Autor: Petre Florian Drăghici.
Cele trei luni de asediu ale oraşului Odessa (8 august-16 octombrie 1941) au constituit o adevărată provocare propagandistică pentru oficialităţile române, datorită necesităţii tot mai puternice de a ascunde adevărul unui public care aştepta cucerirea oraşului.
“Brava baionetă românească”
Pe 25 august 1941 apare primul articol în presă legat de bătălia de la Odessa, în care nu se aminteşte de colaborarea cu germanii pentru cucerirea acestui oraş, făcând din ce în ce mai mult din Odessa un obiectiv de război al armatei române: “În cursul operaţiunii din sectorul Odessa, cuprins între Nistrul inferior, limanurile de la nord şi vestul oraşului, portul Odessa şi coasta Mării Negre până la Oceacov, trupele române după lupte violente au reuşit prin sacrificiul şi eroismul lor să înfrângă în câmp deschis apriga rezistenţă ce le-a opus câteva zile trupele sovietice superioare ca efectiv şi material de război. Trupele noastre au avut însă în faza I a acestor operaţiuni o misiune şi mai grea de îndeplinit şi anume aceea de a străpunge şi sfărâma un întreg şi complicat sistem de fortificaţii, conceput după principiile moderne ale artei fortificaţiilor. Astfel, zona Nistrului inferior era încinsă cu un brâu larg de fortificaţii formidabile. Ceea ce a fost însă considerat un obstacol inexpugnabil de comandanţii armatei sovietice, a fost considerat un obstacol greu, dar nu imposibil, de comandanţii armatei române, care, cu valoarea combativă, spiritul ofensiv şi forţa morală a trupelor noastre, au obţinut victoria”1.
Articolele despre lupta soldaţilor din timpul asediului au un caracter atât de artificial, încât se poate lesne imagina că prin tonul lor ultraoptimist acestea ascund realităţi dezastruoase în ceea ce priveşte pierderile armatei române: “Deodată observatorii noştri de pe creastă comunică din om în om: Vin avioane bolşevice! Sergentul Balaban, conducătorul primei baterii, zâmbeşte: «Dă-le naibii, că nu fac nici o treabă. Mai omoară doar nişte cai de pe câmp. De când îi stâlcim rău cu artileria sunt foarte furioşi». […] Brava şi vestita baionetă românească îşi spune încă odată cuvântul”2.
Odessa. 1941. 
Odessa. Statuia lui Richelieu.
Asediul se prelungeşte nepermis de lung şi opinia publică începe să se întrebe din ce motive “brava baionetă românească” nu străpunge fortificaţiile “grele, dar nu imposibile, de la Odessa”. Cum despre lipsurile în materie de tehnică militară pentru lupta de asediu nu se poate vorbi în presă, propaganda românească începe să explice în mod obsesiv detaliile tehnice ale fortificaţiilor de la Odessa, poziţia geografică a oraşului, încercând să explice astfel de ce acesta încă nu a fost cucerit: “Această zonă prezintă pentru atacatori un obstacol de prim ordin. Acel sistem complex de fortificaţii moderne şi de zone întărite organizate din timp de pace pentru rezistenţă ca şi forţele superioare sovietice au impus armatei române, conştientă de misiunea grea ce o are de îndeplinit şi de valoarea obiectivului său, acţiuni eroice şi sacrificii care au dovedit şi de această dată virtutea sa ostăşească. Într-un raport militar german, privind luptele de la Odessa se recunoaşte că luarea liniilor de fortificaţie exterioare de către trupele de elită româneşti constituie o realizare militară remarcabilă şi de atunci românii strâng din ce în ce mai mult cercul în jurul Odessei [subliniere în textul original]”3.
