Autor: Corneliu Şenchea.                                           

Povestea tragică a poetului Torquato Tasso, strâns legată de legenda iubirii acestuia pentru Leonora d’Este, sora ultimului duce al Ferrarei, Alfonso al II-lea d’Este, a intrat în circulaţia patrimoniului cultural universal, graţie dramei lui Goethe, Torquato Tasso, şi a poemului lui Byron, Tânguirea lui Tasso. Arestarea şi întemniţarea poetului de către suveranul său, în închisoarea-spital Sfânta Ana din Ferrara, sub motivul nebuniei, a fost pusă de către scriitori pe seama acestei nefericite iubiri. Însăşi drama lui Goethe se încheie spectaculos, cu surprinderea poetului, în grădina vilei Estensilor de la Belriguardo, de către ducele Alfonso şi gărzile sale, în momentul unui ultim şi disperat efort de a o cuprinde în braţe pe Leonora, aflând despre apropiata ei căsătorie princiară. La vederea acestei scene, ducele emite scurt un verdict şi o sentinţă: „Şi-a ieşit din minţi! Ţineţi-l!”. Victimă nu atât a Curţii ferrareze, cât a firii sale dificile şi tumultuoase, Tasso, „educat la colegiul iezuiţilor din Neapole, va îngemăna în opera lui strălucirea voluptuoasă a golfului şi fervoarea neocatolică în care a fost crescut” (Edgar Quinet).

Dar, înainte de a pătrunde în miezul faptelor, să vedem cine era Tasso.  

Fiul secretarului devine literat

Fiu al lui Bernardo Tasso, secretar al principelui de Salerno, Ferrante di Sanseverino, şi al Porziei dei Rossi, se născuse la Sorrento, în 1544. De acolo, s-a mutat la Neapole, odată cu suita şi Curtea principelui. Dar, cum Neapole era viceregat spaniol, principele Ferrante s-a situat de la bun început în fruntea opoziţiei nobiliare care nu accepta introducerea Inchiziţiei în acea zonă. Urmarea a fost expulzarea acestuia, prin sentinţa viceregelui spaniol. Bernardo Tasso a fost obligat să-şi găsească un alt stăpân. Drumurile l-au purtat la Urbino, unde a devenit unul dintre curtenii ducelui Guidobaldo al II-lea della Rovere. Micul Torquato a avut cu acest prilej parte de o copilărie şi o educaţie cu adevărat princiară. A legat prietenie cu însuşi fiul ducelui, Francesco Maria della Rovere, pe care îl va reîntâlni într-un viitor, în alte împrejurări… la Ferrara. Acolo, la Curtea de la Urbino, unde citise şi Il Cortegiano sau Il Libro del Cortegiano (Cartea sau Manualul Curteanului) al lui Baldassare Castiglione, la care face dese referiri în scrisorile sale, îşi desăvârşise educaţia proprie unui om de lume, fără a neglija pregătirea fizică şi, mai ales, mânuirea spadei, indispensabile unui nobil din acele timpuri. Unul dintre biografii săi, contemporan cu el, Giambattista Manso di Villa, îi creionează următorul portret:       

„Înalt, proporţionat, foarte alb la faţă, cu barba deasă şi părul de culoarea între brun şi blond… cu ochii mari şi vii, albaştri ca cerul, era atât de zvelt şi ager în mişcări, încât întrecea pe oricine în mânuirea armelor, la călărit şi în întreceri cavalereşti”.

Înarmat cu acest bagaj educaţional, autor al unui prim poem cavaleresc, Rinaldo, Torquato Tasso părea destinat să cucerească lumea sa. Ca şi alt poet al Ferrarei, predecesorul său Ariosto (tot fiul unui militar), a abandonat tradiţia familiei sale… dedicându-se literelor. După studii la Padova, celălalt mare centru universitar al Peninsulei Italice, Bologna, trebuia neapărat cunoscut. Acolo l-a urmat pe preceptorul său, Sigonio, fără să întrerupă legătura cu tatăl său (el însuşi poet, autor al poemului Amadigi – o refacere în versuri a romanului cavaleresc spaniol Amadis de Gaula). Bernardo Tasso, veşnic „cavaler rătăcitor”, se stabilise la Mantova, la Curtea ducelui Guglielmo Gonzaga. Aici, Torquato va cunoaşte un alt prinţ, pe Vincenzo, fiul ducelui, care mai târziu îşi va aduce aminte de el în contextul unor împrejurări critice pentru viaţa poetului.

