Autor: Corneliu Șenchea.

26 decembrie 1588, Blois. În incinta reşedinţei regelui francez Henric al III-lea, garda personală a acestuia, Cei Patruzeci şi Cinci (un corp de elită format din gentilomi gasconi), condusă de François de Montpezat, senior de Laugnac, îl asasinează pe Henric de Lorena (Lorraine), duce de Guise, liderul Ligii (organizaţia catolicilor extremişti) şi adversarul numărul unu al suveranului francez. Jurnalistul francez Pierre Lafue, autorul unei reconstituri sub forma cărţii-reportaj a acestui asasinat, îl caracteriza astfel pe defunctul duce (care a şi inspirat în epocă o tragedie semnată de dramaturgul elisabetan Christopher Marlowe, „Masacrul din Paris”): „Fiul unui mare senior (François de Guise, n.n.) care apărase monarhia în cursul a două regimuri precedente (domniile regilor Henric al II-lea şi Francisc al II-lea, n.n.), afişa un contrast evident faţă de regalul său adversar. De o frumuseţe virilă (faţă de efeminarea lui Henric al III-lea, înconjurat permanent de favoriţi mignoni, n.n.) el ştia în egală măsură să conducă soldaţii în luptă şi să seducă inimile femeilor. Este adevărat, vorbea mai puţin bine decât regele. Dar această unică inferioritate era compensată de o cutezanţă ieşită din comun.” Această cutezanţă l-a pierdut în cele din urmă. Murind cu curaj, Henric de Guise ispăşea crime şi păcate capitale. Să vedem care erau acestea.

O profeție literară

Victima se ilustrase în noaptea de 24 august 1572, ca unul dintre cei mai nemiloşi călăi ai protestanţilor, veniţi la Paris să celebreze reconcilierea cu catolicii, prin căsătoria dintre Marguerite de Valois, sora regelui Carol al IX-lea şi fiica reginei-mamă Caterina de Medicis, cu Henric de Bourbon, rege al Navarrei. În acea „Noapte a Sfântului Bartolomeu”, Henric de Guise afişase o bucurie morbidă, privind cadavrul amiralului Gaspard de Châtillon, senior de Coligny, liderul protestant, ucis de spadasinul său, Jan Simanowitz, zis Behme. Bănuindu-l de uciderea tatălui său, François de Guise, tânărul Henric îl căutase cu spada în mână pe amiral, în bătălia de la Moncontour, în octombrie 1569. Pătrunsese cu curaj în liniile hughenote, dar Coligny se salvase, pentru a reveni mai târziu pe Loara cu forţele împrospătate. Ca şi la Jarnac (unde partida protestantă pierduse un conducător valoros, în persoana prinţului de Condé), în urmă cu doar câteva luni, eroul partidei catolice fusese Henric de Valois, duce de Anjou, viitorul Henric al III-lea. Poate că încă de atunci, tânărul Henric de Guise, unul dintre cei mai viteji seniori catolici, va fi nutrit dorinţa de a-şi înlătura rivalul în ale gloriei şi a-l înlocui într-o zi pe tronul Franţei. El se sprijinea, în primul rând, pe bigotismul poporului parizian (aşa cum arăta istoricul Ridolfo Mazzucconi), popor care încă din timpul acelei nopți de pomină îşi manifestase cu o furie criminală adeziunea faţă de cauza catolică.        

 „Noaptea Sfântului Bartolomeu” îi oferise ducelui ocazia de a-l vedea mort pe amiral (care, deşi nu uneltise uciderea lui François de Guise, la asediul oraşului Orleans, se bucurase totuşi primind vestea focului de pistol tras pe la spate de hughenotul Poltrot de Méré, calificând actul drept „cel mai mare bine din câte i se puteau întâmpla regatului, bisericii lui Dumnezeu şi îndeosebi mie şi întregii mele case”). În romanul Regina Margot, Alexandre Dumas îl pune pe ducele de Guise să triumfe cu călcâiul pe pieptul amiralului muribund. Coligny, înainte de a muri, îi adresează un blestem şi o profeţie sumbră: „Henric de Guise, într-o zi ai să simţi şi tu pe piept talpa unui ucigaş. Nu eu ţi-am ucis tatăl. Fii blestemat!”

