Autor: Cristina Păiuşan-Nuică.

Astăzi* Parlamentul României şi parlamentarii săi sunt subiectul unor abordări pamfletare, însă de-a lungul istoriei această instituţie nu doar că a creat România modernă şi apoi România întregită, ci a fost şi un reper al evoluţiei societăţii româneşti.

Ideea de parlamentarism – de reprezentanţă naţională a fost adoptată la scurtă vreme după dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Ţara Românească şi în Moldova, iar primul Parlament, ce a urmat Adunărilor Ad-hoc şi apoi Adunării Legislative, a fost primit cu entuziasm de către poporul român şi a fost recunoscut ca fiind un reprezentant real al voinţei populare, păstrând însă limitele impuse de votul censitar. Nu a trecut prea mult timp până când primul Parlament al Principatelor Unite, Adunarea Legislativă îndeosebi, s-a transformat într-o tribună a reprezentativităţii reduse, tribună ce a contribuit şi în aceste condiţii, în mod decisiv, la modernizarea ţării, la impunerea unor valori europene şi universale.

A trebuit să treacă aproape cinci decenii de totalitarism şi un surogat de reprezentare naţională sub forma Marii Adunări Naţionale – adunare „reprezentativă unicamerală” pentru ca după primele alegeri pluripartide din istoria postbelică a României să reapară pe scena politică Parlamentul României, bicameral format din Camera Deputaţilor şi Senat.

Dacă între anii 1861 – 1864, ideea diviziunii puterii legislative în Camera Deputaţilor şi Senat a avut o origine conservatoare, sistemul bicameral, reprezentând în acel moment un mod de control, al unei pături sociale avute şi prin avuţie prezente în camera superioară, asupra deciziilor luate de către puterea legislativă, în deceniile următoare Parlamentul bicameral a devenit un organism reprezentativ, o componentă principală a vieţii politice româneşti.  

Sistemul parlamentar românesc, atâta timp cât a funcţionat, a rezolvat în mod democratic problemele fundamentale ale statului român, ale Vechiului Regat şi apoi ale României reîntregite. Toate legile înnoitoare ce au dus la modernizarea statală au fost discutate şi şi-au găsit rezolvarea prin intermediul acestui sistem, uneori mai rapid, alteori mai greoi, dar întotdeauna democratic. Timp de peste şapte decenii Parlamentul, Camera Deputaţilor şi Senatul României, membrii acestora, au fost artizanii structurilor democratice ale societăţii româneşti.

Au existat confruntări acerbe, primejdii venite din interior, dar şi din exterior, corupţie, afaceri oneroase cu statul (istoria ne demonstrează că se repetă mereu), persoane ajunse în Parlament pentru a-şi urmări interesele economice şi de influenţă, abuzuri electorale şi post-electorale, dar fundamentul democraţiei româneşti – în cuantumul în care aceasta a existat – a fost Parlamentul României.

În trecut, Parlamentul era raţiunea însăşi a existenţei partidelor politice, a activităţii lor, a disputelor şi confruntărilor lor, era forul în care Puterea umplea scaunele şi tribuna, astfel că viaţa politică românească se coagula în jurul luptei pentru dobândirea poziţiei dominante în adunarea legiuitoare, iar Opoziţia venea cu capul sus şi combătea prin oratori de marcă ideile majorităţii, îi limita puterea.

Presa română reflecta pe larg aceste reale şi uneori eficiente dezbateri – luările de poziţie ale marilor nume, unele iniţiativele legislative mai bune, altele pline de partipriuri, incidentele soldate cu violenţe verbale sau chiar fizice – şi poate mai puţin calitatea (considerabil mai bună) a persoanelor sau personajelor ajunse să ocupe un fotoliu de deputat sau senator.

Scepticii ar putea spune că democraţia românească parlamentară a evoluat până la dictatura lui Carol II, care şi-a dorit o Adunare reprezentativă unicamerală şi dominată de reprezentanţii partidului unic, uşor manipulabilă. Parlamentul României a murit atunci când a început războiul şi a renăscut cinci decenii mai târziu, după Revoluţia din 1989.

Istoria deţine argumente reale şi de bun simţ pentru menţinerea tradiţiei Parlamentului bicameral. Dar, istoria nu o mai citeşte nimeni, a ajuns o materie vetustă, aproape expulzată din Şcoala românească.  

Bicameralismul, ajuns subiect cu puternică miză electorală – va rămâne de domeniul istoriei după anul de graţie 2009?  

A pleda astăzi pentru Parlament şi parlamentarism este în fapt lipsit de sens – experienţa celor cinci decenii de lipsă totală a unor instituţii reprezentative şi a unei reale puteri legislative – a Camerei deputaţilor şi a Senatului, înlocuite cu surogate de democraţie şi reprezentativitate, ne-a demonstrat, mult prea acut, că singurul sistem democratic viabil este cel bazat pe parlamentarism.

