Autor: prof. dr. Sorin Oane.

Încoronarea lui Napoleon este un tablou realizat în 1807 de către Jacques-Louis David, pe atunci pictorul de curte al lui Napoleon. Pictura impune mai întâi prin dimensiuni, având aproape zece metri pe şase. Titlul oficial al tabloului este „Sacralizarea împăratului Napoleon I şi încoronarea împărătesei Josephine în Catedrala Notre-Dame de Paris, la 2 decembrie 1804.” David fusese martor al evenimentului. Artistul a început să lucreze la tablou în 21 decembrie 1805, în fosta capelă de la Colegiul de Cluny, în apropiere de Sorbona, capelă care îi servea drept atelier de lucru. Asistat de studentul lui, Georges Rouget, a terminat tabloul în noiembrie 1807. Pictura a rămas în proprietatea lui David până în 1819, când este transferată la Muzeul Regal, unde a rămas în păstrare până în 1837. Apoi, aceasta a fost instalată în Sala de şedinţe a Palatului Versailles, la ordinul regelui Ludovic-Filip. În 1889, ea a fost transferată de la Versailles la Louvre. Tabloul depune acum mărturie pentru toată istoria primului imperiu francez, pentru că el cuprinde toate personajele principale ale  acestei poveşti.

Câteva cuvinte despre „strălucirea” curţii imperiale franceze

Încoronarea a avut loc la catedrala Notre-Dame din Paris. Locul era inteligent ales de Napoleon, ca să transmită clar francezilor mesajul că el a fost un fiu al Revoluţiei. Doar la Notre-Dame a fost proclamat, în 1792, cultul… Raţiunii şi tot de aici a început celebrul proces al descreştinării. Însă pentru evenimentul din 2 decembrie 1804 catedrala Notre-Dame a fost renovată radical. Doi arhitecţi s-au ocupat cu asta. Peste tot  era gravată litera N (de la Napoleon). Datorită noutăţilor de renovare, vechea catedrală gotică a ajuns să semene mai mult cu o catedrală romano-catolică.

Personajele din tabloul lui David sunt îmbrăcate destul de gros, ţinând cont că era iarnă, iar Napoleon şi-a lăsat oaspeţii să aştepte multe ore înaintea evenimentului. De fapt, aici se vede curtea imperială a lui Napoleon. Sigur, restaurarea puterii monarhiei a fost însoţită şi de tendinţa reînvierii fastului obişnuit la vechea curte regală. 14 generali, proveniţi din medii sociale foarte umile şi foşti republicani convinşi până nu de mult, trebuiau să îşi schimbe glorioasele uniforme cu cele înzorzonate ale mareşalilor de Franţa, să îndeplinească slujbe la curte, să poarte dantele şi tocuri. Ei învăţau, de acum încolo, împreună cu soţiile lor, să facă redevenţe. Vechea etichetă este repusă în vigoare. Cei doi consuli îndepărtaţi devin unul arhicancelar (Cambacérés) şi celălalt arhitrezorier (Lebrun). Mama împăratului primeşte titlul de Doamna… Mamă. Au fost reactivate şi simbolurile regale: sabia, sceptrul, mâna dreptăţii, globul imperial şi coroanele. Dar, să prezentăm principalele personaje ale tabloului, conform numerotării făcute de noi.

Nr. 1 – Napoleon, împărat prin propria lui graţie

În tabloul lui David, Napoleon (1769-1821) este în picioare, precum odinioară împăraţii romani. Ceilalţi sunt, pur şi simplu, spectatori. El a luat coroana din mâinile lui Pius al VII-lea şi şi-a aşezat-o singur pe cap, voind să sublinieze prin acest gest că puterea divină n-are nici un amestec în ridicarea lui pe tron. El nu datora nimic nici lui Dumnezeu şi nici strămoşilor săi. Poporul francez şi sabia lui, iată făuritorii imperiului. Împăratul, mic de statură, este îmbrăcat puţin caraghios, cu o hlamidă care îl strivea parcă sub greutatea ei. Coroana lui reprezintă, în realitate, nişte „lauri” din aur, după model roman, de fapt după modelul „laurilor” lui Carol cel Mare.

