Autor: acad. Dan Berindei.

Noţiunea de patrie şi-a pierdut pentru foarte mulţi interesul, pentru unii a devenit chiar un subiect de batjocură şi ironii, pentru alţii doar un pretext de populism politic. Din păcate, nici familia şi, mai grav, nici şcoala nu-i întreţin valenţele la tineri în măsura cuvenită şi necesară pentru ca o naţiune să nu se degradeze şi să nu-şi piardă fiinţa. Și totuşi, fără acest simţământ nobil şi înălţător, o Românie n-ar fi putut exista. Ziditorii ei şi-au iubit patria, s-au considerat fiii ei şi ca fiind cei care erau datori s-o slujească cu dăruire şi spirit de jerftă. Ei ne aruncă dojeni din lumea de dincolo şi ne îndeamnă la trezire, şi printre cei dintâi se află Nicolae Bălcescu.

Un model uman apoape ignorat

Deşi au trecut mai bine de 160 de ani de la dispariţia sa, modelul uman pe care el ni-l oferă rămâne impresionant. S-a născut în vremuri de încercare, cu vreun an şi ceva înainte de revoluţia lui Tudor, a rămas orfan de tată la cinci-şase ani, crescându-l o mamă văduvă, care a înfruntat timpurile  pentru a-şi apăra  mica ei familie şi a o educa fără a precupeţi jertfe. De mic, Bălcescu şi-a dezvăluit însuşirile intelectuale şi o pasiune pentru studiul trecutului. De la Ion Ghica, colegul său de la Sf. Sava, avem mărturia silinţelor sale cărturăreşti şi a luptei pe care a dat-o cu uriaşul Sotea pentru a-şi apăra însemnările. Între el şi Ghica s-a zidit de atunci o prietenie de nezdruncinat, care avea ca numitor comun dorinţa lor ardentă de a fi ziditorii unei Românii.

Și-a început viața în închisoare pentru Revoluție

 Dorinţa de a sluji şi de a contribui la ridicarea ţării, dorinţă care însufleţea, de altfel, pe mulţi dintre cei care  aparţineau generaţiei sale, l-a determinat pe Bălcescu să se înscrie în rândurile oştenilor din armata naţională renăscută  şi, de asemenea, să consacre problematicii militare primele sale studii istorice  şi cu gândul de a trezi pe concetăţenii săi. Tot în anii tinereţii, când nu împlinise 20 de ani, s-a implicat în acţiunea lui Mitică Filipescu, tânărul fiu de mare boier care şi-a jertfit viaţa fără să şovăie pentru ca să fiinţeze  un  stat modern al românilor. Bălcescu a cunoscut rigorile detenţiei, ceea ce l-a făcut să mărturisească, în 1850, că el şi-a “început viaţa intrând în închisoare pentru revoluţie” şi că “închisoarea obligă ca şi nobleţea”. După eliberare, n-a trăit decât pentru cercetările şi studiile sale istorice, pentru ţara nouă la a cărei construcţie voia să contribuie, uitându-se pe sine şi interesele sale.

Istoricul Nicolae Bălcescu

Ideolog şi fruntaş al revoluţiei, luptător intransigent şi neînfricat, Bălcescu s-a ilustrat şi a fost apreciat de contemporanii săi pentru însuşirile sale, dar şi pentru dăruirea sa patriotică, el  luptând totodată pentru colaborarea şi împăcarea naţiunilor, însufleţit de imaginea României viitorului. Suferind de o boală neiertătoare în acea vreme, a scris până în ultimele clipe ale vieţii lucrarea cea  mai de seamă consacrată lui Mihai Viteazul, considerat, îndrituit de el, un înălţător model prin  jertfa pe care marele voevod o făcuse pentru neatârnarea şi unitatea  românilor.

Întreaga viaţă, Bălcescu, şi-a dăruit-o României ce avea să vină, patriei virtuale la care visa. De pe această poziţie, el s-a apropiat şi a slujit studiilor istorice, considerate de el un temei de reînălţare al poporului său.

