În Antichitate, pisicile au fost percepute ca fiinţe magice, din acest motiv fiind venerate. Se crede că egiptenii au fost primii care au domesticit pisicile, dovadă fiind picturile datând din mileniul IV î.H. în care apar aceste animale.
Pisica în Egiptul Antic
În Egiptul Antic, pisicile, pe lângă rolul lor practic, de exterminare a rozătoarelor (sau poate şi din acest motiv) erau animale sacre, fiind asociate cu zeiţele Bast (sau Bastet) şi Isis. Cultul zeiţei-pisică Bast s-a dezvoltat foarte mult în timpul Regatului Nou. Faraonul Shoshenq I (secolul X î.H.) a transformat oraşul Bubastis, situat la est de delta Nilului, într-un centru urban important. Mii de pelerini soseau din toate părţile pentru a o celebra pe Bast, zeiţa maternităţii şi fertilităţii. În oraş a fost ridicat un templu, despre care Herodot scria că „nici un templu din tot Egiptul nu încântă atât de mult ochiul”. În oraş, numărul pisicilor era foarte mare; cele care mureau erau mumificate şi vândute ca relicve pelerinilor. Tot Herodot arată că festivalul zeiţei Bast, ţinut anual, era unul dintre cele mai populare din Egipt şi că fiecare pisică ce murea în Egipt era adusă la Bubastis pentru a fi mumificată şi îngropată într-un mare cimitir. Nu se ştie dacă chiar toate pisicile erau aduse aici, dar cercetările arheologice au adus la iveală un număr impresionant de pisici mumificate.
Statuetă cu pisică mumificată înăuntru (MET) 
Pisică de pe sarcofagul faraonului Tuthmoses.
Practica mumificării pisicilor era foarte răspândită în Egipt, acest lucru fiind o dovadă a preţuirii pentru aceste animale, care continua să se manifeste şi după moartea lor. Herodot spune că, în cazul unui incendiu, omul trebuia să se asigure mai întâi că pisicile sunt în siguranţă. Tot el mai zice că pisicile erau jelite şi că oamenii îşi rădeau sprâncenele ca semn de doliu. Cel care ucidea o pisică era pasibil de pedeapsa cu moartea. Diodor din Sicilia relatează o întâmplare, la care a fost martor, din anul 60 î.H.: un soldat roman, a trecut cu carul peste o pisică, la Cairo şi a fost ucis de mulţimea furioasă. Nici măcar intervenţia faraonului Ptolemeu al XII-lea nu l-a putut salva.
Iniţial s-a crezut că romanii au fost primii care au adus pisica în Europa, din Egipt. Însă, acum câţiva ani, într-un mormânt neolitic descoperit în insula Cipru, s-a descoperit un schelet de pisică alături de unul de om, ceea ce poate pune în discuţie „întâietatea” Egiptului (cel puţin în ceea ce priveşte locul de „import” a pisicii pe bătrânul continent).
Pisica și superstițiile
În Japonia, pisica era (şi este) simbolul norocului, purtând numele de Maneki Neko. Freyja, zeiţa dragostei, frumuseţii şi fertilităţii din mitologia nordică este reprezentată într-un car tras de două pisici. Mitologia celtică aminteşte de pisica Sith, ca de o fiinţă magică. În China, în secolul XII, în timpul dinastiei Song, pisicile erau animalele de casă favorite. Vikingii protejau pisicile, care erau folosite pentru prinderea şoarecilor şi pentru companie. Unul dintre regii galezi, Hywel cel Bun, chiar a dat o lege care interzicea maltratarea sau uciderea pisicilor.
În Evul Mediu, în anumite părţi ale Europei Occidentale, pisicile erau asociate cu „răul” şi, din acest motiv, erau exterminate. Efectul: marea ciumă a fost împrăştiată de şobolani, al căror număr a crescut foarte mult în condiţiile în care numărul pisicilor era în scădere.
În oraşul Ypres, pisicile, care iarna erau folosite pentru a „apăra” depozitele de lână, primăvara erau aruncate din vârful turnului oraşului, pentru că astfel se ucideau „spiritele rele”. Pisicile erau asociate şi cu vrăjitoria şi din acest motiv erau arse de vii sau aruncate de pe clădiri înalte.