Napoleon avea, în momentul încoronării, 35 de ani, iar victoriile sale militare i-au convins pe toţi francezii că el este stăpânul. În 1802, Napoleon devenise consul pe viaţă. Acum, în 1804, devenea împărat însă după realizarea unui plebiscit în care 3572329 de francezi au răspuns „Da”, iar mai puţin de 3000 de oameni au spus „Nu”. Dar, numai sancţiunea Bisericii i-ar fi conferit lui Napoleon legitimitatea mult dorită. De aceea, Napoleon a negociat cu Papa un celebru concordat şi a ordonat ca bisericile, ce fuseseră închise în timpul Revoluţiei franceze, să fie redeschise. Papa este portretizat, în tabloul lui David, dând binecuvântarea sa noului împărat. La şase luni după această încoronare, Napoleon îşi va mai pune pe cap şi o a doua coroană, cea de fier a Lombardiei, desigur, tot după exemplul lui Carol cel Mare.

Nr. 2 – Joséphine; încoronarea ei – un gest de gratitudine a împăratului

Joséphine de Beauharnais (1763-1814), soţia lui Napoleon, este îngenuncheată într-o poziţie supusă, după cum cerea… Codul Civil francez. Cu o zi înainte de încoronare, papa aflase că cei doi  făcuseră doar căsătoria civilă. De aceea, a insistat ca, înaintea încoronării, să aibă loc şi o căsătorie religioasă, ceea ce s-a oficiat, aproape în secret, de către cardinalul Fesch. În momentul încoronării Joséphine avea 41 de ani, cu şase ani mai mult decât soţul ei. Ea a primit coroana din mâinile lui Napoleon şi nu de la papă. Trena ei, de 23 de metri (!), era decorată cu mătase, conform cu schiţele lui Jean-François Bony, un strălucit artist, pictor şi designer textil. În tabloul lui David, doamna de la Rochefoucauld este cea care ţine trena împărătesei, după ce surorile împăratului au refuzat să facă asta.

Adevărul este că atunci când generalul de artilerie Napoleon Bonaparte a luat-o de soţie, Joséphine avea un trecut turbulent. Născută Marie Joseph Tascher, în 1763, în insula Martinica, fusese căsătorită la 16 ani cu vicontele Alexandre de Beauharnais, care şi-a găsit, ulterior, sfârşitul sub ghilotină.  Joséphine rămăsese, astfel, văduvă cu doi copii. Dar, profitând de perioada de relaxare de după desfiinţarea Terorii revoluţionare, reuşeşte să capete protecţia celui mai influent dintre directori, Barras, a cărui amantă devine. Prin Barras, Joséphine îi va procura tânărului ei admirator, generalul Bonaparte,  comanda armatei franceze din Italia. Cu asta începe, de fapt, legenda napoleoniană. Dar, în timp ce Bonaparte, devenit în 1796 soţul ei, se umplea de glorie în campaniile din Italia şi Egipt, Joséphine îl înşela cu numeroşi alţi ofiţeri. În ciuda infidelităţilor ei, Napoleon va rămâne însă ataşat de ea şi o va încorona împărăteasă în 1804, în pofida opoziţiei familiei sale. Divorţul va surveni în 1809, motivul fiind sterilitatea Joséphinei. Napoleon dorea înfiinţarea unei dinastii. Atunci când Napoleon o va încorona, ea credea că poziţie ei este sigură. Dar Napoleon decisese deja să divorţeze. Pentru el, încoronarea Joséphinei era un simplu act de gratitudine. După căderea lui Napoleon, Joséphine se va retrage la Malmaison, lângă Paris, şi va rămâne în bune relaţii cu fostul ei soţ. A murit de pneumonie în 29 mai 1814, patru zile după ce căpătase o răceală în urma unei plimbări prin grădina palatului de la Malmaison, cu ţarul Alexandru I, ce-i devenise un fel de protector. Napoleon o iubise sincer şi a fost afectat de vestea morţii ei. Se spune chiar că ultimele lui cuvinte, înainte să moară pe insula Sfânta Elena, au fost: “Franţa. Armata. Joséphine“.

Nr. 3  – Maria Letiţia Ramolino pare a spune: „Numai dacă ar dura!”