O naţie fără istorie este un popor încă barbar

Pentru Bălcescu istoria reprezenta mijlocul de trezire a românilor, instrumentul preţios prin intermediul căruia aveau să fie stimulate simţămintele iubirii de ţară. “Istoria, scria el în prospectul “Magazinului istoric pentru Dacia” este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţie fără istorie este un popor încă barbar, şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirilor”. Necruţător, el îşi critica conaţionalii şi totodată le descria însemnătatea pe care istoria putea şi trebuia s-o capete în existenţa poporului român. “Românii au trebuinţă astăzi – arăta el în 1845, în cuvinte care-şi păstrează şi astăzi puterea de percuţie şi actualitatea –  să se întemeieze în patriotism şi în curaj şi să câştige statornicie în caracter. Aceste rezultate credem că s-ar dobândi când ei ar avea o bună istorie naţională şi când aceasta ar fi îndestul răspândită. Privind în acel şir de veacuri, în care părinţii noştri au trăit şi la chipul în care ei s-au purtat în viaţa lor soţială, noi am căuta să dobândim virtuţile lor şi să ne ferim  de greşelile în care au picat. Am părăsi, prin urmare, acel duh de partidă şi de ambiţie mârşavă. Am scăpa de acele temeri de nimic şi d-acele nădejdi deşarte. Am dobândi adevăratele prinţipe care trebuie să ne povăţuiască în viaţa noastră soţială ca să ne putem mântui. Istoria încă ne-ar arăta că părinţii noştri se aflară în vremi cu mult mai grele decât acele în care ne aflăm noi acum”. Nici astăzi, mai ales, nu s-ar cuveni să uităm cuvintele sale!

Românii nu vor pieri !

Câţiva ani mai târziu, Bălcescu se afla la Paris, unde a jucat un rol de seamă printre tinerii români veniţi la studii. La sfârşitul anului 1846, el a ţinut o cuvântare, la Societatea studenţilor români, care a avut deosebit ecou şi în care a aruncat “o privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului Patriei noastre”. Prin patrie el înţelegea întregul spaţiu românesc, în care a cuprins nu numai principatele autonome ale Ţării Româneşti şi Moldovei, ci şi Transilvania, Banatul şi Bucovina şi, de asemenea, Basarabia, ba chiar n-a uitat nici pe aromâni. Combătând descurajarea, el afirma cu energie: “Românii nu vor pieri ! Românii nu pot pieri!” şi totodată susţinea că “sufletul naţiei” fiinţa mai departe şi că “epoca de tranziţie, între trecutul  care piere şi viitorul care începe a luci” nu trebuia să ducă la descurajare. “Societatea dar, domnilor – exclama el – trebuie a regenera”. Fără să şovăie, el trasa obiectivul pe care românii trebuiau să-l îmbrăţişeze: “Ţinta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi alta decât Unitatea Naţională a românilor. Unitate mai întâi în idei şi simtimente, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din  munteni, din moldoveni, din basarabeni, din  bucovineni, din transilvăneni, din  bănăţeni, din  cuţovlahi, să facă un  trup politic, o naţie românească, un stat de  şapte milioane de români.” Pledând, de asemenea, pentru “reformarea socială a românilor, bazată pe sfintele principii ale dreptăţii şi egalităţii”, Bălcescu proclama “Românismul” ca “steagul nostru” şi declara că “junimei române” îi revenea “cinstea de a lua iniţiativa acestei regeneraţii a naţiei”.

Jertfă și dăruire

În timpul revoluţiei, Bălcescu şi-a demonstrat rarele sale însuşiri, dar mai ales capacitatea de jertfă şi dăruire. Bolnav, mai trăind apoi doar câţiva ani de mare suferinţă, el n-a încetat să fie însufleţit de nesfârşita sa dragoste de ţară şi de neam. “Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României”, îşi începea el atunci scrierea consacrată lui Mihai Viteazul, caracterizând  apoi sintetic momentul istoric respectiv: “Timpuri de aducere – aminte glorioasă! Timpuri de credinţă şi de jertfire!”

Suferind, s-a silit să mai trăiască pentru a sluji România în care credea cu ardoare, patria virtuală care urma să strângă lalolaltă întreaga naţiune. Pentru Bălcescu, patriotismul a fost mai mult decât pasiune ardentă, a fost crezul vieţii sale, iar patria în care credea îmbrăţişa naţiunea în întregimea ei. Acest clarvăzător, acest intelectual de elită, rămâne mai departe un model de care tineretul zilelor noastre şi al viitorului ar trebui să se apropie cu respect, iar românii să-i admire capacitatea  de jertfă şi dăruire, puterea sa de a lăsa deoparte interesele proprii pentru a sluji neodihnit ţara sa.