Autor: Tiberiu Tănase.
Al Doilea Război Mondial a fost, conform teoriilor lui Gaston Bouthoul, „cel mai spectaculos, ca violenţă, dintre toate fenomenele sociale… care a marcat o mare cotitură în istorie”1, iar miza războiului a fost „delimitarea sferelor de influenţă, căreia i-au căzut pradă popoarele Europei”2. Perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial consfinţeşte împărţirea lumii între Statele Unite şi U.R.S.S., singurele ţări posesoare ale armei atomice (în 1945 şi 1949), în defavoarea fostelor puteri europene. Din aliate împotriva Germaniei, cele două mari puteri devin adversare, alcătuiesc două blocuri ostile şi, începând din 1947, îşi împart lumea3.
România „abandonată” sovieticilor
În acest nou context, Europa Centrală şi Răsăriteană, ocupată de Armata Roşie, se raliază în câţiva ani la modelul sovietic, prin regimurile comuniste4. Comuniştii, susţinuţi de U.R.S.S., iau în stăpânire ministere cheie (Ministerul Apărării, serviciile secrete), fuzionează cu partide socialiste şi elimină celelalte partide. În acest mod, Bulgaria, Polonia şi România devin în 1947 şi 1948 „democraţii – populare” aliate U.R.S.S., conform modelului şi planului sovietic5.
Dar, planurile şi acţiunile de trecere a României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice (1944), precum şi cele de instaurare a unui regim comunist (1944 – 1947), au fost pregătite înainte de actul de la 23 august 1944.
Acţiunile „mişcării comuniste”, prin organizaţia sa – Partidul Comunist, s-au intensificat începând cu 1943 şi vor culmina în anul 1944 cu elaborarea unor planuri6, alianţe7 şi acţiuni pe baza cărora se va ajunge la instaurarea comunismului şi în România după 23 august 1944.
Existenţa unor planuri şi derularea unor acţiuni premergătoare actului de la 23 august 1944, cunoscute sau mai puţin cunoscute, demonstrează faptul că România fusese abandonată de anglo-americani şi intrase în zona de „hegemonie a Moscovei”, care elabora planurile de instaurare a regimului comunist şi în România, cu aprobarea tacită a aliaţilor. Edificatoare au fost în acest sens cuvintele ministrului de externe britanic Anthony Eden, care, în martie 1943, preciza poziţia Marii Britanii, faţă de România:
„Noi (Marea Britanie) nu vrem să acceptăm niciun angajament sau să întreprindem vreo acţiune fără deplina cunoştinţă şi consimţământul guvernului sovietic”8. Desigur, este vorba de faptul că nu se putea întreprinde nimic fără acordul lui Stalin, care, folosindu-se de aranjamentul procentajelor pentru Europa Centrală şi de Est la întâlnirea de la Moscova din 9 octombrie 19449, a impus ocupaţia sovietică cu ajutorul Kominternului şi Partidului Comunist din România.
Partidul Comunist din România, încă de la fondare, în mai 1921, şi-a însuşit „principiile” amintite ale Kominternului ori, mai bine zis, adoptarea celor 21 de puncte a marcat crearea partidului. Prin acceptarea condiţiilor de afiliere, tânărul Partid Comunist din România10 a devenit în mod automat nu numai un prizonier ideologic al Kominternului, cum era cazul de altfel cu toate celelalte partide comuniste recent înfiinţate, ci şi un fidel executant al ordinelor transmise pe filiera kominternistă. Astfel, comuniştii români, ale căror interese începeau să se confunde „cu interesele Republicii sovietice, pe care au obligaţiunea să le apere”, „aveau obligaţia, în noua lor calitate, să militeze nu numai împotriva orânduirii sociale existente în România, ci şi împotriva intereselor legitime ale statului român”11.
Komiternul – organizaţie de spionaj sovietică
Deci, P.C. din România era complet subordonat Kominternului, de fapt o organizaţie de spionaj aflată în slujba URSS, care avea între principiile de acţiune şi terorismul politic. De aceea, activitatea Kominternului se afla în atenţia structurilor informative româneşti.