Odessa, a doua Plevnă
Deja pe 28 septembrie, după o lună şi jumătate de lupte fără rezultat, propaganda românească deja începe să apeleze la istoria naţională, comparând Odessa cu Plevna, transformând cucerirea oraşului într-un obiectiv al întregului neam, de care atârnă deopotrivă libertatea, independenţa şi integritatea teritorială: “În cursul luptelor de până acum, după cucerirea fortificaţiilor exterioare, bravele noastre trupe continuă lupta şi cuceresc terenul pas cu pas. Pentru noi, luptele de la Odessa au ca obiectiv ocuparea unei metropole principale a URSS şi a unui port, precum şi înlăturarea pericolului cel mai reprezentativ pentru siguranţa noastră. Numai prin eliminarea acestui pericol, azi, vom crea condiţii favorabile pentru dezvoltarea noastră de mâine şi consolidarea României reîntregite în frontierele sale eterne de drept. […] Plevna era zi şi noapte pe buzele bunicilor şi părinţilor noştri, cu gândul la Griviţa şi la Plevna era Ţara şi neamul întreg. Cu gândul la Odessa este astăzi neamul românesc de pretutindeni”4.
Căderea Odessei, la 16 octombrie 1941, a dus la rederesarea moralului armatei române, trupele şi ofiţerii fiind fericiţi că totul s-a terminat: “Toţi sunt animaţi şi conştienţi de a da cât mai mult pentru pregătirea de război a oamenilor şi pentru menţinerea moralului trupei. Toţi sunt pătrunşi de sentimentul naţional şi nerăbdători de a lupta pe front pentru hotarele noastre sfinte”5. Victoria a satisfăcut opinia publică în ceea ce priveşte motivaţia prezenţei armatei române peste Nistru, ridicând prestigiul lui Ion Antonescu la cel mai înalt nivel. Dar cucerirea Odessei, a avut şi o componentă întrucâtva ocultată opiniei publice – pierderile foarte mari de vieţi omeneşti (90 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi) în rândul militarilor români.
Țara se bucură pentru victorie
Pentru opinia publică din ţară, cucerirea Odessei a fost un prilej de sinceră bucurie şi speranţă, dar mai ales de recăpătare a onoarei pierdute. Dacă eliberarea Basarabiei şi Bucovinei a şters o mare parte din ruşinea din 1940, cucerirea Odessei era semnul biruinţei armatei române, care dovedea astfel că poate reîntregi ţara şi învinge inamicul. Ordinul de zi al generalului Erich von Manstein, comandantul Armatei 11 germane care lupta la Sevastopol alături de trupele române, pregătea explozia de bucurie din presa românească în momentul de maximă glorie militară a ţării: “Pentru voinţa voastră îndărătnică şi pentru acţiunea vitejească a fiecăruia dintre voi vă exprim vouă, pioneri germani şi români, cea mai deplină a mea recunoştinţă”6.
Odată cu cucerirea Odessei, mesajul războinic al propagandei româneşti scade ca intensitate, lăsând poporul şi armata să se bucure de victorie: “Victoria de la Odessa nu este o fază a războiului nostru de eliberare şi securitate; ea înseamnă nimicirea unui focar de primejdii, alungarea departe de frontierele româneşti a unui duşman brutal şi anarhic şi asigurarea definitivă a securităţii Basarabiei şi Bucovinei şi a unei întregi regiuni legată de neamul românesc prin tradiţie, prin originea poporului şi prin situarea ei geografică. Odessa era citadela bolşevică. Să ne inclinăm smeriţi în faţa celor căzuţi în luptele grele pentru îndeplinirea acestui imperativ”7. “În piaţa palatului regal, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii vibrează de aceeaşi, care este a neamului întreg, de bucuria victoriei. Cei albiţi de ani mulţumesc Domnului că i-a învrednicit să trăiască începutul unei noi epoci de glorie şi de reîntregire a patriei. Muzica militară a unităţilor din capitală au intonat pe rând: Imnul Regal, Imnul Germaniei şi Imnul naţional-socialist”8.
Ce caută românii la Odessa?
