Autor: Cristina Păiuşan-Nuică.

Maria Corazon Sumulong Cojuangco-Aquino a fost simbolul democraţiei şi al statului de drept în Filipine, aleasă cel de-al 11 preşedinte al unui stat greu încercat de abuzuri şi dictatură şi prima femeie preşedinte a unui stat asiatic.

În umbra soțului

Corazon, al şaselea copil al lui Jose Cojuangco şi al Demetriei Sumulong, s-a născut în 1933, într-o familie bogată, ce îmbina afacerile cu politica. A studiat împreună cu surorile sale la Şcoală catolică de fete din Manila, tânăra Cory fiind o fire modestă, ce iubea matematica şi învăţa foarte bine. Studiile i-au fost întrerupte de invazia japoneză şi ocuparea Manilei. După război şi-a continuat studiile în Statele Unite, în New England, pasionând-o a limba franceză. Tânăra studioasă a vizitat America și a călătorit cu transatlanticul “Queen Mary” pentru a vedea Europa. S-a întors în Filipine ca să studieze dreptul la Far Eastern University din Manila, dar, după un an, şi-a întrerupt studiile şi s-a căsătorit cu Benigno Aquino jr., un tânăr politician de perspectivă, foarte popular în ţară, simpatizat chiar de către preşedintele filipinez Ramnon Magsaysay, care i-a şi cununat. Coincidenţă sau nu, în acelaşi an preşedintele îi cununa şi pe deputatul Ferdinand Marcos cu Imelda.

Cory şi-a asumat rolul de casnică şi a încercat să se obişnuiască cu viaţa din provincie, soțul său fiind ales, în 1955, la doar 22 de ani, primar al unui orăşel, Concepcion.  Cuplul a avut cinci copii, patru fete şi un băiat. Ninoy, cum era răsfăţat de către apropiaţi, dar şi de către filipinezi, era un tânăr politician foarte simpatizat, care dorea să fie cel mai tânăr guvernator al unei provincii şi a fost, în 1967, cel mai tânăr senator ales vreodată în Senatul Filipinez.

Cory nu şi-a dorit popularitate, nu a vrut să fie în lumina reflectoarelor şi-a susţinut şi încurajat soţul, dorind să rămână soţia care are grijă de familie şi care nu oferă interviuri, care-şi vinde din proprietăţi pentru a susţine financiar campaniile soţului său şi pentru care luxul în care trăiau alte familii de politicieni era inutil şi desuet.

A trăit în umbra soţului său, un politician competent şi popular, care a ajuns rapid conducătorul curentului ce critica guvernul autoritar condus de Ferdinand Marcos. Corazon Aquino a fost opusul frumoasei şi capricioasei Imelda Marcos.

În 1972, Ninoy Aquino ajunsese principalul candidat la preşedinţie şi era privit ca fiind succesorul luminat şi democrat al abuzivului Marcos, care nu mai putea candida pentru un al treilea mandat. Dar epopeea familiei Aquino începea abia acum.

Intrarea în politică

Dictatorul Marcos a decretat, în septembrie 1972, înaintea alegerilor, legea marţială. A abolit Constituţia din 1935, iar printre primii arestaţi a fost contracandidatul liberal Ninoy Aquino. Acesta a fost condamnat la moarte şi închis la Manila.  

Au urmat ani lungi de închisoare, ani de ascetism şi rugăciune pentru soţia aflată în libertate. Din închisoare Aquino a candidat la alegerile din 1978, iar Cory a făcut primii paşi spre o carieră politică încununată cu câştigarea preşedenţiei. Timorată, a urcat prima dată pe o scenă şi a vorbit în numele soţului său în campania din 1978.

În anul 1980, după intervenţia preşedintelui american Jimmy Carter, familiei Aquino i s-a permis să plece în exil în Statele Unite, stabilindu-se în Boston.

Anii de exil au fost grei pentru un om politic activ, astfel că Ninoy Aquino a decis, în 1983, să se întoarcă în Filipine. Nu a ajuns, fiind asasinat la sosire pe Aeroportul Internaţional din Manila, care astăzi îi poartă numele.