În Anglia însă, se credea că pisica neagră este un semn bun, în timp ce una albă aducea ghinion. Nevestele marinarilor trebuiau să aibă în casă o pisică neagră, pentru a purta noroc soţului plecat pe mare. În alte locuri, superstiţiile legate de pisici sunt exact invers. Pisicile au fost, de-a lungul timpului, companioni de nădejde ai marinarilor. Ele erau luate pe corăbii pentru a apăra încărcătura de atacurile rozătoarelor, dar şi pentru a ţine „de urât” marinarilor care-şi petreceau mare parte a timpului departe de casă. Superstiţiile „marinăreşti” spun că este bine dacă o pisică se apropie de marinar pe punte, dar este semn rău dacă face doar jumătate de drum şi se întoarce. Dacă o pisică cade peste bord sau este aruncată în apă înseamnă că o furtună va lovi corabia; dacă o pisică strănută – înseamnă că va ploua; dacă se joacă înseamnă că va fi vânt prielnic.
Pisica și lumea arabă
O cu totul altă atitudine a avut, faţă de pisici, lumea arabă. Profetul Mahomed a avut o pisică la care a ţinut foarte mult; numele acesteia era Muezza. Legenda spune că, pregătindu-se să plece la rugăciune, Profetul a găsit o pisică culcată pe una din mânecile anteriului, şi, ca să nu o deranjeze, a tăiat mâneca, lăsând pisica să doarmă. Mahomed a recomandat musulmanilor să trateze animalele ca pe membrii propriei familii, pentru că mila faţă de animale este parte a credinţei islamice. Dovadă a faptului că Mahomed avea pisici este şi afirmaţia soţiei sale Aisha, după ce a rămas văduvă: „Până şi pisica m-a lăsat singură”.
În lumea arabă au circulat numeroase legende care aveau în centru pisica, pusă într-o lumină favorabilă. Una dintre acestea, datând din secolul XIV, spune că învăţatul Ibn Bashbad stătea la masă pe acoperişul unei moschei din Cairo, împreună cu un prieten. O pisică a apărut şi el i-a dat o bucată de peşte; pisica a plecat cu peştele în gură şi s-a întors. A mai primit o bucată şi iar a revenit. Şi tot aşa până când Ibn Bashbad s-a hotărât să o urmărească şi să vadă ce face cu hrana. Aşa a descoperit că pisica ducea peştele unei „surate” care nu putea să vadă. Se spune că, impresionat de acest act dumnezeiesc, învăţatul a renunţat la toată averea sa şi a trăit în sărăcie până la moarte. Altă legendă spune că o pisică a salvat viaţa Profetului când acesta a fost atacat de un şarpe veninos. Pisica aparţinea unuia dintre însoţitorii lui Mahommed, Abu Huraryra, care o purta peste tot cu el. În Cairo, încă din secolul XIII, există o lege nescrisă (rămasă de la sultanul Al-Zahir Baybars), conform căreia locuitorii trebuiau să aibă grijă de pisicile din oraş şi să le hrănească. În anii 1830, orientalistul britanic E.W. Lane a rămas surprins că vadă cum în fiecare după-amiază, o mulţime de pisici se adunau la Tribunalul din Cairo, unde lumea le aducea coşuri cu mâncare. Tradiţia continuă până în ziua de azi. Numărul pisicilor este foarte mare nu numai în Cairo, ci şi în Istanbul, Damasc şi alte oraşe. De asemenea, arta musulmană are numeroase referinţe la pisici, fiind „modele” mai ales pentru caligrafi.
Celebritățile „pisicofile”
În decursul secolelor, oamenii, renunţând la credinţele şi ritualurile aberante legate de latura „malefică” a pisicilor, au ajuns să le îndrăgească foarte mult, acestea ajungând cele mai numeroase animale de casă. Pisicile au devenit nelipsite din preajma scriitorilor, artiştilor sau oamenilor politici. De multe ori chiar au „servit” drept sursă de inspiraţie.
Apollinaris, Buffalo Bill, Blatherskite, Beelzebut, Satan, Sin, Zoroaster sunt doar câteva din cele 11 pisici pe care le avea la un moment dat Mark Twain, cel care spunea că „nu pot rezista în faţa unei pisici, mai ales a uneia care toarce”.
Ernest Hemingway a avut nu mai puţin de 30 de pisici, dintre care amintim pe: Alley Cat, Crazy Christian, Dillinger, Ecsatasy, F. Puss, Fats, Pillar, Skunk, Thruster sau Whitehead.
Edgar Allan Poe avea o pisică, numită Catarina, pe care o purta cu el peste tot şi care l-a inspirat să scrie poemul „Pisica Neagră”.
Victor Hugo avea un motan pe care l-a “botezat” iniţial Gavroche. Mâţa s-a dovedit a fi foarte leneşă, astfel că scriitorul i-a schimbat numele în Chanoine (Tunul).
Alexandre Dumas a avut şi el mai multe pisici, însă favorita lui a fost Mysouff (chiar dacă odată i-a mâncat păsările exotice).