Maria Letiţia Ramolino (1750-1836), mama lui Napoleon, a fost plasată de către pictor într-o lojă, chiar în centrul tabloului. De fapt, ea nu a participat la ceremonie din cauza neînţelegerilor dintre Napoleon şi fratele său Lucien. Lucien, cel mai dotat dintre fraţii lui Napoleon, cel care contribuise decisiv la succesul loviturii de la 18 Brumar, a fost singurul care nu a avut nicio coroană, singurul care nu a profitat de gloria fratelui său imperial. Motivul supărării lui Napoleon pe fratele său fusese refuzul acestuia de a divorţa pentru a se însura cu femeia pe care urma să i-o aleagă împăratul. Din această cauză, el nu va fi decât prinţ de Canino, titlul acordat de către…papă. Letiţia Ramolino ţinuse partea lui Lucien. Cei doi sunt marii absenţi de la această ceremonie. Un alt motiv al absenţei celor doi era faptul că nu o agreau pe Joséphine. Este drept, mai lipseşte cineva important de la ceremonie, un alt frate al lui Napoleon, Jérôme. Tatăl lui Napoleon, Charles Bonaparte murise în 1785, deci nu putea fi martor al evenimentului. Letiţia a supravieţuit 15 ani fiului ei (a murit în 1836) şi în tot acest răstimp nu a părăsit doliul. A lăsat amintirea unei femei de înaltă moralitate, a unei mame (a avut opt copii!) şi soţii exemplare. Aici pare rostind, ca pentru sine, celebrele cuvinte „Pourvu que ça dure!” (fr. „Numai dacă ar dura!”). Această expresie celebră se citează spre a semnala că o anumită stare de lucruri pare nesigură, trecătoare.

Nr. 4 – Louis Bonaparte, tatăl discutabil al următorului împărat francez

Louis Bonaparte (1778-1846), penultimul dintre fraţii Bonaparte, este şi viitorul rege al Olandei, din 1806. S-a căsătorit cu  Hortensia de Beauharnais, fiica  Joséphinei. Dar, destul de repede, Louis şi-a părăsit soţia, bănuind-o de relaţii sentimentale chiar cu Napoleon. S-a retras la Florenţa sub titlul de conte de Saint-Leu. Dintre cei trei descendenţi al lui Louis: Napoleon Charles, Napoleon Louis şi Charles Louis Napoleon, ultimul va deveni împărat al Franţei sub numele de Napoleon al III-lea. Jalnic ca rege, Louis s-a dovedit jalnic şi ca soţ, având doar meritul – discutabil, după unii contemporani – de a fi fost părintele viitorului Napoleon al III-lea.

Nr. 5 – Joseph Bonaparte, viitor rege al Neapolelui şi al Spaniei

Joseph Bonaparte (1768-1844) era cel mai mare dintre fraţii Bonaparte; fire blajină, dar total lipsit de talent militar. Va deveni rege al Neapolelui din 1806 până în 1808 şi apoi rege al Spaniei din 1808 până în 1813, sub numele de Don José Primero. După căderea lui Napoleon, a plecat în America, unde a trăìt fără griji materiale, sub numele de contele de Survillers. Moare în 1844 la Florenţa, Italia.

Nr. 6 – Charles Napoleon Bonaparte, fiul lui Napoleon?

Charles Napoleon Bonaparte (1802-1807), este, oficial, fiul lui Louis Bonaparte şi al Hortensiei de Beauharnais. Existau însă zvonuri după care micuţul era de fapt chiar copilul lui Napoleon. De acest copil se legau toate speranţele Joséphinei de a rămâne soţia lui Napoleon, în cazul în care împăratul ar fi decis să îl numească pe tânărul băiat drept succesor. Dar, speranţele acestea s-au năruit în anul 1807, odată cu moartea tânărului. Imediat, căsătoria aceasta va fi declarată nulă, iar Napoleon va lua de soţie pe arhiducesa Maria-Luiza de Habsburg (1791-1847), care îi va dărui fiul mult dorit, Napoleon al II-lea, proclamat încă din leagăn rege al Romei (1811). Napoleon al II-lea va muri însă tânăr, în 1832, purtând titlul de duce de Reichstadt.

Nr. 7 – „Clanul corsican” şi alţi  câţiva membri colaterali

Ordinea tinerelor prezentate în tablou este de la stânga la dreapta. Mai întâi sunt surorile lui Napoleon: Carolina, Paulina şi Elisa. Toate îi reproşau lui Napoleon că, în timp ce fraţii lor, Joseph şi Louis, urmau să fie Alteţe Imperiale, Elisa şi Carolina urmau să rămână doar doamna Bacciocchi şi doamna Murat. Mai puţin pretenţioasă era Paulina, care prin a doua căsătorie era deja prinţesă Borghese.

