Autor: Alina Mandai.

Făgăraşul medieval era un centru important care grupa un număr mare de meşteri tăbăcari. Din dorinţa de a afla rolul important pe care-l aveau aceşti vestiţi meşteri în cadrul comunităţii ne-am îndreptat paşii spre Direcţia Judeţeană Braşov a Arhivelor Naţionale, locul unde sălăşluieşte, strânsă între paginile îngălbenite, întreaga istorie a Breslei Tăbăcarilor din Făgăraş. Cercetările întreprinse aici ne-au condus spre o bogată şi valoroasă colecţie de documente care cuprinde: privilegii, statute şi o amplă corespondenţă referitoare la activitatea acestei asociaţii meşteşugăreşti între anii 1622 – 1949.

1622 – primul privilegiul acordat Breslei tăbăcarilor

O primă menţiune a acestui meşteşug am întâlnit-o la 1622 în Privilegiul acordat Breslei tăbăcarilor şi cizmarilor din Făgăraş de către Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei. Alături de acest act, demne de remarcat sunt şi Privilegiul acordat în 1643 de Gheorghe Rácóczy I, principele Transilvaniei cu confirmarea statutele breslei, iar în 1733 o nouă confirmare a statutelor breslei tăbăcarilor făgărăşeni de către împăratul Carol VI.

Breasla tăbăcarilor sau „Ţehul” tăbăcarilor, cum era denumit în Făgăraş, avea la bază o ierarhie profesională care cuprindea patru stări: ucenicii, sâmbriaşii (toţi foştii ucenici, obligaţi prin lege să mai lucreze un timp, la meşterul unde îşi făcuseră ucenicia, primind, în schimb, un salariu), calfele şi meşterii. Aceştia din urmă erau cei care aveau dreptul să aibă atelier şi să fie primiţi în ţeh. Numai ei puteau ţine ucenici şi erau, în acelaşi timp, patroni şi lucrători.

Munca în ţeh era depusă de toţi cei ce cunoşteau meşteşugul, urmărindu-se în principal realizarea unui echilibru între cerere şi ofertă. Până la legile industriale de după 1850, întreaga activitate se desfăşura în atelier denumit şi „lucrătoare” care ţinea loc şi de magazin. Munca în atelier era prestată toată săptămâna, câte 16 ore pe zi cel puţin, noaptea lucrul era interzis, iar duminicile şi sărbătorile erau zile de repaus, obicei păstrat cu stricteţe.

Statutele Ţehului confirmate în 1643

Desfacerea produselor tăbăcarilor se făcea la „lucrătoare”, la bolţi şi la târgurile săptămânale şi anuale. Meşteşugarii erau obligaţi să aibă mereu mărfuri de vânzare, lipsa lor din depozit însemnând o necuviinţă la adresa ţehului. Vânzarea mărfurilor o făcea numai meşterul în persoană, existând obligaţia ca toţi meşterii tăbăcari să fie grupaţi în acelaşi loc, aşezându-şi şetrele în funcţie de vârstă şi rangul avut în ţeh. Art.18 din Statutele ţehului, confirmate în 1643, preciza că meşterii sunt obligaţi ca pieile frumos lucrate să fie scoase în piaţa oraşului şi dacă nu se vând acolo, au libertatea să le ducă spre vânzare în orice alt loc.

De asemenea în aceste Statute erau precizate şi obligaţiile pe care le avea ţehul faţă de cetate: Art. 17 „Serviciul faţă de Cetatea Făgăraşului să fie ca şi al tăbăcarilor din Alba Iulia şi anume: să lucreze cu culorile lor 600 piei mici, în fiecare an, din care 10% să fie ale lor pentru culori; să lucreze 70 de piei mari din care nu mai iau 10%; alte obligaţii nu mai aveau.”

Ţehul tăbăcarilor nu a fost numai o instituţie economică, ci şi una cu multiple valenţe sociale; astfel ţehul a intervenit de multe ori ajutându-i nu numai pe membri săi (îi sprijinea pe cei bolnavi prin procurarea de doctorii şi cele necesare, suportau cheltuielile de înmormântare ale unui membru decedat, făceau împrumuturi cu banii din lada ţehului), ci şi pe ceilalţi români din Făgăraş sau din satele din jur, prin sprijinirea şcolilor şi bisericilor din zonă.

1872 – Asociaţii de meseriaşi cu caracter civil

La 27 februarie 1872, cunoscutul „Articol de lege VIII” va desfiinţa ţehurile în vechea lor formă, păstrând asociaţii de meseriaşi cu caracter civil, lipsite de orice drept de monopol.