Kominternul (Internaţionala a III-a Comunistă) a luat fiinţă în anul 1919, un rol important în crearea ei revenind la început lui Lenin. Partidele comuniste din diferite ţări făceau parte din Internaţional a III-a în calitate de secţii ale acesteia, hotărârile congreselor şi ale Comitetului Executiv fiind obligatorii pentru toate partidele comuniste componente12.
Conducerea în Internaţionala a III-a o avea Comitetul Executiv (I.K.K.I.)13. Cea mai importantă secţiune era cea a Operaţiilor Internaţionale Comuniste (Operotintern14), care concentra activitatea ultrasecretă de pregătire revoluţionară; planurile elaborate de această secţiune erau transmise Comitetului de acţiune15. Operotinternul era subdivizat în mai multe secţiuni tehnice16. Alte birouri ale I.K.K.I. se ocupau de: mişcarea sindicală, propagandă, problema agrară, problema naţională şi colonială, toate având drept scop accentuarea „revoluţiei mondiale”17.
Activitatea Kominternului se desfăşoară pe cinci căi18: propagandă; Serviciul Secret de Informaţii; activitatea de diversiune şi recunoaştere; activitate de diversiune şi dezagregare; diversiune în spatele frontului.
Serviciul Secret de Informaţii al Kominternului avea ca scop „să completeze datele relative la situaţia politică, socială, economică şi militară, care trebuiau să servească la întocmirea unui plan general de operaţiuni al Kominternului”.
Dintr-un document intitulat „Kominternul, metoda sa de lucru şi colaborarea cu Armata Roşie”19 înaintat la sfârşitul lunii decembrie 1940 generalului Antonescu, se constata că „Internaţionala Comunistă, profitând de izbucnirea actualului război, şi-a intensificat activitatea, uzând de o nouă tactică a unei cooperării între mai multe surse de informaţii interne şi externe.
De unde, până acum, Kominternul lucra singur, fie legal în ţările unde partidele comuniste au acest caracter – fie ilegal, speculând nemulţumirile interne şi fricţiunile dintre State şi intensificând propaganda comunistă şi defetistă, în prezent acţionează pe două căi: ca agent al Statului – Major General şi pe cont propriu.
În plus, în această calitate, Kominternul face şi oficiul de Serviciu de informaţii al Secţiei Operaţiunilor, culegând datele necesare pentru întocmirea planului general de acţiune”.
Se constata, deci, că între Komintern şi Armata Roşie exista o dependenţă reciprocă: pe de o parte, Kominternul este instrumentul Statului Major General în vederea pregătirii terenului şi recrutării aşa-ziselor „armate revoluţionare”, pe de altă parte, Armata Roşie este instrumentul Kominternului în ceea ce priveşte difuzarea ideilor comuniste.
În finalul documentului se afirma că „… metoda de lucru în prezent este aceeaşi, după cum şi programul care urmează a fi realizat a rămas cel din trecut. Singura deosebire constă în faptul că actualmente Kominternul nu mai acţionează izolat, ci s-a pus în parte în slujba Statului-Major General al Armatei Roşii, în vederea pregătirii terenului din punct de vedere politic şi strângerii informaţiilor cu caracter militar, politic, social şi economic, pe baza cărora secţia operaţiilor să-şi întocmească planul general de acţiuni”20. Totuşi, existenţa Kominternului, a creat o serie de greutăţi raporturilor de alianţă ale Moscovei, cu ţările capitaliste, în special cu Anglia şi Statele Unite. După ce în anul 1939, Uniunea Sovietică, semnase cu Germania, pactul de neagresiune „Ribbentrop – Molotov”21, pentru a nu fi suspectată de noii aliaţi- anglo-americani, la 20 mai 1943 este dizolvat Kominternul (Internaţionala a III-a Comunistă)22. După dizolvare, secţiunile acestuia din toate ţările lumii, trebuiau să apară în faţa maselor populare ca mişcări locale şi spontane cu caracter naţional şi nu ca mişcări importate şi întreţinute din afară23.