Carolina a avut o viaţă sentimentală tumultoasă. A fost căsătorită cu Joachim Murat şi a fost chiar amanta lui Metternich, cancelarul Austriei. A dat ulterior dovadă de o josnicie de caracter rar întâlnită. L-a instigat pe Murat să se scuture de sub tutela fratelui ei. Ea nu şi-a plâns nici soţul executat, nici fratele surghiunit ci doar coroana pierdută. A murit la Florenţa cu titlul de contesă de Lipona.

Elisa se măritase înainte ca fratele ei să ajungă atotputernic, luând în căsătorie pe un neînsemnat căpitan corsican pe nume Bacciocchi.

Paulina a lăsat în urma ei amintirea unei femei foarte frumoase, dar care a abuzat până la indecenţă de acest dar (ne-a rămas imaginea ei în marmura lui Antonio Canova). A fost însă cea mai ataşată  de Napoleon, singura care la nenorocire a venit pe insula Elba să-l consoleze pe fratele său înfrânt. A fost măritată mai întâi cu generalul Lecrerc, iar după moartea acestuia s-a recăsătorit, la ordinul lui Napoleon, cu prinţul Borghese, din marea aristocraţie italiană.

După cele trei surori ale lui Napoleon urmează alte două tinere: Hortensia de Beauharnais şi Julie Clary.

Hortensia de Beuaharnais era soţia lui Louis Bonaparte şi mama viitorului împărat Napoleon al III-lea. Dar, în 1810, Louis a abdicat din calitatea de rege al Olandei şi a plecat în Germania. Pe de altă parte, Hortensia s-a reîntors în Franţa împreună cu copiii ei. A murit în Elveţia, în 1837, la vârsta de 54 de ani.

Julie Clary era sora mai mare a lui Desirée, marea iubire din tinereţe a lui Napoleon Bonaparte. Intrată în familia imperială graţie căsătoriei lui Julie cu Joseph Bonaparte, a murit la Florenţa în 1845, la vârsta de 74 de ani. Sora ei, Desiree, va deveni, ulterior,  regină a Suediei, în urma căsătoriei cu mareşalul Jean-Baptiste Bernadotte, făcut de Napoleon rege al acestei ţări.

Nr. 8 – Lebrun, simbolul finanţelor

Charles-François Lebrun (1739-1824), fusese până în 1804 consul, alături de Cambacérès şi de Napoleon. Fusese un mare admirator a lui Jean-Jacques Rousseau. În 1789 a scris o carte, „Voinţa poporului”, în care a prezis evenimentele care vor urma. A fost deputat în Adunarea Stărilor Generale, dar nu a aprobat ideile iacobine. Arestat de către aceştia, a scăpat cu mult noroc de ghilotină. Devenit consul, a avut un rol important în reorganizarea finanţelor naţionale şi al reorganizării departamentelor. În cadrul  primului imperiu el a devenit trezorier al statului. S-a dezis însă de Napoleon, în 1814, iar Bourbonii l-au făcut pair al Franţei. În timpul „celor 100 de zile” l-a sprijinit pe Napoleon, fapt pentru care Bourbonii, atunci când s-au reîntors la conducerea ţării, i-au retras titlul de pair.  În tabloul lui David apare ţinând în mână sceptrul lui Napoleon.

Nr. 9 – Cambacérès, simbolul justiţiei

Jean-Jacques Régis de Cambacérès (1753-1824) era în momentul încoronării arhicancelar. În tinereţe fusese un susţinător al Revoluţiei franceze. A făcut parte din Convenţia Naţională care a proclamat Republica, la 21 septembrie 1792. A fost însă un revoluţionar moderat şi deşi a votat pentru vinovăţia lui Ludovic al XVI-lea, s-a opus însă execuţiei acestuia. Deşi opozant al Directoratului, a devenit, în 1799, ministru al justiţiei în timpul acestui regim. A sprijinit lovitura de stat din 18 Brumar care l-a adus la putere pe Napoleon Bonaparte. În 1799 a devenit consul, împreună cu Lebrun şi Bonaparte, Napoleon fiind desemnat însă prim-consul. Era considerat un mare specialist în materie de drept. A fost autorul codului civil napoleonian (promulgat în 1804), care mai stă încă la baza codului civil francez actual. Acesta va fi răspândit în toate teritoriile cucerite de Napoleon. Cambacérès a fost un opozant al acumulării de putere în mâinile lui Napoleon, fapt ce a culminat cu proclamarea Primului Imperiu Francez, la 18 mai 1804. S-a opus şi aventurii din 1812, campania din Rusia. Cum Napoleon era mai tot timpul plecat în campanii militare, cel care conducea de fapt ţara era Cambacérès. A fost rechemat de Napoleon în timpul „domniei celor 100 de zile”. În 1816, va fi exilat din Franţa. În mai 1818, a putut să se întoarcă în ţară, deoarece se opusese execuţiei lui Ludovic al XVI-lea. Va muri în 1824. Era un homosexual recunoscut, iar Napoleon făcea, deseori, glume pe acest subiect. În tabloul lui David, el ţine în mână un toiag numit „mâna justiţiei”, care simbolizează Dreptatea, o mână deschisă la capătul unui mâner.

