea nevoie de executorii judecătorești ce trebuiau și ei plătiți ca să execute dar, erau și atunci mijloace de eludare a plății și de redeschidere a unor procese referitoare la zăloagele obținute la creditare și poziția lor în foaia de zestre sau nu, precum și de martori care depuneau mărturie falsă, ca în povestea de mai sus. Fără sprijin material și poziție socială puternică, femeia rămânea muritoare de foame.

Din toate aceste întâmplări sigur că se formulează și alte întrebări printre care: de ce ținea viitorul ginere să obțină o zestre cu cât mai multe poziții cât mai valorase dacă nu se putea atinge de ele, legal, cum s-ar putea stabili valoarea comparativă a bunurilor dintr-o foaie de zestre pe baza monedei care circula în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, de ce foaia de zestre, indiferent de poziția socială a tinerei fete, cuprinde cam aceleași bunuri și niciodată piese de mobilier sau încălțăminte, de exemplu. Poate că la unele dintre aceste întrebări vom reuși să răspundem, măcar și parțial, altă dată.

NOTE

1. Actul a fost menționat de Valentin Al. Georgescu fără alte precizări în Judecata domnească în Țara Românească și Moldova, 1611 – 1831, vol II, p 30.

2. Arhivele Naționale Istorice, Fond Suluri, I/24 (Mai departe nu vom mai trece Arhivele pentru că toate documentele prezentate în lucrare, după 1658, au fost preluate de acolo)

3. Glave sau litere.

4. Sfatul țării era format din: pan Barbu Văcărescu vel ban, pan Costandin Năsturel vel vornic, pan Costandin Brâncoveanu vel logofăt, pan Ștefan Văcărescu vel…, pan Nicolae…vel spătar, pan Dumitrașco Racoviță vel cliucer, pan Grigorașco Ghica vel postelnic, pan Costandin Obedeanul vel paharnic, pan Toma Crețulescu vel stolnic, pan Nicolae Hrisoscoleo vel comis, pan Radul Văcărescul vel sărdar, pan Radu Fălcoianu vel medelnicer.

5. Documenta Romanie Historia, V, p 65, nr 62 (mai departe DRH)

6. Documente privitoare la Istoria României, XVII, II, p. 126 (mai departe DIR).

7. DRH, XXI, p 287, nr 153.

8. Catalogul documentelor Țării Românești din Arhivele Statului, VI, p 78-79, nr. 146, (mai departe Catalogul).

9. Catalogul, VIII, nr. 50, p. 36 – 37.

10. Cristina Anton Manea, Despre două divorțuri din prima jumătate a secolului al XVII-lea, în „Muzeul Național”, XVIII, p 39 – 40.

11. Îndreptarea legii, 1652. ediție îngrijită de colectivul de drept vechi românesc condus de acad Andrei Rădulescu, p 266.

12. Idem.

13. Fond Achiziții Noi, CLXXV/13.

14. Chiurciubășoaia, adică soția unui chiurciubașa, starostele breslei blănarilor.

15. Fond Mânăstirea Hurezi, VII/1.

16. Coasta Corbului este un cartier din comuna Recea, plaiul Horezu, județul Vâlcea, înainte de primul Război Mondial.

17. Fond Achiziții Noi, CXVIII/15.

18. Leftu este un pandantiv.

19. Fond Mânăstirea Bradu, VI/27.

20. Fond Achiziții Noi, XXXI/11.

21. Sandalul este o țesătură de mătase.

22. Fond Mănrăstirea Sărindar, IV/20.

23. Adică emailată.

24. Fond Biserica Sf. Ioan din București, XXI/5.

25. Documentele epocii brâncovenești în colecțiile Muzeului Municipiului București, 2008, p 300, nr 280 și 281.

26. Ibidem, p 326, nr 310.

27. Adică, colier.

28. Fond Achiziții Noi, CCXCV/6

29. Clironomii erau reprezentații legitimi ai femeii.

30. Fond Achiziții Noi, CVII/23.

31. Biserica de Jurământ era biserica Sfântu Dumitru Poștă. În cele din urmă, la rugămintea lui Danciu din Ungurei, Luca vistier îi scade din suma datorată 280 de taleri

32. Fond Mânăstirea Brâncoveni, XXV/14

33. Călători străini despre țările române, vol. IX, Mitropolitul Neofit din Creta, p 337.