Dueluri, intrigi și alianțe matrimoniale

Domnia lui Henric al III-lea, fratele şi succesorul lui Carol al IX-lea, nu anunţa un pericol serios pentru casa de Lorena şi ambiţiile ei dinastice. Noul rege se înconjoară de favoriţi, efeminaţi ca şi el, mignoni sau „hermafrodiţi”, cum mai erau etichetaţi tinerii care alcătuiau, după expresia lui Johan Huizinga, „o adevărată instituţie” la Curţile regale şi princiare europene. Regele fondează chiar un Ordin al „Sfântului Spirit”, ca o replică la Liga Catolică, în care îi cooptează pe toţi aceşti favoriţi, amatori de mascarade şi alte extravaganţe cum ar fi aceea de a apărea la baluri travestiţi în femei. Comportamentul scandalos al regelui, compromis de viciile favoriţilor, i-a furnizat lui Henric de Guise o lozincă şi un program menite a-i spori popularitatea în rândul cetăţenilor Franţei şi în special între parizieni. Potrivit aceluiaşi Pierre Lafue, ducele de Guise nu se feri în curând să condamne şi să atace făţiş, în numele onoarei naţionale şi al obiceiurilor, o domnie care sfida ideea de demnitate şi de ordine internă. Alături de fratele său, ducele de Mayenne, şi de sora lor, ducesa de Montpensier, el va fi artizanul Ligii (Catolice), înfiinţată în 1576 şi menită să facă o opoziţie primejdioasă regimului lui Henric al III-lea. Ea avea să se manifeste cu o vigoare sanguinară. Intrigile ducelui vor face în curând victime în chiar anturajul regelui. Vizaţi de zelul criminal al lui de Guise erau în special cei patru mignoni ai suveranului, Lévis-Caylus (sau Quélus), Maugiron, Schomberg şi Paul Estuert, senior de Saint-Mégrin.

Bineînţeles, ducele de Guise nu-şi putea murdări mâinile cu sângele lor. Mai mult, Henric de Guise avea nevoie de pretexte, pentru a-l văduvi pe rege de cele patru genii ale desfrâului şi ale răului politic. Cum Saint-Mégrin îşi permisese să o seducă pe soţia ducelui, Catherine de Cléves, contesă d’Eu, n-a fost greu pentru liderul catolic să găsească o mână de spadasini gata să-l expedieze ad patres pe imprudentul favorit. În 1573, cu un an înainte ca ducele de Anjou să se încoroneze rege sub numele de Henric al III-lea, ducele de Guise o forţase pe soţia sa să-i dea întâlnire imprudentului amant, în chiar camera sa, printr-un bilet dictat de însuşi soţul ei. În momentul în care favoritul sesiză capcana… era prea târziu. Saint-Mégrin sfârşi căsăpit de spadasinii guisarzi. Ducele găsi ulterior imitatori. Unul dintre aceştia a fost contele de Montsoreau. Acesta descoperise idila între soţia sa, Françoise de Chambes, şi Louis de Clermont, senior de Bussy d’Amboise. Prin urmare, îşi atrăsese prin aceeaşi stratagemă rivalul (un duelist redutabil şi un amant remarcabil – să amintim faptul că regina Margot se număra printre cuceririle sale, fapt atestat de vărul său, celebrul memorialist Brantôme) în castelul său. Acolo, bietul Bussy, şi el un favorit efemer al lui Henric al III-lea şi al fratelui său, ducele François de Anjou, sfârşi în acelaşi chip, înjunghiat de oamenii înarmaţi ai contelui de Montsoreau. Această dramă se consuma în anul 1579. Dansul macabru era în toi. Uneltirile Casei de Lorena împotriva Casei de Valois începeau să dea roade. Mai rămâneau trei favoriţi. Ei aveau să completeze eroic statistica sângeroasă întocmită de Guise.