De la prima iubire… la primul succes

Acum, la Mantova, tânărul Tasso cunoaşte (poate!) prima dragoste, în persoana frumoasei Laura Peperara, muză a poeţilor şi femeie râvnită de cei mai distinşi cavaleri mantovani. Nu ne mirăm că, dintre mulţi admiratori, ea şi-a oprit privirile asupra lui Tasso, dacă este să credem caracterizarea pe care i-o face Manso di Villa.     

Idila este întreruptă de întoarcerea lui Torquato la Bologna pentru a-şi continua şi termina studiile. Dar acolo nu îl aşteptau evenimente fericite. În doctul oraş italian, tânărul Torquato frecventa casa fraţilor Francesco şi Daniele Spinola, care fondaseră, fără statute, o Academie. Actul nemulţumise cadrele didactice ale conservatorului Studium al Bolognei. Replica membrilor academiei clandestine nu a întârziat. Circulaţia unei satire la adresa profesorilor a făcut ca bănuiala să cadă asupra lui Tasso… unul dintre puţinii studenţi cu înclinaţii poetice. Magistratul suprem al Bolognei, Marc’ Antonio Arese, deschide o anchetă şi procedează la o percheziţie acasă la poet, căruia îi confiscă manuscrisele. Prevenit de prieteni, Torquato reuşise să se pună la adăpost, apoi să părăsească Bologna, în timp ce procesul intentat lui se desfăşura în absenţa acuzatului.

Din acel moment, Tasso a devenit conştient de faptul că avea nevoie de un protector puternic. Conflictul său cu cercurile universitare, aservite papalităţii şi puterii Spaniei, îl putea aduce foarte uşor, în acea epocă de ofensivă a catolicismului, sub flamura Contrareformei, în vizorul Sfântului Oficiu, al Tribunalului Inchiziţiei, patronat de către Scipione Rebida, prim-arhiepiscop al Pisei. De la Padova, unde frecventează o Academia degli Eterei, ajunge, în 1565, la Ferrara, în serviciul cardinalului Luigi d’Este, pe care îl va însoţi într-o călătorie în Franţa. Nemulţumit de zgârcenia cardinalului, îşi va schimba repede stăpânul, devenind unul dintre curtenii stipendiaţi de ducele Alfonso al II-lea.

Curtea Ferrarei, sub domnia ducelui Alfonso al II-lea d’Este, îşi păstrase atributele proprii unei Curţi renascentiste, dar care, ca şi pe timpul lui Ariosto (începutul secolului al XVI-lea), nu acorda o deplină libertate de creaţie şi desfăşurarea artiştilor. Aşa cum subliniază Nina Façon, în studiile referitoare la opera şi viaţa lui Tasso, pentru prima dată, la Ferrara, calitatea de „poet de Curte” dobândeşte o semnificaţie distinctă, aproape o funcţie aulică, o „dregătorie”, remunerată şi clasificată ca atare, la fel de respectată ca şi aceea de diplomat. Goethe, în drama sa Torquato Tasso, nu greşea, atunci când punea în gura poetului următoarea imprecaţie adresată ducelui: „Te du, tiran ce eşti! Nu te-ai putut / Preface pân’ la urmă! Triumfează! / Ţi l-ai înlănţuit pe sclav în voie, / Ţi l-ai cruţat să-l chinuieşti mai bine. Piei! Te urăsc, până-n adânc mi-e silă / De superioritatea forţei brute / Ce-acaparează tot şi pe nedrept”(traducere de Laura M. Dragomirescu). Dincolo de acest aspect, Ferrara ultimilor Estensi se constituia ca unul dintre cele mai bogate şi mai prolifice centre muzicale ale Renaşterii târzii. Curtea lui Alfonso al II-lea găzduia un instrumentist (la lăută) vestit în întreaga Italie, ca Rinaldo dell’ Arpa, fără să mai punem la socoteală faptul că pe acolo se perindaseră, pe parcursul secolului al XVI-lea, compozitori ca Palestrina, Orlando di Lasso, John Dowland sau Luca Marenzio. Cel destinat să încheie această ilustră galerie de muzicieni era vestitul madrigalist Carlo Gesualdo, principe de Venosa, prieten cu Tasso, primit ulterior la Ferrara în calitate de ginere al ducelui Alfonso. Motive suficiente pentru ca muzicologul Doru Popovici să caracterizeze acest oraş drept o „Vienă muzicală a Italiei” din Cinquecento.

