Autor: prof. Sorin Oane.
În fiecare sarcofag egiptean se introducea, sub feşa mumiei, un papirus conţinând incantaţii însotiţe de desene, un adevărat ghid pentru ca defunctul să treacă cu bine în lumea cealaltă. În acest articol vom analiza un papirus desenat şi scris către anul 1300 î.Hr, aparţinând culegerii numite Cartea Morţilor, papirus ce a însoţit pe defunctul scrib regal, Ani, în mormântul lui. Papirusul, realizat de un anonim, arată cum se desfăşura Judecata de Apoi a lui Osiris.
Cartea Morţilor
„Cartea Morţilor Egipteni” a fost publicată, pentru prima oară, în anul 1842 de către Karl Richard Lepsius, iar titlul, deşi considerat impropriu, a fost adoptat de egiptologia oficială. Lucrarea savantului german cuprindea 165 de capitole, reprezentând formule rituale incantatorii de călăuzire a morţilor în ultima lor călătorie. Ulterior, li s-au adăugat alte texte ce prezentau caracteristici de conţinut asemănătoare.
În prezent, cartea se compune din 192 de capitole, provenite din epoci diferite. Textele cărţii nu au continuitate şi nici unitate. În schimb, scopul lor este comun: de a ajuta sufletul răposatului în “marea trecere” spre viaţa veşnică din lumea de dincolo, punându-i la îndemână instrucţiuni, poveţe, descântece, formule magice şi rugăciuni.
Democratizarea vieţii de dincolo. Nemurire pentru toţi !
Iniţial, supravieţuirea postumă era un privilegiu de care se puteau bucura numai faraonii şi cei din preajma lor. Faptul acesta a stârnit adânci nemulţumiri astfel că, la sfârşitul domniei lui Pepi al II-lea, ultimul faraon din dinastia a VI-a (c.2345-2181 î.Hr.), când puterea regală slăbise şi când unii dintre şefii de nome se declaraseră independenţi, a izbucnit o revoltă populară de o rară violenţă, când au fost scoase sarcofagele din piramide şi profanate, iar statuile faraonilor au fost sparte şi aruncate în puţuri adânci. Urmarea acestei revoluţii, ce a marcat sfârşitul Imperiului Vechi şi a inaugurat ceea ce istoricii au numit „Prima perioadă intermediară”, a fost că, de atunci încolo, pe toată durata Egiptului antic, destinul postum solar le-a devenit accesibil tuturor egiptenilor, indiferent de locul pe care-l ocupau în ierarhia socială. De acum încolo, în credinţa egiptenilor, lumea de dincolo s-a deschis tuturor oamenilor, bogaţi sau săraci. Lumea de dincolo a devenit astfel… democratică. De acum încolo, toţi egiptenii devin după moarte nemuritori şi zei.
Papirusul lui Ani
Scris acum 3 300 de ani, Papirusul lui Ani este documentul cel mai complet, cel mai artistic ornamentat şi totodată cel mai bine păstrat al întregii gândiri filosofice şi religioase a Egiptului antic. Papirusul face parte din Cartea tebană a morţilor şi a fost descoperit de celebrul egiptolog Sir E.A. Wallis Budge, la Luxor, în anul 1880. Papirusul a fost creat în cea de a XIX-a dinastie egipteană, din perioada Imperiului Nou. Papirusul măsoară 23,79 de metri şi are lăţimea de 38 de centrimetri, fiind păstrat astăzi la British Museum (Londra), fiind tăiat însă în 37 de părţi separate, egale ca mărime. Potrivit cu mărturia lui Budge, culorile acestui papirus, vechi de peste 3000 de ani, aveau o prospeţime nefirească, repede pierdută însă după contactul cu aerul. În articolul de faţă sunt prezentate doar părţile 2 şi 3 din cele 37 păstrate la British Museum.
Cine a fost Ani ?
Ani a fost un scrib regal care a trăit în jurul anului 1300 î.Hr. la Teba, capitala Imperiului egiptean, nu mulţi ani după faimosul faraon Tutankhamon (1332-1323 î.Hr.). Cu siguranţă, ocupa un rang înalt în ierarhia templului egiptean de la Teba. Era supraveghetor al darurilor votive oferite zeilor la Teba şi Abydos. El era şi cel care stabilea mărimea acestor ofrande, stabilea taxele şi împărţea dreptatea printre cei sărmani. Într-un cuvânt, era un om important care merita pe deplin favorurile faraonului. Trebuie să fi fost şi un om cult căci pregătirea scribilor era de lungă durată (12 ani) şi se făcea în şcoli ataşate marilor temple; pregătirea consta, în principal, în copierea textelor egiptene vechi. Scribul reprezenta „ochii şi urechile” faronului, omul pe care se baza întrega administraţie egipteană.
