Autor: prof. Viorel Cruceanu.
La „25 aprilie [1974], în numai câteva ceasuri, o jumătate de secol de imobilism, de anacronică sfidare a timpului şi istoriei” avea să ia sfârşit în Portugalia. Au urmat apoi „zile pline de speranţă” ce au redat libertatea atât lusitanilor cât şi popoarelor din Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, insulele Capului Verde şi arhipelagul São Tomé şi Principe, cuprinse în ultimul imperiu colonial din lume.
Portugalia şi… Lumea
Amploarea schimbărilor şi euforia ce le-a însoţit au generat un amplu val de simpatie cu poporul portughez. Fenomenul şi-a găsit reflectarea în paginile presei mondiale, inclusiv a celei româneşti (de altfel, România a fost prima ţară socialistă ce a recunoscut noul regim portughez). Dintre publicaţiile româneşti s-a detaşat, prin reportaje impecabile, săptămânalul de politică externă, Lumea. În ciuda constrângerilor specifice vremurilor, Lumea a ştiut să cultive, încă de la apariţie, la 1 noiembrie 1963, un stil propriu şi o anumită libertate de spirit. Revista a inserat în paginile sale, în mod frecvent, articole consacrate situaţiei din Portugalia. Spre deosebire de alte publicaţii, Lumea se delimita de excesele ideologice prin preluarea de materiale apărute în presa străină: Rinascita (Roma), L’Espresso (Torino), Medunarodna Politika (Belgrad), La Libre Belgique (Bruxelles), L’Express (Paris), Le Nouvel Observateur (Paris) sau Jeune Afrique (Paris). De-a lungul anilor, revista şi-a familiarizat cititorii cu subiecte palpitante referitoare la Portugalia: situaţia economică a ţării, războiul din colonii, represiunea politică, succesiunea lui Salazar, Portugalia şi NATO, poziţia Bisericii şi Armatei faţă de regim (în evoluţie, pe măsura degradării situaţiei interne). Vom aborda toate aceste aspecte, în rândurile ce urmează, tocmai pentru a înţelege cum s-a ajuns la schimbarea istorică de la 25 aprilie 1974. În modul cel mai firesc, investigaţia noastră începe cu un scurt istoric, aşa cum se reflectă el în paginile revistei Lumea.
Mario Soares despre evoluţia salazarismului
Principalele repere istorice ale evoluţiei salazarismului se regăsesc într-un interviu cu socialistul Mario Soares, proeminent lider al opoziţiei, interviu preluat din prestigioasa revistă franceză L’Express. Răspunzând la prima întrebare, M. Soares prezintă geneza salazarismului; în modul cel mai avizat (Soares era licenţiat în drept, dar şi în ştiinţe istorico-filosofice), el porneşte de la sfârşitul primului război mondial, când Portugalia „ieşise din conflict slăbită din punct de vedere economic”1. Prelungirea crizei a determinat „agitaţii muncitoreşti” (existând frapante similitudini cu Italia, unde, într-un context asemănător, puterea a fost preluată de Mussolini). Continuându-şi analiza, Mario Soares constată că şi în Portugalia „clasele privilegiate – marii latifundiari, industriaşii, bancherii, ofiţerii superiori [şi] Biserica – au început să se teamă” şi „au intervenit pentru a pune capăt Republicii constituţionale [1910-1926 – nota ns.] şi a o înlocui cu o dictatură militară [este vorba de regimul generalului Oscar Carmona – nota ns.]”. Însă, cum era de aşteptat, „militarii au adus ţara în pragul falimentului”. Pe acest fond, „în 1928, ei au făcut apel la un profesor de economie de la Universitatea din Coimbra, sprijinit de Partidul catolic. Au făcut apel la el ca la un «om providenţial». Era Salazar”2.
În mod constant, Lumea a insistat asupra personalităţii lui Salazar care în 1932 a devenit prim-ministru, punând bazele a ceea ce s-a numit „l’Estado novo”. Astfel, el era prezentat ca „simbolul unui capitalism agrar, reacţionar şi fascist”. Procedând la o paralelă istorică, Lumea ne informează că liderul lusitan „a structurat definitiv sistemul său politic după modelul fasciştilor italieni”: el „s-a inspirat din fascismul lui Mussolini şi edictele papale «Rerum Novarum» din 1891 şi «Quadragesimo Anno» din 1931”3, rezultând astfel „un amestec de fascism şi feudalism, de paternalism autoritar şi puritan”. În acest regim autoritar, cu tentă totalitară, „Puterea legislativă este împărţită din punct de vedere teoretic între Adunarea Naţională şi Adunarea corporaţiilor. Cele 120 de mandate în Adunarea Naţională aparţin unui partid legal, Uniunea Naţională, în fruntea căruia se află Salazar. Dreptul la vot îl are numai circa 15 la sută din populaţie. Puterea legislativă reală o deţin de fapt Salazar şi cabinetul său; ei promulgă legi pe care Adunarea Naţională nu are voie să le critice”4. „L’Estado novo” „şi-a găsit aliaţii principali şi cei mai activi în rândurile armatei, clerului şi ale oligarhiei financiare”, Salazar exercitând o putere discreţionară timp de 40 de ani (până în 1968, când a fost victima unei comoţii cerebrale, ce i-a adus sfârşitul în 1970).
Represiunea
O constantă a regimului salazarist a reprezentat-o represiunea, „cele mai dure instrumente ale dictaturii [fiind] poliţia secretă PIDE şi cenzura”. Faimoasa şi sinistra PIDE (Polícia Intérnacional e de Defesa do Estado) a supus întreaga societate unei implacabile psihoze a fricii. Pe bună dreptate, membrii săi erau consideraţi „fraţi inchizitori ai timpului nostru”5. Zelul lor a făcut din Portugalia „ţara cu cel mai mare număr de deţinuţi politici din Europa şi cu mii de deportaţi în lagărele de concentrare din Africa” (de tristă faimă fiind lagărul de la Tarrafal, din insulele Capului Verde). Un diagnostic foarte exact al poliţiei politice ne oferă M. Soares: „PIDE (…) era un stat în stat [subl.ns.]. Avea o putere nelimitată. Şeful ei era Salazar, [deşi] poliţia politică depindea de ministerul de interne (…). În ultimii ani ai «domniei» lui, [Salazar] nu se mai ocupa decât de două lucruri: PIDE şi cenzura. Erau cele două instrumente ale puterii lui”6.