Dizolvarea Kominternului şi continuarea activităţii prin P. C. din România
Dizolvarea Kominternul-lui a produs în primul moment confuzie în rândurile Partidului Comunist din România. Pentru evitarea defecţiunilor se lansează lozinca: ,,Desfiinţarea este numai aparentă, continuaţi activitatea”24. Dizolvarea Kominternului25 a dat posibilitatea Centralei Comuniste26 de la noi să elimine oamenii slabi sau dubioşi, pe care i-a trimis în noile „comitete antifasciste” şi „de pace” în timp ce elemente capabile au rămas să ducă lupta cu vechile organizaţii în condiţii de deplină conspirativitate. Aceste elemente formau osatura mişcării comuniste din România, din rândurile cărora se vor recruta oameni pentru a executa acte de distrugere şi teroare. Masele populare trebuiau convinse că potenţialul de război al fasciştilor este epuizant, iar viitoarea ofensivă a Uniunii Sovietice nu va mai putea fi stăvilită. Trebuia provocată o „agitaţie” permanentă şi puternică în rândurile muncitorilor pe tema salariilor, a desfiinţării lucrului pe timp de noapte, a procurării de alimente şi de articole de îmbrăcăminte, probleme care bine speculate puteau aduce muncitorii într-o stare revoluţionară27.
Propaganda care se făcea în rândurile tineretului universitar şi şcolar avea ca bază de agitaţie problema recuceririi Ardealului. Pentru agitarea ţărănimii se avea în vedere răspândirea zvonului că recolta va fi pur şi simplu confiscată pentru nevoile armatei germane, cât şi pentru hrana popoarelor din Europa.
Acţiunile comuniştilor pregătite şi dirijate de la Moscova, s-au intensificat odată cu anul 1944, pe măsură ce trupele sovietice înaintau spre România.
La 2 august, comandamentul suprem sovietic emitea un ordin pentru Frontul al II-lea şi al III-lea Ucrainean, în vederea pregătirii şi executării unei ofensive asupra frontului românesc cu obiectivul: ocuparea liniei Bacău – Leora Tarutino – Moldova, şi o înaintare ulterioară spre Focşani – Galaţi – Ismail28. Rapoartele operative din 18 şi 19 august, arătau cu certitudine iminenţa unei ofensive sovietice, pe frontul Moldovei, care se va declanşa în ziua de 20 august 1944 în sectorul Iaşi-Chişinău.
În aceste condiţii, Comitetul Central al Partidului Comunist din România, transmitea instrucţiuni organizaţiilor regionale şi locale pentru crearea în cadrul fiecărei formaţiuni a unor grupe de acţiune, ce vor primi misiuni importate de sabotaj, acte de teroare29, între care şi otrăvirea puţurilor care deserveau armatele germane şi române30. De asemenea, printre refugiaţii din Bulgaria, Bucovina şi Moldova se strecuraseră agenţi sovietici şi partizani ce aveau în bagaje arme şi muniţii, pentru a le folosi la momentul oportun31. Propaganda în rândurile populaţiei se intensificase spre a o determina la acţiuni contra ordinii sociale. Pentru ca această propagandă să aibă succes se spunea că germanii se vor retrage şi vor lăsa numai trupele române să lupte contra ruşilor32.
Un acord „benefic” pentru ţară
În speranţa salvării României de la un dezastru iminent conducătorii partidelor naţional-ţărănesc şi naţional-liberal acceptaseră tratativele cu socialiştii şi chiar cu comuniştii.