Guvernul Antonescu este acum la apogeul popularităţii şi va şti să profite de asta, astfel încât până la sfârşitul anului 1941 nu va întâlni o opoziţie puternică faţă de politica sa. În ceea ce priveşte războiul, o mare parte a opiniei publice nu mai putea accepta o continuare a implicării armatei române în lupta contra URSS, datorită faptului că înfrângerea colosului sovietic stătea în puterea germanilor, nu în cele câteva divizii româneşti de pe frontul de est şi opinia publică nu uitase problema Ardealului de Nord. Faptul că trupele române de la Odessa vor trece pe sub Arcul de Triumf din Bucureşti, aclamate de tot oraşul, va constitui în mentalul colectiv românesc sfârşitul războiului pentru România. Dar, ca răspuns la aceste frământări ale opiniei publice, propaganda oficială explică încă odată de ce a trecut armata română Nistrul: “S-a întrebat ce caută românii la Odessa? Dar de la Odessa a pornit răscoala bolşevică, care a fost pe punctul de a răsturna pământul din temelie, la Odessa s-a conceput politica de asasinate colective, ura de clasă ca doctrină politică a unui stat. S-a întrebat de asemenea ce căutăm în Transnistria, dar numai cei ce nu cunosc aceste regiuni pot să pună o asemenea întrebare. Transnistria e populată cu moldoveni scoborâtori din soldaţii lui Ştefan cel Mare”9.
Rolul de om providenţial asumat de mareşalul Ion Antonescu, care “a refăcut într-un an tot ce alţii au pierdut în 20” este acum un rol credibil datorită victoriei militare de la Odessa: “Într-un an, sub conducerea mareşalului Antonescu, ţara şi-a reglementat ordinea internă, şi-a redobândit încrederea înlăuntru, şi-a redobândit prestigiul în afară după prăbuşirea de anul trecut, aşezându-se graţie eroismului şi sângelui vărsat al ostaşilor săi pe linia de vrednicie a popoarelor care-şi stăpânesc destinul şi ştiu a muri pentru zidirea drepturilor Patriei. Triumfala primire pe care a făcut-o ieri bravelor trupe duse la biruinţă de mareşalul Antonescu pe câmpiile Basarabiei, Transnistriei în Bucovina de Nord şi la Odessa, împotriva duşmanului cotropitor, a constituit, prin votul masiv al poporului, o consacrare a unei mari victorii româneşti”10.
Cucerirea Odesei în… cifre
Total militari implicaţi în acţiune: 92 545
Morţi: 17 729
Răniţi: 63 345
Dispăruţi: 11 471
Între Nistru şi Bug pierderile armatei române au fost de peste trei ori mai mari decât cele dintre Prut şi Nistru!
(Dinu C. Giurescu, România în al Doilea Război Mondial, Editura All, Bucureşti, 1999)
Note
1. R. Seişanu, Bătălie din sectorul Odessa, în “Universul”, an 58, nr. 229/1941, p. 1.
2. Lt. Rez. Valeriu Mardare, La asaltul Odessei, în “Universul”, an 58, nr. 238/1941, p. 1.
3. R. Seişanu, Bătălia de la Odessa – o fortificaţie naturală şi artificială, în “Universul”, an 58, nr. 250/1941, p. 1.
4. Sabin Opreanu, De la Plevna la Odessa, în “Universul”, an 58, nr. 264/1941, p. 1.
5. Buletin informativ, în “Universul”, an 58, nr. 283/1941, p. 4.
6. Oridnul de zi al generalului Manstein, în “Universul”, an 58, nr. 280/1941, p. 4.
7. Odessa a căzut!, în “Universul”, an 58, nr. 283/1941, p. 1.
8. Capitala a sărbătorit Eroii Victoriei Armatei Române, în “Universul”, an 58, nr. 284/1941, p. 1.
9. Alexandrina Cantacuzino, Războiul României, în “Universul”, an 58, nr. 292/1941, p. 9.
10. Înţelesul plebiscitului de astăzi, în “Universul”, an 58, nr. 306/1941, p. 5.