Între 1956-1961 a fost șeful Interpol.
Liderul socialist portughez ne spune că el însuşi a fost arestat de… 12 ori. Însă, afirmă el, „nu am suferit torturi fizice”. După care, urmează o precizare foarte interesantă: „Trebuie spus că PIDE face discriminări de clasă. Un muncitor nu este tratat câtuşi de puţin la fel cu un student, un avocat sau medic. Desigur, au fost torturaţi şi membri ai burgheziei dar asemenea cazuri sunt rare. În timp ce pentru muncitori şi ţărani, tortura a fost aproape întotdeauna o regulă”7. Mario Soares sesizează că registrul a rămas neschimbat şi sub Marcelo Caetano, succesorul lui Salazar: „aparatul represiv al regimului şi-a schimbat doar numele [din PIDE, în DGS – Direcţia Generală a Securităţii – nota ns.], nu şi metodele (…). Instruită de Gestapo, ea are vocaţia violenţei şi acţionează şi acum cu o brutalitate incredibilă (…). Tortura rămâne un fapt cotidian”8. Din multitudinea metodelor folosite, de-a dreptul abominabile, Lumea menţionează „metoda insomniei”, oprindu-se la un caz concret: cel al unui tânăr militar de 20 de ani, José Pedro Correira Soares, acuzat de „simpatii faţă de comunism” şi care a fost supus unui interogatoriu fluviu, de „820 de ore fără întrerupere”. Din fericire pentru el, tânărul „nu a vorbit, nu a murit şi, în ciuda celor 820 de ore de «tratament», nu a trecut pragul nebuniei”9. Asemenea comportament abuziv confirma butada cinică a PIDE: „Legea nu ajunge până la etajul al treilea al clădirii poliţiei”10.
Problema colonială
Eroziunea regimului salazarist a început odată cu apariţia „problemei coloniale”. Astfel, în 1961, Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA), condusă de medicul Agostinho Neto, a dat semnalul luptei de eliberare în colonii. Exemplul angolez a fost urmat, în 1963, de partizanii din Guineea-Bissau, organizaţi în Partidul African al Independenţei din Guineea-Bissau şi insulele Capului Verde (PAIGC), condus de inginerul agronom Amilcar Cabral, şi în 1964, de Frontul de Eliberare din Mozambic (FRELIMO), animat de antopologul Eduardo Mondlane (asasinat de PIDE, în 1969) şi, apoi, de Samora Moises Machel. Prin urmare, Portugalia s-a angajat într-un costisitor război colonial, purtat pe trei fronturi (asupra căruia vom reveni) şi care a grevat economia portugheză.
Povara războiului colonial valida supoziţia că „această ţară, altădată atât de bogată, riscă să devină cea mai săracă din Europa”, deoarece „cheltuieşte zilnic un milion de dolari”11. De altfel, după un deceniu de război colonial, Portugalia îşi câştigase reputaţia de „ţara superlativelor sumbre”. Această inspirată sintagmă era susţinută de realitatea crudă: „după 40 de ani de regim fascist şi corporatist”, Portugalia „este astăzi una din ţările cele mai înapoiate de pe continent: cel mai scăzut venit pe cap de locuitor, cel mai mare număr de analfabeţi (38 la sută), cea mai ridicată mortalitate infantilă (59,3 la sută)”12. Sistemul autarhic promovat de regim a generat o slabă productivitate a muncii. Faptul se datora în mare măsură şi unei motivaţii scăzute, „muncitorul portughez [fiind] cel mai rău plătit din Europa”. Astfel, în Portugalia, „un textilist [primea] un salariu echivalent cu o pătrime din cel al unui coleg al său francez, [iar] un metalurgist chiar o cincime…”13. Dimensiunea antinomiei ieşea în evidenţă şi printr-o altă comparaţie: „un muncitor portughez câştigă pe zi cât câştigă un muncitor suedez sau francez într-o oră”. În egală măsură, declinul economic se explica şi prin migrarea forţei de muncă: „în zece ani, 1.200.000 de persoane [dintr-o populaţie ce depăşea cu puţin 9.000.000 de locuitori – nota ns.] au emigrat în străinătate, în căutare de lucru”14 (în special în RFG, Belgia şi Franţa). Aşa se face că, Portugalia a devenit „o naţiune lipsită dramatic de învăţători, medici [şi] lucrători specializaţi”15. Dar, situaţia determina şi o stare „avantajoasă pentru regim”: „cei care au plecat îşi trimit câştigurile familiilor de acasă. Astfel, devizele emigranţilor reprezintă peste 30 la sută din balanţa de plăţi portugheză”. Şi, concluzia se impunea de la sine: „dacă portughezii din afară n-ar mai trimite banii în ţară, guvernul lui Caetano nu ar mai fi probabil în stare să susţină greutatea celor trei războaie coloniale”16.