Tratativele începute în luna octombrie 1943, pentru constituirea Blocului Naţional Democrat, pe baza acordului celor patru partide politice importante, între care se auto-inclusese şi Partidul Comunist, au fost reluate la insistenţele Moscovei, la 14 iunie. După câteva întrevederi lipsite de succes, la insistenţele sovieticilor, se încheia acordul istoric de constituire a Blocului Naţional Democrat, în ziua de 20 iunie33.
În conţinutul unui Comunicat al Subsecretariatului de Stat al Poliţiei din 14 iunie 1944, se arăta de fapt ceea ce urmăreau comuniştii prin constituirea Blocului Naţional Democrat: o formulă politică de tranziţie spre un regim comunist; angajamente cu democraţii de centru prin persoane ca Pătrăşcanu şi Constantinescu – Iaşi34 care puteau fi dezavuaţi la momentul oportun de conducerea partidului comunist; dirijarea atenţiei organelor de siguranţă spre acei presupuşi şefi comunişti, în timp ce adevăraţii conducători ai mişcării comuniste subterane să-şi poată dezvolta acţiunea lor din umbră; intensificarea, astfel, mai liberă, a acţiunilor de spionaj; declanşarea unor serii de acte de sabotaj la momentul socotit ca propice; provocarea de tulburări atunci când Moscova ar cere acest lucru în vederea instaurării unui regim comunist.
Comunicatul Subsecretariatului de stat al Poliţiei demonstra că la Moscova se urmărea cu insistenţă instaurarea într-un timp cât mai scurt a regimului comunist în România şi exista chiar o variantă extremă de anexare a statului român sub forma unei republici afiliate marii Uniunii Sovietice.
Dacă s-ar fi cunoscut de către celelalte formaţiuni politice semnatare ale acordului adevăratele scopuri ale comuniştilor, precum şi urmările acestui acord istoric pentru evoluţia ulterioară a României, desigur că acesta nu ar mai fost încheiat niciodată.
„Strategia” comuniştilor pentru preluarea puterii
Derularea unor acţiuni ale P.C. din România la indicaţiile Moscovei, în lunile premergătoare actului de la 23 august 1944, demonstrează existenţa unui plan de acţiune pentru instaurarea comunismului în România, despre care autorităţile aveau informaţii aşa cum reieşea din documentele structurilor de informaţii şi siguranţă. Un astfel de document a fost şi „Ordinul de informare” nr. 84 din 14 august 1944 prin care Inspectoratul General al Jandarmeriei comunica tuturor secţiilor şi posturilor un plan al comuniştilor de preluare a puterii în România. Elaborat din ordinul autorităţilor sovietice acest plan reprezenta o „strategie a Partidului Comunist din România pentru cucerirea puterii”, după încheierea armistiţiului cu coaliţia antifascistă. În esenţă, acest plan avea următoarele puncte:
1) După armistiţiu, România va fi condusă de un guvern democrat emanat din aşa-zisul comitet naţional, care va legaliza toate partidele şi (pe) cel comunist.
2) Din momentul legalizării sale, partidul comunist român va începe o acţiune de câştigare a maselor proletare şi a micii burghezii.
3) Vor urma alegeri generale în care se conturează că partidul comunist român va avea mare succes însă nu va prelua singur puterea, întrucât în conformitate cu raporturile URSS-ului cu Anglia sau America nu se va putea forţa pe cale revoluţionară instalarea unui regim executiv comunist în România, iar ajungerea la putere va trebui să conţină o revoluţie democrată şi parlamentară.
În concluzie, Partidul Comunist transmitea membrilor săi un mesaj foarte clar şi anume că „după război le revine o sarcină grea şi relativ de durată de a se pregăti în vederea creării condiţiilor necesare pentru ocuparea ţării”35.
Autorităţile române au ordonat verificarea şi supravegherea comuniştilor (agenţilor), o măsură insuficientă pentru a putea opri derularea tragicelor evenimente, care au urmat pentru poporul român, începând cu 23 august 1944. Prin actul de la 23 august 1944, întregul dispozitiv german din Europa s-a dezagregat şi România a fost cedată Uniunii Sovietice36. Astfel, s-au creat condiţiile punerii în aplicare a planului de comunizare/sovietizare a României, care odată cu eliberarea (de fapt ocuparea) României de către trupele sovietice, a fost îndeplinit punct cu punct, prin forţa Armatei Roşii şi a serviciilor secrete sovietice, prin intermediul Komintemului şi filialei sale – Partidul Comunist din România.