Până la momentul decepţiei crunte provocate de Curtea ferrareză, Tasso avea să parcurgă un drum presărat cu succese. În ziua de 31 iulie 1573, în prezenţa ducelui şi a întregii Curţi, i se joacă pe insula Belvedere, de către o trupă de teatru vestită în acea vreme, pastorala Aminta, al cărei regizor este autorul însuşi. Reprezentaţia cunoaşte un succes enorm şi Tasso intră în vizorul cavalerilor şi mai ales al doamnelor de la Curtea Estensilor. Între ele se distinge o anume Lucrezia Bendidio, care însă mai mult îl dispreţuia decât îl admira, caracterizându-l, într-o scrisoare către cardinalul Luigi d’Este, drept „acel biet om care compune”.

Începutul legendei…

Reprezentaţia cu Aminta trebuie să fi fost şi momentul în care cele două surori ale ducelui Alfonso, Lucrezia şi Leonora, încep să caute compania poetului. Torquato Tasso devine nelipsit de lângă ele, iar în aceste condiţii nu era greu să se nască o legendă cu privire la o legătură neîngăduită cu una dintre prinţese. Întrucât Lucrezia era deja promisă ducelui de Urbino, Francesco Maria della Rovere, vechiul prieten al lui Tasso, bănuielile şi clevetirile nu se puteau îndrepta decât în direcţia Leonorei, a cărei căsătorie fusese mereu amânată de fratele ei, ducele, numai din grija de a economisi zestrea pe care ar fi trebuit să i-o dea.

Este ştiut faptul că Leonora a petrecut 13 ani alături de Tasso, încurajându-l să scrie, devenindu-i muză chiar, din moment ce Sonetele şi Canzonele tânărului poet-curtean îi sunt dedicate ei. Această apropiere ca şi succesele literare ale tânărului (să remarcăm că în 1575 termină poemul Ierusalimul eliberat) îi provoacă la Curte invidii şi gelozii. Printre duşmanii săi se numără secretarul ducelui, Giambattista Pigna, el însuşi poet mediocru şi obscurul curtean Ercole Fucci Maddalò, pe care Tasso, într-o dispută particulară, îl pălmuieşte în mijlocul Curţii. Urmarea?

Ercole Fucci îl atacă pe la spate, în piaţa publică a Ferrarei, aşa cum povesteşte (într-o scrisoare către Orazio Capponi din Florenţa) chiar Tasso, şi poetul este obligat să încrucişeze spada cu el. Duelul, după relatarea poetului, care ne informează că Ercole a fugit ca un laş, trebuie să se fi încheiat cu victoria categorică a lui Tasso, care îl va fi rănit sau dezarmat pe perfidul său adversar. Lucrul pare uşor de crezut, dacă ţinem cont de caracterizarea lui Manso di Villa. Tasso era un redutabil spadasin. Mânuirea condeiului nu-l făcuse să uite ceea ce învăţase la Curtea din Urbino, într-o Italie în care scrima devenise (după mărturia lui Montaigne) o adevărată artă. 

Înconjurat de atâtea adversităţi, Tasso începe să sufere de mania persecuţiei. Suportă chiar un proces intentat de temuta Inchiziţie (căreia i se încredinţează el însuşi), reuşind să se disculpe. Cu toate acestea, el nu vede decât spioni şi duşmani. Un al doilea incident violent pune capac la toate şi îl îndepărtează pentru totdeauna de Leonora. Surprins de un servitor în momentul unei discuţii cu Lucrezia d’Este, îl loveşte pe acesta cu pumnalul, luându-l drept o iscoadă a duşmanilor săi, curtenii. Era oare Lucrezia o mesageră a surorii sale, o confidentă şi o mijlocitoare a întâlnirilor secrete dintre cei doi îndrăgostiţi? Cei care cred în legenda iubirii poetului ar putea explica gestul său prin intermediul acestui argument. Arestat, Tasso suportă o cvasirecluziune la mănăstirea San Francesco din Ferrara, apoi evadează, călătorind sub numele Omere Fuggiguerra spre Sorrento, unde o vizitează pe sora lui, Cornelia Tasso.    