Portugalia postbelică avea un grav deficit de credibilitate. În timp ce Anglia şi Franţa încheiaseră decolonizarea, ea oferea o imagine anacronică: stăpânea, în continuare „primul şi, totodată, ultimul mare imperiu colonial al lumii”17. Contrastul era cu atât mai evident, cu cât o ţară mică, înapoiată, controla „un imperiu colonial de dimensiuni enorme”18, coloniile fiind „de 22 de ori mai mari decât metropola europeană”19. În acest imperiu, vechi de cinci secole, Portugalia promova o politică paternalistă. Dorind să escamoteze „problema colonială”, Salazar a semnat un decret, în 1951, prin care coloniile din „imperiu” îşi schimbau statutul în „teritorii de peste mări”. Astfel, noţiunea de „imperiu colonial” era abolită, coloniile devenind „părţi integrante ale unui stat unitar”. Salazar iniţia practic o nouă „doctrină colonială” conform căreia „nu existau teritorii coloniale supuse comunităţii metropolitane; nu exista decât o comunitate naţională, acoperind un teritoriu care este, din punct de vedere juridic, unul, în ciuda distanţelor geografice”20. Această politică a fost valabilă două decenii. La începutul lui 1972, pe măsura agravării impasului colonial, Adunarea Naţională de la Lisabona a votat, la iniţiativa lui Caetano, revenirea la „autonomia” posesiunilor de peste mări (politică aplicată în perioada „Republicii constituţionale”). „Autonomia” avea capcanele sale: ea urmărea „să nu lezeze unitatea naţiunii portugheze”, încercând, în realitate, „să reediteze, sub o altă formulă, doctrina «integraţionistă» a lui Oliveira Salazar”21.
„Viitorul Portugaliei nu este în Europa ci în Africa”
Trebuie precizat că, în pofida măsurilor cosmetice, Portugalia rămânea extrem de ataşată imperiului său colonial (ce mai cuprindea, în Asia, posesiunile Macao şi Timorul oriental). În acest sens, ministrul de externe al lui Salazar, Franco Nogueira, a exprimat un adevăr cu valoare de paradigmă: „viitorul Portugaliei nu este în Europa ci în Africa”22. Iată de ce, Salazar şi urmaşii săi şi-au asumat un rol mesianic pe continentul negru. Întemeietorul „Estado novo” considera că prezenţa portugheză în Africa avea unicul scop de a „apăra valorile civilizaţiei occidentale şi ale catolicismului”; de asemenea, Portugalia colonialistă nu era numai „o entitate geografică, ci şi un stil de viaţă care trebuie să fie menţinut”. Aceeaşi mistică imperială îl poseda şi pe Caetano care afirma că Portugalia „apără în Africa nu numai o civilizaţie specială, dar civilizaţia în sensul cel mai larg al cuvântului”23.
Asemenea mesaje aveau ţinte precise: elita portugheză şi străinătatea. Concomitent, pentru opinia publică portugheză subiectul războiului era tabú. Atmosfera friza suprarealismul: „ziarele portugheze descriu cu amănunte dramatice evenimentele din jungla vietnameză, dar nu dau ştiri despre războiul din coloniile africane”24. Mai mult, în presa portugheză a epocii se publica lista celor „morţi pentru patrie”, însă „nu se precizează niciodată unde au murit aceşti oameni”25. Dacă cenzura portugheză opera fără scrupule, în schimb presa mondială cunoştea adevărata situaţie. În 1969, revista Lumea a publicat un bilanţ ce menţiona că pentru logistica războiului se risipea „40 la sută din bugetul naţional”; în acelaşi timp, în colonii staţiona „o armată de 180.000 oameni (…): 55.000 în Angola, 60.000 în Mozambic şi 57.000 în Guineea-Bissau”; în plus, serviciul militar s-a prelungit la patru ani şi „pentru prima dată în istoria Portugaliei au fost înrolate şi femeile”26. Din nefericire, pe cele trei fronturi din Africa s-au înregistrat şi însemnate pierderi de vieţi omeneşti. După zece ani de război, situaţia devenise dramatică: portughezii au pierdut 40.000 de oameni, „aproape tot atâţia cât au avut americanii în Vietnam”27. În loc să-şi pună întrebări, autorităţile au sporit efortul naţional care a crescut la 50% din buget, fiind incapabile să realizeze că nu mai pot „menţine decorul trecutului”. Persoanele avizate deţineau, însă, măsura exactă a lucrurilor: „e un război fără speranţă, pe care înşişi portughezii sunt de acum convinşi că nu-l vor putea rezolva prin bombardamente cu napalm”28, dar nici prin „deportări, torturi, capete tăiate… [metode aplicate «subversivilor» din colonii – nota ns.]”29. În pofida evidenţei, nici Salazar şi nici Caetano n-au înţeles că „războiul colonial închide într-un cerc fără ieşire Portugalia”. Acelaşi lucru l-a sesizat şi Bruno Crimi, corespondentul revistei Jeune Afrique la Lisabona, care scria că „numai când se va înţelege că teritoriile africane reprezintă călcâiul lui Achile al premierului Caetano se va putea face ceva”30. La rândul său, opozantul Mario Soares aprecia cu luciditate: „Întreaga evoluţie a ţării mele depinde de un factor esenţial: războiul colonial”31.