Note:
1. Sociolog francez (1896 – 1980) care s-a orientat spre studiul războaielor. Vezi şi Henri Michel, Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, 2001, p.7
2. Lloyd C. Gardner, Sferele de Influenţă – Împărţirea Europei de către marile puteri la München şi Ialta, Editura Elit, Bucureşti, 1995, p. 5
3. Anne Carol, Jean Garrigues, Martin Ivemel, Dicţionar de Istorie a secolului XX, Bucureşti, 2000, p. 359
4. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, 1999, p. 117.
5. Anne Carol, Jean Garrigues, Martin Ivemel, op. cit., p.118.
6. Direcţia Arhivelor Municipiului Bucureşti (D.A.M.B.), fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti, dosar 110/1943, f. 1- 2.
7. Cea mai importantă alianţă fiind constituirea Blocului Naţional Democratic. Comunicatul Subsecretariatului de Stat al Poliţiei prezenta adevăratele scopuri urmărite de comunişti prin această alianţă. D.A.M.B., fond Direcţia Generală a Poliţiei (D.G.P.), dosar 30/1944, f . 10.
8. Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României – percepţii anglo-americane, p. 11, Bucureşti, 1993.
9. Gh. Buzatu, România sub imperiul haosului (1939-1945), Bucureşti, 2007, p. 411- 412.
[1]. Ibidem
11. Ibidem, p. 661.
12. Ibidem, p. 696.
13. Ispolnitelneij Komitet Komunisticeskogo Internationele
14. D.A.M.B., fond D.G.P., Dir. Sig. Statului, d.6/1925 – 1926, f. 1.
15. Organul Executiv al Operotintern-ului.
16. DAMB, fond D.G.P., d. 6/1925 – 1926, p. 6.
17. Scopul revoluţiei mondiale era instaurarea aşa-zisei „dictaturi a proletariatului”.
18. Gh. Buzatu, op.cit., p. 683
19. Ibidem, p. 686 – 687.
20. Ibidem, p. 696.
21. Ibidem, p. 118 – 120.
22. Tiberiu Tănase, Kominternul – organizaţie de spionaj în slujba Moscovei, în Revista de Istorie Militară nr.3/1995, p.24 – 27.
23. D.A.M.B., fond P.P.C., dosar 501/1943, f. 43; fond D.G.P., dosar 1/1943, f. 1.
24. Ibidem, f. 2 şi f. 4.
25. În fapt, Internaţionala a III-a şi-a continuat activitatea, ca secţie a C.C al P.C.(b), încă trei – patru ani după ce şi-a proclamat autodizolvarea la 15 mai 1945.
26. Pentru adaptarea mişcării comuniste la noua situaţie creată în urma dizolvării Komiternului s-au adus schimbări la nomenclatura organizatorică Comitetul Central, care a luat denumirea de „Comitetul de Coordonare a Acţiunilor de pace şi antifasciste”.
27. D.A.M.B., , fond P.P.C., dosar 501/1943, f. 45.
28. Iosif C. Drăgan, Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, 1990, p. 347.
29. D.A.M.B., fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti,dosar 110/1943, f. 46.
30. Ibidem.
31. Ibidem, f. 31.
32. Ibidem, f. 62.
33. D.A.M.B., fond DGP, dosar 30/1944, f. 50.
34. D.A.M.B., fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti, dosar 110/1943, f. 2 şi dosar 2/1941, f. 8.
35. D.A.M.B., fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti,, dosar 110/1943. f. 1- 2 .
36. I. Chiper, F. Constantiniu, A. Pop, op. cit., p. 19.