Psihostasia, cântărirea sufletului
Procesul defunctului Ani, ca de altfel al oricărui egiptean, are două părţi : psihostasia şi confesiunea negativă a păcatelor. Psihostasia („cântărirea sufletului” în limba greacă) lui Ani arată următoarele: Anubis, zeul morţilor, cel cu cap de şacal, introduce mortul în sala de judecată, în timp ce inima, considerată sediul sufletului defunctului – de fapt cel mai important organ al trupului, ea rămânând în mumie ! – era pusă pe un talger al balanţei, pe cealaltă fiind pusă pana de struţ a zeiţei Maat. Un babuin verifică dacă balanţa este sigură şi dacă va măsura corect. În timpul operaţiei de cântărire a sufletului, mortul recită o rugăciune, cerându-i inimii să nu mărturisească împotriva lui.
În spatele lui Ani se află soţia lui, Tutu, care, decedase înaintea lui. Ea îl însoţeşte o parte a drumului. Când trăia, ea era preoteasă a templului lui Amon. Tutu strânge în mână un sistrum, un obiect zornăitor pe care îl folosea pentru a se acompania în corul templului. Ambii, au capetele plecate, cu ochii în pământ, în semn de respect faţă de zei.
Într-o parte a balanţei apar nişte zeităţi de rangul doi : Şai, zeul destinului, şi, în spatele lui două zeiţe, Meşkenet şi Renenet. De fapt, ei sunt zeii care îl cunosc cel mai bine pe Ani. Înaintea lor este o pasăre cu cap uman, aceasta fiind de fapt spiritul lui Ani.
Şai era zeul destinului, dar şi un fel de înger păzitor, pe care fiecare egiptean îl dobândea la naştere, el hotărând durata vieţii omului şi prezicându-i felul morţii. Înainte de Imperiul Mijlociu, Şai era socotit soţul zeiţei Meşkenet.
Meşkenet este zeiţa care îi decidea momentul naşterii şi momentul morţii. În papirusul lui Ani, chipul ei poate fi văzut alături de cel al lui Şai, dar ea este reprezentată şi sub forma unei cărămizi cu cap de om, ea fiind de fapt personificarea cărămizii pe care femeia egipteană statea în genunchi spre a naşte.
Renenet este zeiţa-doică, având ca atribut principal supravegherea pruncilor îndată după naştere şi, deopotrivă, atributul de ursitoare stabilindu-le nou născuţilor firea, norocul şi averea care le-au fost destinate pentru toată viaţa. De multe ori, Renenet nu este decât epitetul zeiţei Meşkenet, deci una dintre ipostazele acesteia; alteori, este considerată doar o zeiţă auxiliară din alaiul aceleiaşi divinităţi.
În cadrul psihostasiei noastre, Ani a fost găsit nevinovat. Zeii au decis că el a fost în armonie cu ordinea divină. Fusese, deci, un om drept, iar Devoratoarea, fiinţa ciudată de lângă cântar, monstrul cu cap de crocodil, cu trunchiul şi picioarele de hipopotam şi labele de leu, nu putea avea niciun drept asupra lui. Gura ei reptiliană a rămas închisă.
Confesiunea negativă a păcatelor
Lângă balanţă se afla şi zeul Thot, stăpânul dreptăţii şi al justiţiei, care supraveghează cântărirea inimii (conştiinţa sau sufletul – e greu de spus care dintre ele este pusă în balanţă !) şi scrie rezultatul. Thot era un zeu civilizator având corp uman şi cap de ibis. Egiptenii credeau că el inventase toate activităţile intelectuale (scrierea, istoria, legile, matematica, calendarul, magia etc). Dar era şi membru al tribunalului lui Osiris, tribunal care judeca faptele morţilor. Ca mag, cunoştea formulele secrete ale vindecării tuturor bolilor. În papirusul lui Ani apare ca scrib a lui Osiris. Lângă Thot, îl vedem pe Ani, care este ţinut de braţ de către zeu, în timp ce îşi rostea spovedania, aşa-numita confesiune negativă, care era cam aşa : „Nu am făcut nedreptăţi nici unui om. Nu m-am purtat rău cu animalele. N-am cârtit împotriva zeilor. Nu l-am sărăcit pe cel sărac. Nu am ucis. Nu am pricinuit nimănui durere şi suferinţă. Nu am micşorat ofrandele de hrană aduse în temple. Sunt curat, sunt curat, sunt curat. ”
Deşi, în general, se presupune că un egiptean se ferea de rău şi făcea numai bine, lista de mărturisiri negative părea destul de ciudată. Printre păcatele mărturisite era şi… munca în exces, care, culmea, era considerată ca cea mai gravă dintre culpe. Mai erau condamnate : crima, sărăcirea orfanilor, furtul de ofrande alimentare destinate zeilor şi spiritelor, înşelăciunea, ca şi orice daună ecologică – cum ar fi construirea de diguri ilicite pe apele curgătoare, devierea cursurilor de apă sau prinderea peştilor în terenurile mlăştinoase -, exploatarea sălbatică a sclavilor, etc. Remarcăm aici o adevărată manie a înregistrării tuturor activităţilor celui decedat.