Tăbăcarii făgărăşeni au dovedit însă o mare capacitate de adaptare la condiţiile industriale de concurenţă grea pe care le oferea regimul austro-ungar. Luptând să reziste concurenţei industriei de fabrică din nordul şi vestul Ungariei, tăbăcarii făgărăşeni se specializează în fabricarea meşinei (piele vopsită) şi în colorarea pieilor. Ca urmare a acestei specializări, reuşesc să pătrundă cu mărfurile lor până la Budapesta, Viena şi Berlin.

În ceea ce priveşte numărul lor, putem spune că îi găsim pe tăbăcari amintiţi în toate recensămintele economice de după 1900: la 1910 în Făgăraş erau 65 tăbăcari, în 1935, erau 24, ulterior numărul lor s-a diminuat.

Mergând pe urmele acestui vechi meşteşug practicat în Făgăraş paşii ne-au purtat pe vechea uliţă a tăbăcarilor, unde locuiau şi totodată lucrau aceşti renumiţi meşteri. Tăbăcarii făgărăşeni, cum aveau nevoie permanentă de apă şi-au aşezat atelierele de-a lungul Văii Ileniului, formând un  adevărat cartier al lor. În Făgăraşul de astăzi se mai păstrează încă urme ale vechilor ateliere de tăbăcărie şi mai sunt urmaşi ai tăbăcarilor care au practicat şi ei această meserie.

O binecunoscută familie de tăbăcari, cu o tradiţie de trei generaţii este familia Suciu care locuieşte în Strada Tăbăcari nr. 17 şi care a avut un atelier de tăbăcărie de meşină de oaie, piei de oaie, vânat, piele de box şi de viţel. Istoria familiei am aflat-o de la actualul proprietar al casei, Mircea Suciu (n. 1946), el însuşi tăbăcar. Atelierul de tăbăcărie a fost deschis de Suciu Iosif (1884-1956), care i-a învăţat meserie pe patru dintre fii săi; cel mare, Ioan a plecat în Bucureşti şi a făcut şcoala de maiştri la Mociorniţa. Dumitru Mociorniţa, marele industriaş român şi patronul fabricii de pielărie ce-i purta numele a fost cel care a pus bazele industriei româneşti organizate. Revenit în Făgăraş, Ioan Suciu a deschis prima tăbăcărie de piele de box din oraş (1932). Ierarhia profesională într-un atelier al secolului XX urma aceeaşi paşi pe care i-au parcurs în urmă cu trei secole cei care deveneau meşterii breslelor. „Prima dată când veneai la un meşter erai considerat ucenic; stăteai 2-3 ani şi puteai deveni calfă. Trebuia sa dai o probă, ţi se dădea o piele, stătea lângă tine şi zicea « Fă procesul ăsta!». Şi dacă treceai examenul deveneai calfă şi primeai salariu. Apoi treceai la stadiu de maistru tăbăcar şi-ţi puteai deschide atelier. Carnetul de meşter îl dădea patronul, bunicul meu a fost patron şi el făcea recomandarea pentru cei care puteau primi acest carnet. Venea o comisie de la Camera de Comerţ şi fixa data examenului; tot ei vizau aceste carnete”.

1948 Cooperativa Viitorul şi munca clandestină

Din anul 1948 odată cu Legea pentru naţionalizare, tăbăcăriile au fost desfiinţate şi multe au început să funcţioneze clandestin, cum a fost şi cazul tăbăcăriei familei Suciu. Odată cu înfiinţarea la Făgăraş a Cooperativei „Viitorul” unii dintre meşteri s-au angajat acolo. „Sub oblăduirea acesteia nu se mai simţea mirosul de tăbăcărie şi lucram şi noi clandestin, cum puteam. Ca să nu mai lucrăm tăbăcărie, în fiecare casă de tăbăcari ne băgau chiriaş, poliţişti, profesori, ca să te facă să nu mai lucrezi. Această meserie am făcut-o mai mult noaptea, pentru că ziua se circula pe stradă.” Deşi în atelierul familiei Suciu nu s-a mai tăbăcit nicio piele de peste 15 ani, Mircea Suciu ne mărturisea: „La noi încă se mai simte mirosul de tăbăcărie!”

În oraş au fiinţat înainte de naţionalizare şi alte ateliere de tăbăcărie. Printre acestea se numără atelierele familiilor: Pop, Beclereanu, Mureşanu, Coantă, Seceleanu, Bălcăceanu, Cazan, Şoancă şi Pintea.

Astăzi, însă în Făgăraş, deşi meşteşugul nu se mai practică, memoria acelor vestiţi meşteri tăbăcari se păstrează încă vie.