Nr. 10 – Berthier, simbolul armatei

Louis-Alexandre Berthier (1753-1815), fusese ministru de război în cadrul Consulatului. Mareşal al Imperiului din 1804, ulterior prinţ de Wagram. Berthier a fost însă şeful Marelui Stat Major al lui Napoleon. El îşi începe lunga sa carieră militară cu participarea la Războiul de Independenţă al Statelor Unite ale Americii, făcând parte din Corpul Expediţionar al contelui de Rochambeau. A participat apoi la războaiele Revoluţiei franceze. Devine şef de stat major al armatei din Italia şi general de divizie din iunie 1795, când îl cunoaşte şi pe Napoleon Bonaparte. Ministru de război în timpul Consulatului şi Imperiului, părăsind această funcţie abia în august 1807. În 1804, Berthier a fost primul nume de pe lista iniţială de 14 Mareşali ai nou-creatului Imperiu, fiind considerat indispensabil lui Napoleon datorită memoriei prodigioase şi meticulozităţi sale. În calitate de şef de stat major al nou-createi Mari Armate, în 1805, face glorioasa campanie ce culminează cu bătălia de la Austerlitz. În 1806, participă la campania din Prusia şi i se oferă titlul de duce de Valangin şi prinţ de Neuchâtel. Este din nou şef de stat major în campaniile din Polonia (1807) şi Germania (1809). Berthier a avut totuşi ocazia să joace de câteva ori şi rolul de comandant operaţional cu oarecare autonomie, mai ales în timpul campaniei din Spania (1808) şi în primele faze ale campaniei din Germania (1809), unde a trebuit să coordoneze armate multiple pe teatrul de operaţiuni. Participă apoi la campania din Rusia (1812) şi la cea din Franţa (1814). Sătul de războaie, îl primeşte pe regele Ludovic al XVIII-lea la Compiègne, în 1814. În 1815, la revenirea împăratului, se retrage la domeniul său din Germania şi este radiat de pe lista mareşalilor, dar cu două săptămâni înainte de Waterloo, Berthier moare în condiţi suspecte, căzând de la o fereastră, aflată la etajul al treilea. Nu este nici astăzi clar dacă a fost vorba despre un accident, sinucidere sau asasinat menit să îl împiedice să se ralieze lui Napoleon. Numele lui Berthier este înscris pe Arcul de Triumf din Paris.

În tabloul lui David el are în grijă globul imperial pe care este montată o cruce. Este de fapt un simbol care nu aparţinea monarhiei franceze, fiind mai mult o trimitere la Sfântul Imperiu roman şi la Carol cel Mare, de care noul împărat se simţea mai apropiat.