Confesiunea negativă este diferită de confesiunea creştină în care sunt mărturisite păcatele. La egipteni, răposatul nega categoric că ar fi comis cutare sau cutare păcat, nu se smereşte, ci se mândreşte şi îşi glorifică viaţa. Supravieţuirea sufletului său nu depindea atât de un anume comportament moral, de o bună purtare, ci de ştiinţa lui de a-i fermeca pe judecatori, inclusiv pe zeul Thot şi chiar… balanţa ! Prin urmare, ceea ce hotăra soarta defunctului era elocinţa lui, nu morala, aşa cum o înţelegem noi astăzi. Dacă sentinţa era favorabilă, mortul era admis în cer, în lumea zeilor, dacă nu, fiinţa monstruoasă care se afla lângă cântar, numită Devoratoarea – adică moartea veşnică – îl va înghiţi.
Mai trebuie să facem o remarcă. Istoricii apreciază că aspectele de morală civică conţinute de Cele zece porunci iudaice, celebrul Decalog, au fost preluate de evrei, în perioada dinaintea Exodului, de la mai vechea religie egipteană. În Decalog însă, probleme morale care la egiptean erau „mărturisite” prin negare, la evrei ele devin sfaturi şi norme de conduită, de genul: să nu furi, să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu depui mărturie strâmbă etc.
Ani în faţa judecătorilor
Prima confesiune negativă era urmată apoi de una mai elaborată, în care defunctul numea pe fiecare membru al tribunalului şi nega orice făptuire a păcatului pe care acel membru al tribunalului îl pedepsea (de exemplu, Mâncătorul-de-măruntaie pedepsea jurământul fals iar Cel-a-cărui-faţă-este-în-spate pedepsea homosexualitatea). Alte nume ale acestor demoni erau: „Cel-ce-suge-sângele”, „Cel-ce-striveşte-oasele”, etc. Tribunalul avea 42 de judecători, prezidaţi de Osiris. Defunctul ţinea iniţial un discurs în faţa acestui juriu : „Salut vouă, zeilor de aici ! Eu vă cunosc, vă ştiu numele. Nu voi cădea sub loviturile voastre.Nu veţi vorbi rău despre mine.” După care zeii îi punea întrebări de ordin iniţiatic.
Pentru a merge mai departe, defunctul trebuia să fie în stare să identifice corect, după numele lor, părţile fiecărei porţi pe care o avea în faţă. De exemplu, numele uşorilor – stâlpii verticali de care se prindeau canaturile porţii – era „Greutate a Adevărului”, iar numele zăvorului uşii era „Degetul Piciorului Mamei Sale”, şi să identifice pe fiecare paznic de poartă.
Judecata de Apoi a lui Osiris
Ce ne mai arată papirusul ? Ani este prezentat de zeul Horus (cel cu cap de şoim) lui Osiris, reprezentat aici ca faraon. Osiris ţine în mână însemnele puterii : biciul, sceptrul şi cârja. Pe cap are coroana numită atef, compusă dintr-o mitră albă şi două pene de struţ. Figura lui este rigidă şi imobilă. Osiris era zeul care a murit şi a înviat. Întânirea cu el era deci absolut necesară pentru fiecare defunct, căci Osiris era cel care cunoştea secretul nemuririi. Egiptenii credeau că şi ei puteau repeta ceea ce i se întâmplase miraculos lui Osiris, învierea. De fapt, egipteanul defunct devenea una cu Osiris.