NATO şi Portugalia
Un rol determinant asupra războiului din colonii l-a exercitat poziţia specială a NATO. Membră fondatoare, Portugalia reprezenta „flancul de sud-vest” al organizaţiei; în egală măsură, ea constituia „balconul atlantic” ce mărginea Spania, pe care preşedintele american, Richard Nixon, o considera „pilonul indispensabil al securităţii în Mediterana”32. Cele două ţări iberice au început „să capete o pondere deosebită în strategia atlantică şi mediteraneeană a Statelor Unite” după ce Franţa generalului de Gaulle a părăsit structurile militare ale NATO, în anul 1966. Dar, strângerea legăturilor cu Portugalia însemna şi complicitatea cu războiul său din colonii. Iată de ce, bine s-a sesizat că, „în strategia ei generală”, NATO nu avea cum „să fie indiferentă faţă de situaţia din coloniile portugheze”33. Prin urmare, organizaţia nord-atlantică a devenit „principalul sprijinitor material al Portugaliei în războiul colonial împotriva popoarelor din Guineea-Bissau, Angola şi Mozambic”, dovadă fiind „armele şi muniţiile capturate [de partizani] de la soldaţii portughezi luaţi prizonieri” şi care proveneau din „depozitele NATO”34. Acelaşi joc de interese a adus Portugaliei alţi doi aliaţi, „jenanţi dar preţioşi”: Rhodesia şi Africa de Sud [conduse de regimuri minoritare rasiste – nota ns.], dar care în epocă alcătuiau un bastion al politicii occidentale de prevenţie a extinderii comunismului pe continentul negru. Această alianţă a fost denunţată, într-un interviu acordat revistei Lumea, de preşedintele Mişcării Populare pentru Eliberarea Angolei, dr. Agostinho Neto, care spunea: „fasciştii şi rasiştii din Africa australă visează să-şi perpetueze dominaţia asupra popoarelor din această parte a continentului african. Ei îşi acordă reciproc ajutor politic, diplomatic şi material”35. El scotea în evidenţă că, „cel mai periculos regim este fără îndoială cel din Africa de Sud” care joacă rolul de „jandarm al Africii”. Doctorul Neto mai reliefa că, „prin ajutorul pe care NATO şi aliaţii [săi] îl dau Portugaliei”, lupta partizanilor s-a internaţionalizat (anticipând astfel, intervenţia directă, de mai târziu, a Uniunii Sovietice şi a trupelor cubaneze).
Caetano – urmaşul fidel
Cu siguranţă că prevestirea lui Agostinho Neto rămânea fără obiect dacă succesorul lui Salazar, Marcelo Caetano, nu ar fi dezamăgit. Numai că, noul lider era un produs pur al regimului salazarist. El a fost remarcat de Salazar încă din 1929 şi a îmbinat activitatea ştiinţifică (în perioada 1933-1940 a fost profesor de drept la Universitatea Lisabona) cu cea politică (fiind chiar ministru al coloniilor în perioada 1944-1947). „Înalt, cu o figură severă, exprimându-se în cuvinte căutate şi prudente”36, Caetano a devenit „colaboratorul apropiat al lui Salazar timp de mai multe decenii”. El a jucat un rol politic major: „datorită lucrărilor sale în domeniul dreptului administrativ, fiscal şi corporatist, este considerat teoreticianul sistemului corporatist iniţiat de Salazar, care reglementa raporturile economice şi sociale între diferitele «grupe de interese» din ţară”37. În consecinţă, urmaşul lui Salazar se dovedea omul potrivit, la locul potrivit, întrunind „sufragiile armatei şi bisericii care văd în el garanţia perpetuării «salazarismului fără Salazar»”38. Observatorii scenei politice lusitane au sesizat foarte bine că Marcelo Caetano dorea „o evoluţie în continuitate”, urmărind „o precaută modernizare a salazarismului”. Acest din urmă aspect reieşea foarte clar şi din primul său discurs, rostit în calitate de premier: „Preocuparea mea este de a asigura continuitatea. Dar această continuitate implică o idee de mişcare, de actualizare… Continuarea liniilor majore ale politicii portugheze şi a principiilor constituţionale ale statului nu va împiedica deci guvernul să procedeze, de câte ori va considera oportun, la reformele ce vor fi necesare…”39. Ascensiunea lui Caetano a fost primită cu rezerve în Africa. Astfel, într-un interviu acordat în exclusivitate revistei Lumea, liderul Frontului de Eliberare din Mozambic (FRELIMO), Eduardo Mondlane, declara: „Unii ziarişti din Occident consideră această înlocuire drept o «moarte politică» a lui Salazar. Cred că nu este vorba de o «moarte politică» ci de o «moarte fizică». «Moartea politică» va veni mai târziu, odată cu revoluţia portugheză ce va începe în interiorul Portugaliei. Personalitate puternică, Salazar este tehnicianul acestui regim. Teoreticianul, creatorul regimului corporatist portughez este Caetano (…). Politica colonială a fost stabilită de Caetano; «codul coloniilor» el l-a creat. Şi pentru a-l diferenţia de alţi lideri salazarişti, vă voi spune că el e mai conservator decât ceilalţi”40. În 1970, Lumea a preluat, din presa externă, un alt interviu, de această dată cu Pedro Suarez, din conducerea Frontului Patriotic pentru Eliberarea Naţională a Portugaliei (FPNLP). Din start, erau evidenţiate o serie de nuanţe: „Caetano a preluat politica lui Salazar”, dar „a promovat şi elemente «caetaniste» mai «moderne»”. Suarez menţiona că „asistăm la o schimbare de stil şi de oameni, dar esenţa politică a regimului rămâne neschimbată”41. El constata şi că, din nefericire, „represiunea devine adesea mai dură”. Acelaşi Suarez declara cu indulgenţă că M. Caetano s-a detaşat de salazarismul pur: „Caetano nu este Salazar, este mai dinamic”42, manifestându-şi regretul că încercarea premierului de a dialoga, cu unele facţiuni ale opoziţiei, a eşuat. Însă, nu toată opoziţia era la fel de concesivă. Astfel, în documentul „Cele 2500 de cuvinte”, elaborat în iulie 1972, de 50 de personalităţi portugheze, se critica sever politica „dezastruoasă” a guvernului Caetano, denunţându-se „incapacitatea regimului de a evolua”43. În fapt, Caetano a jucat doar cartea unei „reînnoiri fictive”. Pe bună dreptate i s-au făcut reproşuri: „premierul Caetano nu a reuşit să-şi creeze o bază politică proprie, în stare să promoveze şi să ducă la bun sfârşit liberalizarea promisă de el atunci când a preluat succesiunea lui Salazar”44. Iată de ce, cu scurgerea timpului, politica lui Caetano a generat un scepticism crescând. Impresia generală era că „prăbuşirea salazarismului se apropie (…). Cotitura reală o va aduce Africa. Rezultatul războiului de acolo va fi hotărâtor…”. Conştient de incapacitatea regimului de a evolua, Mario Soares avertiza: „Noi nu ne mulţumim cu simple reforme liberale (…). Partidul Socialist vede soluţionarea crizei naţionale prin instaurarea democraţiei”; pentru aceasta, a conchis el, „trebuie schimbat regimul politic din Portugalia”45.