Nr. 11 – Talleyrand, simbolul diplomaţiei

Talleyrand (1754-1836), este mare şambelan încă din 11 iulie 1804. Este considerat de mulţi drept cea mai controversată figură a istoriei Franţei. Abil, intrigant şi spiritual, dar şi depravat şi corupt, Talleyrand a ştiut să treacă prin toate vâltorile istoriei, fiind omul despre care se spunea că „i-a trădat pe toţi cei ce l-au cumpărat“. Admiratorii săi susţin însă că Talleyrand nu a făcut altceva decât să servească Franţa şi interesele ei pe termen lung. Infirmitatea sa de la picior l-a făcut să renunţe la o carieră militară. Episcop în Vechiul Regim, nu ezită să se ralieze Revoluţiei, votând pentru secularizarea bunurilor bisericeşti. În 1789, în Stările Generale a reprezentat Starea I, clerul. A participat însă la redactarea Declaraţiei universale a drepturilor omului şi ale cetăţeanului.  Scapă de teroarea iacobină exilându-se în Statele Unite. Uzând de influenţa doamnei de Stäel, face să fie numit ministru de Externe în timpul Directoratului, post pe care şi-l menţine sub Consulat şi Imperiu, până în 1807. Se distanţează de Napoleon, după intervenţia acestuia în Spania (1808), şi furnizează informaţii secrete Rusiei şi Austriei, contra cost, fireşte. Aflând de manevrele sale diplomatice, Napoleon l-a ameninţat verbal şi jignit, spunându-i că este un „rahat, într-un ciorap de mătase”. La care Talleyrand ar fi răspuns: „Păcat că un om aşa de mare, este aşa de prost crescut”. În timpul Restauraţiei, este numit prim-ministru de către Ludovic al XVIII-lea, reprezentând Franţa la Congresul de la Viena, unde dă întreaga măsură a talentelor sale diplomatice. Marginalizat ulterior de Bourboni, îşi va încheia cariera ca ambasador al lui Ludovic-Filip la Londra (1830-1835). A murit la 17 mai 1838.

Lângă Talleyrand, se vede un alt personaj, nenumerotat de noi, care ţine în mână sabia lui Napoleon.  Este Eugène de Beauharnais, fiul Hortensiei. Alţi doi copii de lângă el privesc fascinaţi sabia.

Nr. 12 – Murat, primul comandant de cavalerie al Europei

Joachim Murat (1767-1815), mareşal al imperiului, regele al Neapolelui, după 1808, era cumnat cu Napoleon. Napoleon  apreciază calităţile de comandant de cavalerie ale lui Murat şi îl va lua cu el în campania din Italia (1796-1797), unde va face minuni de vitejie în fruntea cavaleriei sale uşoare. Murat îl însoţeşte pe Napoleon şi în campania din Egipt (1798-1799) şi în campania din Siria, câştigând gradul de general de divizie, după faptele de arme din bătăliile de la Alexandria, Piramide, Cairo, Saint-Jean d’Accre. Contribuie la succesul loviturii de stat de la 18 Brumar. Anul următor se căsătoreşte cu una dintre surorile lui Bonaparte, Caroline. În mod deloc surprinzător, Murat este pe lista celor 14 generali cărora li se acordă în 1804 titlul de Mareşal al nou-creatului Imperiu Francez. Se distinge şi la Austerlitz (2 decembrie 1805), ceea ce îi va aduce titlul de Mare Duce de Clèves şi de Berg. Pentru mareşal, urmează o serie aproape neîntreruptă de campanii. În 1807 participă la bătăliile decisive de la Eylau şi Friedland. Este de notat faptul că la Eylau, Murat a salvat armata franceză de la înfrângere, conducând cea mai mare şarjă de cavalerie din istorie (între 12000 şi 14000 de oameni) împotriva ruşilor comandaţi de Benningsen.

În 1808, conduce represiunea asupra revoltei din Madrid, apoi soţia sa primeşte regatul Neapolelui, Murat devenind astfel rege. Printre reformele noilor suverani se numără abolirea relaţiilor feudale şi implementarea drepturilor civile prin adoptarea Codului napoleonian.

În 1812, Murat i se alătură din nou lui Napoleon, pentru dezastruoasa campanie din Rusia. Atunci când Napoleon se întoarce în Franţa, acesta lasă comanda resturilor Marii Armate lui Murat. Comanda este preluată apoi de mareşalul MacDonald, deoarece Murat decide să se întoarcă la Neapole. Deşi relaţiile cu Napoleon se deterioraseră, Murat i se alătură din nou în timpul campaniei din Germania, fără a putea împiedica înfrângerea finală de la Leipzig (1813). În urma acestei bătălii, Murat părăseşte din nou armata franceză, pentru a se întoarce în regatul său. Ezită între loialitatea pe care i-o datorează împăratului şi datoria faţă de interesele propriului său regat. Abdicarea lui Napoleon din 1814 îl scuteşte, cel puţin pentru moment, de această dificilă alegere.