Corazon s-a întors acasă pentru a-şi înmormânta soţul, înmormântare la care au participat peste două milioane de persoane. Soţia grijulie şi modestă, a devenit un om politic redutabil capabil să adune mulţimi imense, capabilă să lupte cu dictatura lui Marcos, fără teama că într-o zi un glonţ o va face să i se alăture soţului său.

Modesta doamnă Aquino a devenit Corazon Aquino, liderul de care avea nevoie opoziţia dezbinată şi terorizată de un lung regim dictatorial, o conducătoare a protestelor filipinezilor.

“Mătuşa Cory”, aşa cum o alintau filipinezii, a redat speranţa, dar mai ales demnitatea unui popor oprimat şi parcă lipsit de curajul de a răsturna o dictatură ajunsă la paroxism.

Marcos a reacţionat ca un dictator, nu putea să asasineze o femeie ce trecuse rapid şi competent de la statutul de casnică la cel de lider al opoziţiei, aşa că a anunţat, la o televiziune americană, în noiembrie 1985, alegeri prezidenţiale pentru februarie 1986. Nu putea fi contestat de o văduvă înlăcrimată, iar alegerile anticipate urmau să demonstreze voinţa populară şi să-i consolideze poziţia.   

Candidatul opoziţiei trebuia să fie Salvador Laurel, fost senator şi unul dintre cei mai buni şi vechi prieteni ai lui Ninoy Aquino. Dar acesta nu putea unifica partidele din opoziţie. Doar văduva lui Aquino putea să o facă!

“Fie ca cea mai bună femeie să câştige aceste alegeri!”

Prima provocare a fost strângerea unui milion de semnături pentru, candidatura mătuşii Cory ca să nu poată fi negată sau ignorată de dictator. Milionul de semnături şi arhiepiscopul Manilei, Jaime Sin l-au convins pe candidatul Salvador Laurel să-şi retragă candidatura şi pe Corazon Aquino să-şi asume drumul spre prima funcţie în stat, sprijinită de partidul condus de Laurel, cel mai puternic partid de opoziţie.

Novice în lupta politică, doamna Aquino a căzut în câteva din capcanele întinse de aparatul propagandistic al dictatorului. A fost acuzată de simpatii procomuniste, apoi de pactizare cu SUA şi de servilism în faţa americanilor. Întreaga campanie electorală a fost marcată de abuzurile verbale şi nu numai de cele ale dictatorului, care simţea pericolul. Marcos şi-a tratat contracandidata cu dispreţ, a numit-o “doar o femeie”, declarând că locul acesteia era în dormitor şi nu în politică. Remarcile sexiste nu au supărat-o pe Corazon care, cu mult umor, a lansat la un miting lozinca “Fie ca cea mai bună femeie să câştige aceste alegeri!”, aluzie la Imelda Marcos şi la rolul negativ jucat de către aceasta în politica filipineză.

Marcos a acuzat-o de lipsă de experienţă, de faptul că este manipulată de către forţe externe, iar răspunsul a fost pe măsură : “N-am experienţă în a minţi poporul, în a cheltui banii guvernului şi în a omorî politicienii din opoziţie!”

Alegerile din februarie 1986 au fost marcate de fraude, intimidări şi violenţe. A fost ucis un guvernator şi numărătoarea voturilor s-a făcut în favoarea dictatorului, care s-a proclamat câştigător al alegerilor prezidenţiale în Parlament.

Corazon Aquino a făcut apel la un marş de protest împotriva unei dictaturi care dura de prea mult timp şi la boicotarea puterii alese printr-o imensă fraudă. Marşul a adunat o imensă mulţime ce dorea să pună capăt dictaturii lui Marcos. SUA a reacţionat nerecunoscând aceste alegeri, iar preşedintele Reagan a trimis un emisar pentru a negocia la Manila. Corazon Aquino ştia că venise timpul ca cele două decenii de regim marţial să ia sfârşit, chiar şi forţele armate până acum fidele dictatorului înţelegând că vremea schimbării sosise. Astfel, ministrul Apărării Juan Ponce Enrile şi generalul Fidel V. Ramos şi-au anunţat demisia din cabinet şi suportul pentru Corazon Aquino, adevărata câştigătoare a alegerilor prezidenţiale.

Dictatura se prăbuşea, milioane de filipinezi ieşeau în stradă şi „o femeie oarecare” câştiga în mod paşnic funcţia prezidenţială, alungându-l pe Ferdinand Marcos, după decenii de regim dictatorial.