Schimbarea nu poate fi oprită
Semnele schimbării se arătau, tot mai insistent, pe măsura adâncirii impasului colonial. Opoziţia democratică, clandestină şi semi-clandestină, a început să se structureze. Cum plastic s-a spus, acest fapt sugera că „s-a deschis un al patrulea front”: cel al contestării interne. În aprilie 1973, această opoziţie şi-a ţinut un congres, la care au participat 3.000 de delegaţi, ce reprezentau un spectru politic extrem de divers: comunişti, socialişti, social-democraţi, catolici progresişti, liberali şi chiar conservatori-monarhişti. Congresiştii au formulat un set de cerinţe ce vizau democratizarea societăţii portugheze: alegeri libere, eliberarea deţinuţilor politici, întoarcerea exilaţilor, stabilirea de relaţii diplomatice cu ţările lumii46. Jurnaliştii prezenţi au fost impresionaţi de faptul că 70% dintre participanţi aveau sub 25 de ani. Platforma comună şi atmosfera de tinereţe probau că „lucrurile se mişcă în această ţară”47, după cum se exprima un bătrân republican, participant la Congres.
Un aspect, deloc neglijabil, l-a reprezentat lenta, dar ireversibila distanţare a Bisericii de regim. Chiar primatul Antônio Ribeiro îşi reproşa, pe parcursul anului 1972, că „Biserica portugheză (…) n-a făcut nimic public pentru a încuraja guvernul Caetano să evolueze”48. Totuşi, clerul superior a înţeles frământările societăţii şi, în mai 1973, printr-o scrisoare pastorală, „a luat poziţie în favoarea pluralismului politic”. Mai mult, Mario Soares evidenţia că „un episcop a denunţat masacrele din Mozambic într-o scrisoare adresată Papei” şi că „astăzi, se află în închisoare preoţi pentru că au criticat în mod aspru războiul colonial”49.
Probleme cu… armata
Rămânea un ultim bastion de sprijin al regimului: Armata. Dar şi rândurile sale au fost cuprinse de efervescenţă. Trupa, gradele inferioare şi tinerii ofiţeri manifestau tendinţe de frondă. Numai că, oarecum atipic, surpriza avea să vină chiar din vârful ierarhiei. Este vorba de generalul Antonio de Spinola, adjunctul şefului de Stat Major al Armatei care, la 22 februarie 1974, a publicat o carte incendiară: Portugal e o futuro (Portugalia şi viitorul). Apărută în 10.000 de exemplare, lucrarea s-a epuizat în numai două zile, devenind un veritabil best-seller. Veteran al războiului din Africa (a luptat în Angola, după care a fost guvernator şi comandant militar al Guineei-Bissau), generalul Spinola afirma tranşant că „din punct de vedere militar, războiul din Africa este practic pierdut; nu există o soluţie militară” 50. Spinola nu era nici alarmist şi nici complotist ci, pur şi simplu, onest şi lucid: el vorbeşte de „strangularea economică a ţării”, de izolarea ei diplomatică şi de impasul colonial.
Manifestând o „rezervă prudentă”, el a probat, în fapt, „o părere realistă asupra lucrurilor”. În cazul său, dubiile ideologice nu-şi aveau rostul: „Spinola nu are nimic comun cu stânga; este un om al vechii drepte [în tinereţe a luptat ca voluntar în războiul civil spaniol, de partea armatei franchiste – nota ns.], dar care, pe baza experienţei lui personale, considera că Portugalia nu poate decât să piardă în cele din urmă războaiele ei coloniale”51. Generalul Spinola a fost sprijinit, în demersul său livresc, de şeful Statului Major al Armatei, generalul Francisco da Costa Gomes, care la rândul său deţinuse responsabilităţi militare în Angola şi Mozambic. S-au creat astfel ingredientele „celei mai grave crize pe care a cunoscut-o Portugalia de la instalarea la putere, în 1928, a lui Oliveira Salazar”52. O criză „cu atât mai gravă cu cât, de această dată, sfidarea lansată regimului Caetano provine din rândurile militarilor”53. Evenimentele dovedeau, aşa cum opina şi Mario Soares, că „în ciuda aparenţelor, armata portugheză nu este în totalitate fascistă”. Mai mult, opozantul socialist evidenţia că „există militari care ar vrea ca Portugalia să devină un stat democrat”54. Premierul Caetano a reacţionat previzibil: el a cedat elementelor „ultras” ale regimului, regrupate în jurul preşedintelui Americo Thomaz şi, la 14 martie 1974, a decretat „starea de alertă” iar generalii Spinola şi Costa Gomes au fost demişi.
Sfârşitul regimului salazarist
Dar, de acum înainte, desfăşurările au luat un curs ce se va dovedi ireversibil. Într-o primă fază, solidaritatea celor doi principali şefi militari, ca şi atitudinea intransigentă a guvernului Caetano faţă de cei doi generali aveau să declanşeze – pe fundalul crizei deja existente – ruptura dintre armată şi regimul fascist [subl.ns.]”55. A urmat apoi o „descătuşare fulgerătoare a primăverii”. În zorii zilei de 25 aprilie 1974, Movimento das Forças Armadas a pus capăt regimului salazarist: preşedintele Thomaz şi premierul Caetano au fost arestaţi şi exilaţi pe insula Madeira. A urmat dizolvarea structurilor vechiului regim şi constituirea „Juntei Salvării Naţionale”, condusă de generalul Antonio Spinola (desemnat preşedinte al Republicii pe 15 mai). Această descătuşare este disecată pentru Lumea de ziaristul portughez Felix Naggar: „Cu greu se poate imagina din străinătate ce reprezintă revoluţia din Portugalia. Nu este vorba de înlocuirea unui guvern civil cu un guvern militar, ci de o schimbare completă a unui sistem care, timp de cincizeci de ani, a menţinut Portugalia într-un vas închis, izolat de lume, ca şi de o schimbare a unui întreg popor. [Este o] schimbare de instituţii, de stil, de viaţă, de psihologie şi mentalitate a tuturor portughezilor”56. Acţiunea forţelor armate a fost elogiată şi de Alvaro Cunhal, secretarul general al Partidului Comunist Portughez (PCP), partid participant la guvernare în perioada de tranziţie: „Revolta de la 25 aprilie nu a fost o lovitură a unui clan militar, ci o acţiune izvorâtă dintr-o largă mişcare a ofiţerilor, care adoptaseră metode deschise şi democratice de discuţie şi decizie. Mişcarea forţelor armate şi evenimentele din ultimele zile se înscriu în procesul democratic portughez”57.