Problema redevine însă de actualitate la revenirea lui Napoleon în Franţa. Murat se decide în sfârşit să îşi susţină fostul suveran şi declară război Austriei. Este însă învins decisiv şi îşi pierde tronul. Revenit în Franţa, Murat speră că împăratul îl va rechema pentru a-i oferi comanda cavaleriei. Acest lucru nu se întâmplă, Napoleon considerând că mareşalul l-a trădat şi că, deci, nu mai poate avea încredere în el. Murat a fost capturat de trupele loiale regelui Ferdinand al IV-lea de Bourbon, fostul rege al Neapolelui, în timp ce încerca să îşi recucerească regatul. Pe 13 octombrie 1815, mareşalul Murat a fost executat la Pizzo, în Calabria. El a deţinut şi comanda propriului său pluton de execuţie ! Deşi există un monument în memoria mareşalului la cimitirul parizian Père Lachaise, locul unde se află rămăşiţele lui Murat este necunoscut, cel mai probabil fiind că trupul său a fost aruncat în mare.

Lăudat pentru curajul şi capacitatea sa de a conduce oamenii, mareşalul Murat a fost deseori criticat pentru impulsivitatea şi avântul său, uneori necugetat. Este de notorietate faptul că mareşalul era incapabil să citească o hartă şi nici nu se obosea să care cu el vreuna. Pe câmpul de bătălie era deseori observat de inamic, din cauza ţinutelor sale extravagante şi ţipătoare, dar talentele sale de spadasin şi vigilenţa escortei sale îl făceau dificil de capturat sau de ucis. În ceea ce priveşte relaţia sa cu Napoleon, s-a spus pe bună dreptate că Murat a fost loial atâta timp cât acesta înregistra doar victorii şi lipsit de loialitate în momentele cele mai grele. Dincolo de toate acestea, Murat a fost admirat atât de inamicii săi, care l-au numit “primul comandant de cavalerie al Europei”, cât şi de cei pe care i-a comandat.

Nr. 13 – Pius al VII-lea, reprezentantul divinităţii

Papa Pius VII (1742-1823, papă între 1800-1823), a fost adus la Paris pentru a binecuvânta încoronarea. El este înconjurat de clericii, numiţi de către Napoleon, datorită Concordatului din 1801. Pentru a nu pune în pericol noul echilibru între Biserica romană şi Statul francez, papa a acceptat să participe la încoronare. El spera că va obţine de la împărat o serie de noi avantaje politice. În realitate, a fost destul de umilit de această ceremonie. O primă problemă a ceremonialului încoronării a fost faptul că împăratul a refuzat împărtăşania. Marea problemă a fost însă cea după care Napoleon a dorit să se încoroneze singur. Ulterior, Pius al VII-lea a fost nevoit să îi acorde lui Napoleon şi divorţul de Joséphine. Ca un amănunt de istorie măruntă, să amintim şi faptul că acelaşi papă fusese silit să binecuvânteze, în anul 1802, căsătoria fostului episcop Talleyrand cu amanta sa de durată, Catherine Noele Grand.

Nr. 14 – David, primul pictor al curţii  imperiale franceze

Pictorul Jacques-Louis David stă în loja de sus. Lângă el se află soţia lui şi cele două fiice ale lor, împreună cu o serie de prieteni de familie. Prezenţa familiei lui David în tablou se datora concepţiilor conservatoare ale împăratului, reflectând trecutul  corsican şi concepţia lui patriarhală despre familie.

Ca mulţi alţii dintre participanţii la eveniment, David avea un trecut revoluţionar. Ca membru al Convenţiei Naţionale votase, în 1793, în favoarea execuţiei lui Ludovic al XVI-lea. Se spune că, în faţă morţii, Robespierre l-ar fi invitat pe artist să bea împreună cu el o cupă cu otravă. Robespierre a fost ghilotinat, dar David a supravieţuit. „Nu suntem suficient de virtuoşi pentru a fi republicani” ar fi spus artistul, continuându-şi cariera. În 1804, a devenit chiar pictorul de curte al lui Napoleon şi a primit comanda acestui tablou. Când a terminat tabloul avea 60 de ani. După catastrofa de la Waterloo, se autoexilează şi refuză iertarea lui Ludovic al XVIII-lea pentru acuzaţia de regicid. Refuză şi preţioasa ofertă a regelui Prusiei de a deveni ministru al artelor. Ultimii zece ani din viaţă şi-i petrece la Bruxelles. Într-o seară din februarie 1824, pe când ieşea de la teatru, este lovit de o caleaşcă. Maestrul nu mai poate picta. Moare pe 2 decembrie 1825, adică la exact 21 de ani de la încoronarea lui Napoleon. Trupul său nu este repatriat şi este înmormântat la Bruxelles. La Paris, în cimitirul Père-Lachaise, ajunge doar inima sa.