Lordul Byron, Georges Sand, Anatole France, Théophile Gautier, Harriet Beecher Stowe, Jean Cocteau, sunt doar câţiva dintre scriitorii care s-au bucurat de compania pisicilor.
Nici compozitorii nu au putut rezista farmecelor „pisiceşti”, dedicându-le partituri şi arii de operă sau balet. Ceaikovski a introdus în actul trei al baletului „Frumoasa adormită”, personajele „Motanul Încălţat” şi „Pisica Albă”. Maurice Ravel a compus „Duetul Pisicilor” (Duo miaulé, în operaL’enfant et les sortilèges), în timp ce lui Rossini îi este atribuit „Duetul celor două pisici” (Dueto buffo de due gatti). Muza lui Domenico Scarlatti pentru “Fuga Pisicii” (Fuga del gatto) a fost, desigur, pisica sa, Pulcinella; compozitorul chiar a susţinut că primele note îi aparţin în exclusivitate acesteia! Stravinski şi Camille Saint – Saëns au compus şi ei arii care au în centrul atenţiei pisica.
Grace Kelly. 
Elizabeth Taylor.
Şi oamenii politici au fost “amatori” de compania pisicilor. Félimare, Gazette, Lucifer, Serpolet, Soumise sunt unele din pisicile Cardinalului Richelieu (ultima era favorita lui). Motanul favorit al reginei Victoria se numea White Heather, iar cel al preşedintelui american Theodore Roosevelt – Slippers. Un mare iubitor de pisici a fost Winston Churchill. Blackie, Bob, Nelson, Tango, Ginger sau Jock sunt câteva dintre ele. Jock chiar este menţionat în testamentul premierului britanic. Dintre liderii politici din zilele noastre, Bill Clinton şi Dmitri Medvedev sunt recunoscuţi pentru afecţiunea faţă de aceste animale.
Pe lista celebrităţilor „pisicofile” se mai pot înscrie: Elizabeth Taylor, Grace Kelly, Gustav Klimt, John Lennon, Sean Connery, William S. Burroughs, Abraham Lincoln, Nostradamus, Walter Scott, Isaac Newton, Freddie Mercury, Claude Monet, Pierre Auguste Renoir, T.S. Elliot, Ronald Reagan etc.
Motanul Şef
Motanul Şef al Cabinetului este titlul pisicii „rezidente” la reşedinţa primului-ministru din Downing Street 10. Se pare că încă din timpul lui Henric al VIII-lea exista un astfel de „demnitar”. În anul 1929, titlul de „Chief Mauser” a fost recunoscut neoficial, în momentul în care s-a acordat o sumă de către ministerul de finanţe, pentru întreţinerea unei „pisici eficiente”. Astăzi, se cheltuiesc cu Motanul Şef circa 100 de lire pe an. Primul care a deţinut înalta funcţie a fost motanul Peter. Cel mai mult a „rezistat” motanul Wilberforce – între 1970 şi 1988, perioadă în care prin Downing Street 10 au trecut patru premieri: Edward Heat, Harold Wilson, Jim Callaghan şi Margareth Thatcher.
Cat Show
Prima expoziţie oficială de pisici a avut loc la Crystal Palace din Londra, pe 13 iulie 1871. Organizator a fost scriitorul şi artistul Harrison Weir, cel care a creat şi regulile după care pisicile urmau să fie evaluate de către cei trei specialişti din juriu. Pisicile au fost grupate în diferite categorii în funcţie de lungimea blanei, culoare, formă; s-au acordat însă şi premii pentru cea mai grasă pisică şi cea mai mare pisică (la care s-a renunţat între timp). Expoziţia s-a bucurat de un mare succes de public şi de presă. În anii următori, expoziţiile feline au devenit ceva obişnuit, nu numai în Anglia, ci şi în restul Europei şi în SUA. În 1887 s-a înfiinţat la Londra „Clubul Naţional al Pisicilor” (National Cat Club), ce se ocupa cu controlul pedigriului şi cu organizarea expoziţiilor. De-a lungul anilor, numărul cluburilor a crescut. În 1910 a luat naştere „Governing Council of the Cat Fancy”, organizaţia care se ocupa cu înregistrarea tuturor pisicilor cu podigri din Marea Britanie şi la care erau asociate toate cluburile. Cel mai prestigios club din Statele Unite a fost „Beresford Cat Club”, fondat la Chicago, în 1899. Tot în Statele Unite a apărut prima publicaţie dedicată exsclusiv pisicilor – „Cat Journal”. După al Doilea Război Mondial au fost create organizaţii internaţionale, de genul: Fédération Internationale Féline (FIFe), World Cat Association (WCA), The International Cat Association (TICA) etc.
Material „tors” de Mihai Bozgan și Cornel Ilie