Cum s-a făcut „revoluţia”?
Acele zile irepetabile şi-au găsit o intensă reflectare în paginile revistei Lumea58. Atunci au văzut lumina tiparului multe informaţii inedite dintre care se detaşau cele referitoare la planificarea şi executarea loviturii de stat. Inevitabil, unele detalii lipseau, nefiind accesibile. Ele vor ieşi la iveală în cadrul interviului luat de Rodica Dumitrescu, la Lisabona, strategului insurecţiei de la 25 aprilie, generalul Otelo Saraiva de Carvalho.
Astfel, de la generalul Carvalho aflăm un amănunt interesant: „Mişcarea Forţelor Armate s-a născut ca atare la 13 iulie 1973”59. După care, el a continuat: „la 24 august [1973], ne-am reunit pentru prima oară. Eram prezenţi la această reuniune 24 de căpitani (…); aceasta s-a întâmplat în Guineea Bissau (eu mă aflam acolo)”. Apoi, pe 9 septembrie, a urmat o întâlnire pe sol portughez la care „au participat 136 de căpitani”. Generalul Saraiva de Carvalho evidenţiază că în prima fază, acţiunea protestatară a reprezentat „o revendicare aproape exclusiv militară”. Ea s-a obiectivat în petiţii adresate preşedintelui Thomaz şi premierului Caetano. Rigiditatea acestora, însoţită de măsuri punitive, a determinat o rapidă politizare a „mişcării căpitanilor”. De altfel, generalul găseşte şi un determinism istoric procesului de coagulare a forţelor opoziţioniste în interiorul armatei: „războiul colonial a fost acela care ne-a creat conştiinţa că trebuie să luptăm pentru condiţia propriului nostru popor”. S-a dezvoltat un sentiment al mândriei (rănite pe front, dar şi de guvernanţi) care a condus la ideea că „prestigiul forţelor armate (…) îl puteam recuceri numai cu arma în mână”. Aşa se face că, din martie 1974, s-a procedat la repartizarea sarcinilor. În acest sens, generalul afirma: „după Caldas [episodul revoltei regimentului de la Caldas da Rainha, din 16 martie, dejucat de Garda republicană – nota ns.], la 24 martie, mi-a revenit responsabilitatea acţiunii militare, a planurilor şi conducerii insurecţiei armate (…); eu mă ocupam numai de partea organizatorică, de planul acţiunii militare”. Un alt „grup de camarazi” s-a ocupat de programul politic al mişcării: „Acesta era gata de la 22 martie. Textul de bază fusese elaborat de Melo Antunes (…), iar Vitor Alves, împreună cu Vasco Gonçalves, Costa Bras şi alţii au lucrat la elaborarea definitivă a programului…” (toate aceste personalităţi au ocupat, apoi, locuri de prim-plan în cadrul juntei de guvernământ). Intrând apoi în miezul subiectului, generalul Saraiva de Carvalho a deconspirat câteva din detaliile planului de acţiune: „În noaptea de 24 aprilie, la orele 23, am transmis primul semnal, de la o staţie de radio din zona Lisabonei: cântecul «Despois de adeus» («După ce ne spunem adio»). Al doilea semnal l-am dat la orele 0,25 din dimineaţa zilei de 25 aprilie: cântecul «Grandola vila morena» («Marele oraş întunecos») al lui José Afonso [un cântec foarte popular atunci, difuzat la Radio Renascenta, un post particular catolic, interpretul fiind mai cunoscut sub numele «Zeca»– nota ns.]. După aceste semnale, unităţile din zona Lisabonei au început pregătirile: arestarea comandanţilor ce simpatizau cu regimul fascist, distribuirea puştilor şi muniţiilor etc. După al doilea semnal, toate unităţile militare aveau să se convingă de ireversibilitatea evenimentelor. Ora 3 dimineaţa – ora decisivă; în acest moment, unităţile au părăsit garnizoanele luând cu asalt obiectivele principale din zona capitalei: principalele posturi de radio, televiziunea, aeroportul, cartierul militar general al Lisabonei (…). La aceeaşi oră, unele unităţi s-au îndreptat spre Lisabona, altele spre Porto, pentru o acţiune puternică şi pentru a atrage o parte a forţelor militarizate ataşate regimului, ca DGS [Direcţia Generală a Securităţii, fosta PIDE – nota ns.], Garda republicană etc. Planul acesta, după cum ştiţi, avea să dea rezultate”60. În finalul interviului, generalul se făcea ecoul dezideratului unei Portugalii a viitorului: „Dorim instaurarea în Portugalia a unei democraţii reale, dorim ca poporul să-şi exprime opiniile în cadrul unor alegeri libere (…). Dorim, apoi, să ne integrăm Europei pentru a participa cu depline puteri la viaţa continentului nostru, alături de toate celelalte state. Avem, în acelaşi timp, premisele pentru a deveni o punte între Europa şi Africa şi aceasta datorită profundelor noastre legături africane”61.
Poporul şi armata!