Președinte al Filipinelor

La 25 februarie 1986, Corazon Aquino devenea cel de-al unsprezecelea preşedinte al Filipinelor, în urma a ceea ce a rămas în istorie ca Revoluţia Puterii Poporului.

„Mătuşa Cory” nu a fost un lider de paie. A început prin a reforma democratic statul filipinez, a creat Comisia Prezidenţială pentru Buna Guvernare cu scopul de a democratiza ţara, a abolit Constituţia lui Marcos din 1973, a dizolvat partidul ce l-a sprijinit pe Marcos, a încercat să însănătoşească economia filipineză şi a promulgat o nouă Constituţie democratică.

Dar reformarea statului nu a fost uşoară. A întâmpinat rezistenţa unei părţi a armatei obişnuite cu legea marţială şi abuzul şi a rebelilor comunişti. Pe plan extern, a pornit cu un imens capital de simpatie, astfel că, în mod paşnic, a negociat retragerea trupelor americane din Filipine.

Cu mână forte a fost şi putere executivă şi legislativă, până la ratificarea noii Constituţii de către Congres în 1987, a promulgat un Cod al familiei şi un Cod administrativ ce reorganiza guvernul şi administraţia publică, a restructurat Curtea Supremă, redându-i independenţa.

Aquino a înţeles că trebuie să pună bazele unei democraţii solide care să dureze mult după ce mandatul său se va încheia. La baza noii Constituţii au stat: drepturile omului, libertăţile civile, justiţia socială. A restructurat şi sistemul electoral, alegerile pentru Senat şi Congres ca şi pe cele locale acestea fiind programate în acelaşi an.

Economic, statul filipinez era în pragul falimentului, după două decenii de regim autoritar. Primul pas a fost distrugerea monopolurilor acoliţilor dictaturii, apoi plata marilor datorii externe, plăţi pe care Marcos le îngheţase şi care ajunseseră la 26 miliarde de dolari. Un act nepopular, dar care a adus investiţii externe în Filipine, ca şi impunerea unei discipline fiscale. Dar creşteri economice spectaculoase nu au existat, iar inflaţia şi şomajul au apăsat în continuare economia filipineză.

Una dintre marile probleme ale filipinezilor era legată de reforma agrară. Chiar cei mai reformişti filipinezi nu credeau că fiica unui mare proprietar de pământ va dori să facă o reformă agrară, dar Corazon a promovat în 1987 o reformă agrară moderată, cu redistribuirea pământurilor şi cu plata de compensaţii pentru marii proprietari. Acest tip de reformă a fost contestat, dar s-a dovedit în timp că a revoluţionat tipurile de reforme agrare cunoscute până atunci.

Administraţia Aquino a adus speranţă şi reforme, dar a avut, ca orice guvernare, problemele sale.

După retragere

În 1992, la sfârşitul mandatului său, Corazon Aquino nu a dorit să mai candideze spunând că a promovat democraţia şi că e momentul să dea exemplu personal atât cetăţenilor, cât şi politicienilor. Funcţia prezidenţială era pentru ea o îndatorire şi nu un viciu!

În iunie 1992 şi-a încheiat mandatul şi a participat la ceremonia de investitură a noului preşedinte, generalului Fidel Ramos, ales de către popor.

Corazon Aquino nu a plecat acasă, cum credeau unii, ci a rămas o voce a politicii filipineze, taxând greşelile guvernului şi chiar pe fostul aliat, ajuns preşedinte atunci când acesta a dorit să schimbe Constituţia şi să-şi prelungească mandatul. A intervenit în viaţa politică de câte ori politicienii aflaţi la putere doreau să amendeze Constituţia în favoarea lor, a făcut mereu apel la pace, la evitarea revoltelor populare.

A greşit în susţinerea unor politicieni ce s-au dovedit a avea tendinţe dictatoriale și şi-a recunoscut public greşelile făcute. Prima femeie aleasă preşedinte al unui stat asiatic a ştiut să-şi respecte ţara, poporul şi încrederea oferită de aceştia, schimbând statutul de casnică cu acela de preşedinte. A schimbat totodată şi istoria tristă şi plină de abuzuri a unei naţiuni şi mentalităţile legate de rolul şi locul femeii în societatea filipineză.