După alte peregrinări, la Mantova, Veneţia, Padova şi Torino (unde domnea Filippo d’Este, vărul lui Alfonso), se înapoiază la Ferrara. Ce-l va fi determinat să se întoarcă? Biografii lui sunt convinşi că numai dragostea pentru prinţesa Leonora. Dar, surpriză! La întoarcere, găseşte Ferrara în toiul pregătirilor pentru nunta lui Alfonso cu Margherita Gonzaga, sora ducelui de Mantova, Vincenzo Gonzaga. Solicită o audienţă, dar ducele refuză să-l primească. Şi atunci, în absenţa lui Alfonso, dar în faţa curtenilor săi, Tasso izbucneşte într-o ploaie de insulte, numindu-i pe toţi cei prezenţi „o turmă de laşi, nerecunoscători şi ticăloşi”. În aceste condiţii este dezarmat, arestat, înlănţuit şi închis ca pazzo furioso, sub pază severă, în spitalul Sfânta Ana din Ferrara. Era în anul 1579, iar Tasso va suporta această dureroasă detenţie până în 1586. De acolo va înainta scrisori ducelui prin intermediul unor curteni ca Guido Coccapani, rămase fără răspuns. Mulţi biografi au făcut responsabilă de acest comportament al ducelui pasiunea lui Tasso pentru sora ducelui. Dar două mărturii contrazic în mod evident aceste ipoteze.  

 …şi destinul postum al acesteia

Prima, aşa cum arăta istoricul, filologul şi academicianul Alexandru Balaci, este răceala şi indiferenţa cu care Tasso primeşte în recluziunea de la Sfânta Anna vestea nunţii Leonorei cu un principe italian. Poetul îi va supravieţui. Vestea morţii Leonorei, în 1581, îl va găsi pe Tasso în aceeaşi închisoare. Dacă motivul întemniţării sale va fi fost doar iubirea nutrită faţă de sora ducelui, Alfonso ar fi trebuit să-l elibereze. Şi totuşi, ducele îl va mai ţine închis încă cinci ani. Având în vedere aceste observaţii, Nina Façon sublinia clar că Alfonso „nu-i reproşa lui Tasso o îndrăzneală de sentiment, ci de gândire şi cuvânt”. Se pare că poetul cunoştea secrete ale Curţii care puteau să-l compromită pe stăpânul său, aşa cum ne dau de înţeles câteva epistole semnate de arestat. Pe lângă aceste aspecte, Edgar Quinet, în lucrarea Revoluţiile din Italia, nu exclude posibila pasiune pentru sora ducelui Alfonso, integrându-l perfect pe Tasso în lumea lui – lumea Curţilor princiare – menită a condamna individul la imobilism, prin constrângerile severe şi rigide ale etichetei: „Să fii un gentilom, iată scopul suprem al vieţii umane. Societatea odată moartă, nu mai rămâne din ea decât sulemeneala, şi tocmai această aparenţă îşi dau oamenii osteneala s-o salveze. Într-o lume astfel constituită, imaginaţi-vi-l pe Tasso şi veţi afla taina nefericirii lui. Există în el doi oameni, copilul liber din Sorrento care a respirat aerul munţilor din Calabria, şi, pe de altă parte, curteanul educat la şcoala gentilomului lui Castiglione. (…) Nu se ştie dacă Tasso a fost pedepsit pentru a-i fi scris cu indiscreţie principesei Eleonora, sau pentru a o fi sărutat. Ceea ce e sigur e că s-a făcut vinovat de crima de a se fi comportat cu naturaleţe, dând frâu liber pornirilor fireşti; motiv pentru care a trebuit să fie scos în afara legii de către o societate pentru care uitarea etichetei trebuia să însemne un atentat.” Expresia corte-morte, devenită celebră şi uzuală datorită scriitorului satiric Pietro Aretino („flagelul principilor”), îşi găseşte în destinul lui Tasso cea mai fidelă ilustrare. Legenda era alimentată şi de eliberările temporare dispuse de duce (culme a batjocurii, după Quinet), timp în care poetul era dus în faţa Leonorei pentru a întreţine cu aceasta dialoguri pe tema… iubirii! Timpul afectat acestei companii ilustre era însă drămuit cu zgârcenie. Abia respirase aerul libertăţii şi al fericirii de a conversa cu muza sa, şi poetul era obligat să se întoarcă în celula destinată din spitalul Sfânta Ana.    