Speranţele generalului Saraiva de Carvalho se vor împlini, dar nu fără dificultate. Evoluţia Portugaliei din primii ani după insurecţia din 25 aprilie a fost extrem de complexă. Trecerea de la dictatură la democraţie s-a dovedit un proces laborios. Chiar Spinola spunea că răsturnarea vechiului regim „este, înainte de toate, o victorie asupra noastră înşine…”62. Datorită situaţiei atipice, forţele armate şi-au pus amprenta asupra cursului tranziţiei. Insuficient structurate şi fără date în privinţa ponderii lor electorale, partidele politice au acceptat preeminenţa armatei. Însuşi Alvaro Cunhal, secretarul general al Partidului Comunist, declara că, în Portugalia, „nu există decât două forţe: poporul şi armata”. La rândul său, generalul Costa Gomes, redevenit şef al Marelui Stat Major, întărea că „acţiunea forţelor armate este absolut necesară pentru a se evita revenirea la o dictatură de dreapta (…); nici poporul şi nici partidele politice nu doresc o întoarcere imediată a forţelor armate în cazărmi…”63. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, sechelele trecutului şi-au găsit reflectarea într-o rapidă polarizare a spectrului politic: stânga vs dreapta. Mai mult, fenomenul şi-a găsit prelungirea şi la nivelul corpului militar: ofiţerii superiori, în frunte cu Spinola, nu se puteau dezice de trecutul lor de dreapta, în timp ce „căpitanii” (mulţi deveniţi generali după 25 aprilie), animaţi de Saraiva de Carvalho, nutreau sentimente de stânga. Aşa se face că, perioada 1974-1976 a stat sub semnul echilibrului precar dintre cele două curente din interiorul Armatei. Ciocnirea se va dovedi inevitabilă, Portugalia fiind confruntată cu o succesiune de crize majore.
Crizele noului regim
Cea dintâi criză majoră s-a produs în zilele de 26-28 septembrie 1974. Ea s-a datorat generalului Spinola ce şi-a propus să „reintegreze Mişcarea Forţelor Armate în aparatul militar tradiţional”. Procedând la un calcul greşit, generalul-preşedinte a încercat să introducă starea de urgenţă şi, pe acest fond, să-şi asume puteri depline. Tentativa a eşuat şi, pe 30 septembrie, Spinola s-a văzut nevoit să demisioneze. În locul său, Junta l-a desemnat ca preşedinte pe generalul Francisco da Costa Gomes, ce se bucura de un indubitabil „prestigiu în rândul militarilor”. Echilibrat şi consensual, generalul Costa Gomes afişa profunde convingeri, stabilind obiectivul mandatului primit: „trebuie să creăm instituţii politice în spiritul unei democraţii pluraliste”64.
Al doilea moment de criză majoră l-a avut ca protagonist tot pe generalul Spinola. Alarmat de creşterea influenţei Partidului Comunist al lui Alvaro Cunhal, la 11 martie 1975, el a încercat o nouă lovitură de stat. Şi de această dată acţiunea de forţă a eşuat, generalul fiind obligat să se refugieze în Spania. Aprehensiunile lui Spinola au fost infirmate, 45 de zile mai târziu, de rezultatele alegerilor de la 25 aprilie, pentru Adunarea Constituantă. Marele învingător al scrutinului s-a dovedit a fi Partidul Socialist, al lui Mario Soares, cu 37,87% din voturi. Surpriza a constituit-o tocmai rezultatul modest al PCP: 12,53% din voturi. Spiritul civic în care s-a desfăşurat consultarea electorală îi conferea generalului Costa Gomes satisfacţia să afirme că „o jumătate de secol de dictatură n-a distrus valorile sociale ale unei istorii exemplare, veche de opt secole”65.
Stânga portugheză era alcătuită din PSP, PCP şi Partidul Popular Democratic (PPD, de orientare social-democrată) care, la rândul său, a obţinut 26,38% din sufragii. Cele 75 de procente, au adus stângii o confortabilă majoritate în Adunarea Constituantă. Numai că stânga portugheză nu era monolitică. Din contră, între PSP şi PCP se manifestau intense fricţiuni: PSP promova un socialism reformist occidental, ce contrasta cu atitudinea ideologizantă a PCP. Manevrele PSP, încurajate de cancelariile occidentale, au permis treptata marginalizare a PCP. În acest context, s-a produs al treilea moment de criză majoră: la instigarea PCP, ofiţerii de stânga din Mişcarea Forţelor Armate, în frunte cu generalul Otelo Saraiva de Carvalho au încercat să preia puterea, la 25 noiembrie 1975. Noua tentativă de forţă s-a încheiat tot cu un eşec. Acuzat că urmărea să devină „un Castro european”, generalul Otelo Saraiva de Carvalho a fost arestat şi degradat până la gradul de maior.
Drumul spre democraţie
Generalul Costa Gomes a ştiut să treacă peste toate momentele critice. El a organizat primele alegeri legislative libere, la 25 aprilie 1976, ce au reconfirmat victoria PSP şi, totodată, cel dintâi scrutin prezidenţial onest, adjudecat de generalul Ramalho Eanes, „principalul autor al executării operaţiunii militare ce avea să ducă la eşuarea tentativei de lovitură de stat [de la 25 noiembrie 1975 – nota ns.]”. Generalul Eanes a exercitat două mandate constituţionale (14 iulie 1976-8 martie 1986) şi, pe parcursul lor, a impus treptata dezangajare a Armatei din viaţa politică. Astfel, în 1982, Parlamentul a votat un amendament constituţional ce anula „legea constituţională” din martie 1975, care instituţionalizase puterea MFA. Practic, Portugalia revenea, pe deplin, la democraţie.