Mitul lui Osiris este mitul egiptean esenţial, simbolizând moartea şi învierea periodică a naturii vegetale. Povestea spune că Osiris a fost faraonul care i-a învăţat pe egipteni agricultura şi cel care a întemeiat oraşul Teba. Invidios pe Osiris, fratele său Seth îl asasinează, cadavrul său dezmembrat în 14 bucăţi fiind împrăştiat în toată ţara. Isis, soţia faraonului, adună toate părţile corpului lui Osiris şi, cu ajutorul alifiilor lui Anubis, îl învie (Osiris a fost astfel prima mumie !). Apoi, fiul lui Osiris şi al lui Isis, Horus, îşi răzbună tatăl. Osiris devine stăpânul regatului morţii, lăsând lui Horus conducerea regatului egiptean. Seth ar simboliza vântul arzător şi pustiitor al deşertului arid care pârjoleşte Egiptul.
În papirusul lui Ani, în spatele lui Osiris se află Isis şi Nephthys. Cele souă surori dau ajutor celor morţi să ajungă în cer, căci, sub chip de şarpe, ele păzesc ultima poartă a lumii de dincolo. Nephthys reprezenta partea sterilă a pământului, pe când cea rodnică ar fi fost simbolizată de Isis. Ea, ca şi sora ei Isis, l-a bocit pe Osiris mort şi de aceea era prezentă la jelirea oricărui răposat. Cum mitul lui Osiris descria viaţa omului după moarte, fiecare mort fiind un alt Osiris, viaţa şi ostenelile lui Isis, luptele lui Horus sunt văzute ca fapte ale fiecărui om din Egipt. Nephthys este prezentată ca având pe cap hieroglifele care însemnă „Doamna Casei”. Isis are pe cap o hieroglifă ce înseamnă cuvântul „Tron”.
Îmbălsămarea
Anubis era şi cel şi care superviza îmbălsămarea corpului celui decedat. Zeu cu corp uman şi cap de şacal, Anubis era un sol al morţii. El îi călăuzea pe morţi în lumea de dincolo. La egipteni lumea de dincolo se numea Duat, rege peste acest ţinut fiind Osiris. Anubis era şi patronul îmbălsămătorilor, iar primul cadavru îmbălsămat de el a fost chiar cel al tatălui său, Osiris, pentru aceasta el fiind ajutat de zeiţele Isis şi Nephthys.
A îmbălsăma înseamnă a umple un cadavru cu substanţe capabile să-l conserve. Herodot a descris în amănunţime diversele operaţii ale procedeului de îmbălsămare egiptean: extragerea viscerelor, spălături cu substante aromate, suturarea inciziilor, scufundarea corpului în băi chimice, uscarea şi lăcuirea lui. Între momentul decesului şi înmormântare trecea un interval de timp considerabil, căci timp de 70 de zile, corpul celui decedat era ţinut în sare, pentru extragerea apei. De-abia atunci, înainte de a fi înfăşurat în fâşiile specifice, corpul era uns cu bitum, după care mumia se introducea într-un coşciug de lemn, adeseori şi el bituminat. Tehnica aceasta era cel mai des folosită, fiind aceea care se practica la îmbălsămările de rând. După Herodot şi Diodor din Sicilia asfaltul se amestecă cu substanţe aromate. La îmbălsămările de mare lux, bitumul era înlocuit cu răşina de cedru. Totuşi, rolul preponderent al bitumului este marcat de etimologia cuvântului mumie: el derivă din persanul „mum”, care desemnează bitumul şi pe care araba l-a reluat sub forma „moum”. Atunci când vor ocupa Egiptul, arabii vor scoate, dealtminteri, bitumul din morminte, pentru a-l revinde, sub numele „moumie”, adică leac. Cât despre sarcofag trebuie să spunem că el reprezenta universul: partea de deasupra era cerul, partea de dedesubt era pământul, iar părţile laterale, cele patru direcţii ale spaţiului. Pe sarcofag se marca locul inimii celui mort printr-un scarabeu înaripat sau un soare înaripat. Pentru egipteni mumia constitutia temelia existenţei sale veşnice şi a transfigurării sale în lumea de apoi. Căci în sarcofag defunctul devenea Osiris, adică nemuritor, nesupus stricăciunii şi putrezirii. După moarte, toţi egiptenii deveneau zei, iar pe sarcofag se scria : „Osiris – cutare”, fiind numit omul răposat. Pe sarcofagul scribului nostru regal scria, desigur, „Osiris-Ani”.