Poate că ar fi rămas întemniţat mult şi bine, dacă nu primea vizita unui prieten, în persoana lui Antonio Constantini, secretarul lui Camillo Albizzi, ambasadorul Marelui Duce al Toscanei la Ferrara. Acesta i-a scris lui Vincenzo Gonzaga, ducele de Mantova şi cumnatul lui Alfonso d’Este, solicitându-i sprijinul. Vincenzo, dornic de a găzdui la Curtea sa un geniu ca Tasso, s-a grăbit să ceară eliberarea poetului… eliberare obţinută în anul 1586.   

Îndurerat, fără îndoială, de moartea Leonorei, femeia în preajma căreia petrecuse 13 ani, Tasso părăsea definitiv Ferrara, purtând în continuare crucea firii sale nestatornice şi neastâmpărate, care îl va mai antrena în nesfârşite peregrinări pe tot cuprinsul Peninsulei Italice, până la ultimul popas la Roma, unde, ca protejat al lui Cinzio Aldobrandini, primeşte o pensie din partea papei Clement al VIII-lea.

Un sfârşit apoteotic

Creaţiile sale din ultima parte a vieţii, profund religioase, se resimt de influenţa Contrareformei. Cântăreţul iubirii creştinului cavaler Rinaldo pentru păgâna Armida, sau a lui Tancredi pentru la fel de păgâna amazoană Clorinda (protagoniştii Ierusalimului eliberat, dedicat nimeni altuia decât lui Alfonso d’Este!) compunea acum stanţe grupate în Lacrimile Fecioarei şi Lacrimile lui Isus Christos. Pentru aceasta, Biserica îi făgăduise onoarea încoronării ca poet pe Capitoliu, asemenea lui Petrarca. În biografia sa romanţată Romanul lui Caravaggio, scriitorul şi istoricul Luigi Ugolini îşi imaginează o posibilă întâlnire între muribundul Tasso şi pictorul baroc Michelangelo Merisi da Caravaggio, şi el un artist rebel, proscris şi sortit unui sfârşit tragic:

– Da, da, sunt Torquato Tasso, fiule. Prin urmare şi tu ai ştiut că este în Roma un poet sărac şi rătăcitor care aşteaptă aici…

 – Coroana ce i se cuvine! – izbucni avântat Caravaggio. – Coroana de lauri care îi va fi înmânată în Campidoglio. Oh, domnule, întreaga Romă vorbeşte despre asta. L-am văzut pe Torquato Tasso, cel mai mare poet în viaţă; el m-a înţeles… m-a îmbrăţişat… Aveţi dreptate; huleam, domnule, acum sunt un om fericit; nu mai am nimic de cerut.

 – Binecuvântaţi fie cei douăzeci de ani ai tăi! Şi Tasso făcu, şovăitor, câţiva paşi spre poarta mânăstirii. (…)

 – Vă voi revedea în Campidoglio, în ziua aceea? – murmură Caravaggio.

 Tasso ridică mâna şi atinse uşor părul zbârlit al pictorului într-o caldă mângâiere.

 – Nu, nu – spuse zâmbind – în Cer.” (traducere de Adriana Lăzărescu)

Avea dreptate. Poetul nu a mai avut timp să se bucure de această onoare, stingându-se bolnav, în 1595, la mănăstirea Sant’ Onofrio de pe Gianicolo, una dintre colinele Romei. 

Lăsa în urmă o operă de mare valoare care închidea glorios epoca Renaşterii şi… o frumoasă legendă născută de imaginaţia şi pasiunea pentru poveste a sincerilor săi admiratori şi biografi d’Alessandro şi contele Manso di Villa.