O altă personalitate invocată frecvent în aceste rânduri, socialistul Mario Soares, a făcut o carieră politică strălucită: ministru de externe în primele trei cabinete de tranziţie (calitate în care a gestionat, cu succes, „dosarul decolonizării”), ministru de stat în al patrulea guvern provizoriu, în două rânduri prim-ministru (23 iulie 1976-28 iulie 1978 şi 9 iunie 1983-28 octombrie 1985) şi, în fine, suprema consacrare, ca preşedinte al Republicii, pe parcursul a două mandate (9 martie 1986-9 martie 1996).
Dorinţele generalului Saraiva de Carvalho, exprimate revistei Lumea, s-au împlinit. La 1 ianuarie 1986, alături de Spania, Portugalia a fost admisă în CEE (în prezent UE), reuşind o integrare spectaculoasă în marea familie europeană. De asemenea, Portugalia democratică şi-a găsit şi vocaţia de punte de legătură între Europa şi spaţiile ce se revendică din moştenirea lusofonă: Brazilia în America de Sud, Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, insulele Capului Verde şi insulele São Tomé şi Principe în Africa, Macao şi Timorul oriental în Asia. Dar, poate cel mai mare câştig, îl reprezintă eliberarea de complexul trecutului recent. Cum altfel să ne explicăm faptul că, televotingul popular organizat de televiziunea de stat din Portugalia (RTP), la începutul anului 2007, l-a desemnat drept cel mai mare portughez din toate timpurile pe… Salazar?
NOTE. 1. Interviu din L’Express, în Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 28. 2. Ibidem. 3. Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. 4. Ibidem. 5. Lumea, nr. 20, 13 mai 1965, p. 23. 6. Interviu din L’Express, în Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 28. 7. Ibidem. 8. Interviu din L’Espresso, în Lumea, nr. 17, 18 apr. 1974, p. 28. 9. Lumea, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 20. 10. Idem, nr. 20, 13 mai 1965, p. 23. 11. Cf. Financial Times, în Lumea, nr.33,10 aug.1972,p.20. 12. Ibidem, vezi şi idem, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. 13. Cf. L’Unità, în Lumea, nr.10, 5 mart.1970, p.30. 14. Vezi Lumea, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 20. 15. Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29, 10 iul. 1969, p. 29. 16. Lumea, nr.33,10 aug.1972,p.20. 17. Idem, nr. 37, 5 sept. 1974, p. 20. 18. Cf. Rinascita, în Lumea, nr. 37, 6 sept 1973, p. 28. 19. Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. 20. Lumea,nr. 38,12 sept.1974,p.20; vezi şi idem, nr. 20, 13 mai 1965, p. 23. 21. Lumea,nr.38, 12 sept.1974, p.13. 22. Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29. 23. Ibidem. 24. Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29, 10 iul 1969, p. 29. 25. Cf. Jeune Afrique, în idem, nr. 25, 15 iun. 1972, p. 29. 26. Lumea, nr.52, 18 dec. 1969, p.20. 27. Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29. 28. Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29, 10 iul. 1969, p. 29. 20. Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29; vezi şi Remarques Africaines, în Lumea, nr. 3, 14 ian. 1971, p. 12. 30. Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 21. 31. Vezi interviul din L’Express, în Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 29. 32. Cf. Remarques Africaines, în Lumea, nr. 3, 14 ian. 1971, p. 12. 33.Ibidem. 34. Ibidem. 35. Vezi Lumea, nr. 14, 28 mart. 1968, p. 8. 36. Vezi Profil, în Lumea, nr.42, 10 oct.1968, p.30. 37. Ibidem. 38. Ibidem. 39. Ibidem. 40. Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 21. 41. Cf. L’Unità, în Lumea,nr.10, 5 mart.1970, p. 29. 42. Ibidem, p. 30. 43. Cf. Lumea, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 21. 44. Cf. La Libre Belgique, în idem, nr. 15, 4 apr. 1974, p. 28. 45. Interviu din L’Express, în Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 29. 46. Lumea, nr.19, 3 mai 1973, p.19. 47. Ibidem. 48. Lumea, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 21. 49. Vezi interviu cu Mario Soares, preluat din L’Espresso, înLumea, nr.17, 18 apr.1974, p.28. 50. Lumea, nr. 13, 21 mart. 1974, p. 15; vezi şi idem, nr. 14, 28 mart. 1974, p. 31. 51. Cf. La Libre Belgique, în Lumea, nr.15, 4 apr.1974, p.18. 52. Lumea, nr. 13, 21 mart. 1974, p. 15. 53. Ibidem. 54. Interviu din L’Espresso, în Lumea, nr.17, 18 apr.1974, p.28. 55. Vezi Lumea, nr. 42, 10 oct. 1974, p. 28. 56. Vezi Lisabona. Definirea priorităţilor, în Lumea, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18. 57. Interviu în Lumea, nr. 20, 9 mai 1974, p. 10. 58. Vezi seria de articole Portugalia. În sfârşit, un început, în Lumea, nr. 19, 2 mai 1974, p. 19-21; Portugalia – descătuşare, în idem, nr. 20, 9 mai, 1974, p. 8-11; Lisabona. Definirea priorităţilor, în idem, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18-19; Primăvara garoafelor roşii, în idem, nr. 27, 27 iun. 1974, p. 24-25; Primăvara garoafelor roşii (2), în idem, nr. 28, 4 iul. 1974, p. 25-26. 59. Vezi Înainte şi după 25 aprilie, interviu cu Otelo Saraiva de Carvalho, general de brigadă, comandantul adjunct al COPCON (Comendamentul Operaţional Continental), guvernatorul militar al Lisabonei, în Lumea, nr. 4, 23 ian. 975, p. 12-13. 60. Ibidem, p.12. 61. Ibidem, p. 13. 62. Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 36, 29 aug. 1974, p. 26; vezi şi Lumea, nr. 37, 5 sept. 1974, p. 20. 63. Idem, nr.12, 20 mart.1975, p.11. 64. Idem, nr.41, 3 oct. 1974, p. 9. 65. Idem, nr. 18, 1 mai 1975, p. 14.