Camera inferioară – Adunarea sau Camera Deputaţilor a fost tribuna emblematică a democraţiei româneşti, care a funcţionat fără întrerupere cu bune sau rele timp de peste şapte decenii, în condiţii de libertate şi pace, sau în condiţii de restrişte, cel mai semnificativ moment fiind retragerea Camerei la Iaşi în noiembrie – decembrie 1916 şi hotărârea membrilor săi de a fi cuvântul întregii Românii, ciuntită în acel moment de un duşman mult prea puternic. Cu acest prilej marii oameni de stat Ion I.C. Brătianu, Nicolae Iorga au dat dovada puterii cuvântului rostit într-o Adunare aflată în surghiun. Discursul lui Nicolae Iorga, Rezistenţa până la capăt, rostit la Iaşi, în 14/27 decembrie 1916, reprezintă „una din cele mai strălucite pagini de elocinţă din antologia oratorilor români”, cu un ecou puternic atât în ţară, cât şi în străinătate. Acest discurs a fost tipărit şi afişat în toate satele şi oraşele rămase libere din România şi a fost distribuit trupelor române aflate pe front. Discursul lui Iorga a fost comentat de toate jurnalele din străinătate, fiind privit ca o oglindă a năzuinţelor tuturor românilor, ca un drapel ce putea fi apărat chiar şi dintr-o Românie mică şi ciuntită de puternica maşină de război germană.

Acele vremuri au trecut, în impasul care se află astăzi România nu mai găsim un mare om care să promoveze România democratică, europeană, solidaritatea naţională şi ridicarea prin forţa tradiţiei româneşti.  

Membrii Camerei Deputaţilor şi în egală măsură cei ai Senatului au fost personalităţi a căror prezentare este inutilă. De pe băncile Camerei Deputaţilor au crescut şi s-au ridicat tinerii, ajunşi apoi marii:  Take Ionescu, Petre P. Carp, Nicolae Iorga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion I.C. Brătianu, I.Gh. Duca, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Vesasian V. Pella care şi-au început viaţa politică prin a fi aleşi deputaţi şi prin a lua locul iluştrilor înaintaşi pe care i-au preţuit, cu toate că nu întotdeauna le-au împărtăşit ideile.

Citind discursurile marilor sau mai puţin cunoscuţilor parlamentari români ai secolelor XIX şi XX realizezi actualitatea lor tristă dar şi valoarea ideilor transmise. Sunt lecţii de istorie, de oratorie, de conduită civică şi morală, de parlamentarism – iar dacă un procent infim al parlamentarilor zilei de azi ar fi citit vreunul din aceste discursuri, ar fi găsit nenumărate argumente pentru parlamentarism în forma sa bicamerală şi, poate curajul de a apăra acest sistem, care şi-a arătat eficienţa chiar şi în realitatea searbădă a ultimelor decenii.

Sistemul parlamentar îşi are propriile tare. Dintotdeauna a existat boicotul minorităţii în faţa deciziilor, uneori vitale, ale majorităţii; au existat presiuni politice din afară, ale regilor României sau ale reprezentanţilor marilor puteri, manifestaţii populare ostile, uneori s-a ajuns la regretabile incidente în care lupta politică parlamentară a fost transferată în stradă, dar, cu toate acestea, Parlamentul român a avut o vocaţie liberală şi democratică.

Ultimele decenii de parlamentarism au fost uneori o caricatură a ceea ce a fost parlamentarismul antebelic. Dar, îndoielile, pertractările, marile probleme ale rupturii de comunism se regăsesc în forma lor brută în cuvintele rostite în noul Parlament al României de după 1990, precum şi speranţele, aşteptările, dezamăgirile aduse de o schimbare atât de radicală a regimului.

În dezbaterile parlamentare ale ultimelor decenii găsim idei democratice, altercaţii ce frizează absurdul şi cuvinte dure, jignitoare uneori, care oglindesc desţelenirea greoaie şi lamentabilă a democraţiei în România.  

România are o tradiţie democratică, tradiţie care trebuie dezvăluită şi argumentată prin mărturiile vremii, ale unui trecut pe alocuri glorios, ale unui prezent pe alocuri democratic. A restructura astăzi forma şi organizarea parlamentarismului românesc, ce are grave probleme de reprezentativitate, de credibilitate şi de eficienţă, într-un moment de gravă şi generală criza a României, nu este un act de curaj, este un act de inconştienţă politică – iar istoria ne dă suficiente argumente – că inconştienţa celor puţini e plătită scump şi o perioadă îndelungată de cei mulţi.

*Articolul a fost publicat în nr. 2/2009 al revistei, atunci când se discuta despre trecerea la Parlamentul unicameral.