Războiul „Celor trei Henric”

Cu un an înainte, Charles d’Entraguet, dublul favorit al ducelui de Guise şi al ducelui François de Anjou, fost d’Alençon (fratele regelui), îi căutase nod în papură lui Lévis-Caylus, hotărât să-şi rezolve neînţelegerile cu acesta pe teren. Întâlnirea a avut loc nu departe de Bastilia şi de poarta Saint-Antoine, contrar tradiţiei, care fixa ca loc privilegiat al întâlnirilor de onoare Pré-aux-Clercs („Livada Clericilor”, teren situat în faţa Luvrului).  În acest duel au fost antrenaţi ca martori Riberac şi Livarot, de partea lui Entraguet şi… Schomberg şi Maugiron de partea lui Lévis-Caylus. Martorii (secunzi şi terţi) n-au stat cu mâinile în sân, luptând de asemenea în câte două perechi. Toţi cei trei favoriţi ai lui Henric al III-lea au fost ucişi, Lévis-Caylus bătându-se cu încăpăţânare, în ciuda celor optsprezece răni primite din partea lui Entraguet. Avea să se stingă după o lungă agonie de mai bine de o lună, în braţele regelui său. Henric al III-lea recunoştea mâna Casei de Lorena, aşa cum recunoştea în ducele de Guise pe autorul zvonurilor panicarde care circulau cu privire la succesiunea regatului. Cum regele nu avea moştenitori, ducele de Guise otrăvea opinia publică franceză cu ştirea potrivit căreia Henric de Bourbon, rege al Navarrei (convertit la catolicism în „Noaptea Sfântului Bartolomeu” dar revenit la confesiunea calvină sau protestantă ulterior) ar putea fi recunoscut de rege ca succesor. Teama că un prinţ hughenot ar fi putut pune mâna pe coroana regatului era alimentată atât de firea pacifistă a regelui, cât şi de campaniile militare ale lui Henric de Navarra, care răvăşea sudul Franţei. Este epoca aşa-numitului război al Celor trei Henric.   

Pretenţiile Casei de Lorena la coroana regatului erau explicabile. Înrudirea cu Casa regală de Valois susţinea aceste ambiţii, conferindu-le o aură de legitimitate, iar lipsa unui moştenitor alimenta speranţele ducelui de Guise privind succesiunea. Familia sa îşi ţesuse o adevărată pânză de păianjen în jurul tronului şi al Curţii… prin instrumentul atât de des uzitat al alianţei matrimoniale şi (de ce nu?) al galanteriei. Regele era căsătorit cu Louise de Lorraine, în timp ce alt favorit al lui Henric al III-lea, Anne d’Argues, duce de Joyeuse, o luase de soţie pe Marguerite de Lorraine. Într-un tablou de epocă, reprezentând un bal la Curte, din anul 1581, menit să celebreze această ultimă căsătorie, poate fi observat cu uşurinţă Henric de Guise, alături de sora regelui, Marguerite de Navarra (celebra regină Margot), care, neglijată de soţul ei, Henric de Bourbon, îşi căuta, probabil, din nou consolarea în braţele vechiului ei amant, Guise. Pacea dintre cele două case părea mai solidă şi mai trainică decât oricând. Din nefericire, doar în aparenţă.

„Omul cu cicatricea”

Fragilitatea acestei alianţe avea să se manifeste cu violenţă în anul 1588. Până atunci, în faţa posibilei ameninţări care putea veni din partea ducelui, regele îşi luase măsuri de precauţie. Perfidiei avea să-i răspundă cu perfidie. Neavând încredere în gărzile sale, conduse de Louis de Berton, senior de Crillon, provensal viteaz şi cam prea scrupulos din fire pentru un soldat, acceptase sugestia altui favorit, Nogaret de La Valette, duce d’Epernon, de a se înconjura cu o gardă particulară, condusă de François de Montpezat, senior de Laugnac. Acesta a fost faimosul corp al Celor Patruzeci şi Cinci, evocat şi de Dumas, într-un roman. Laugnac era la fel de viteaz. Se ilustrase ca martor al baronului de Biron, în duelul acestuia cu prinţul de Carency, provocat de rivalitatea lor cu privire la graţiile tinerei Anne de Caumont. Laugnac îşi ucisese adversarul, pe secundul lui Carency, Charles d’Estissac, şi poate că nu ar fi ezitat să rişte un duel cu de Guise, pentru a-şi salva regele de un intrus.

Dar Guise era una dintre cele mai bune spade ale regatului, iar regele Henric nu-şi mai putea permite să piardă încă un om de încredere, după moartea atâtor favoriţi. Nici ducele nu era sigur că ar fi acceptat, în virtutea inegalităţii de ranguri, să încrucişeze spada cu Laugnac. Henric de Guise trebuia eliminat fără alte sacrificii, sau cu cât mai puţine posibile. Dar poporul parizian îi răsturnă planurile regelui, obligându-l să-şi amâne lovitura. Ducele de Guise se bucura în rândul cetățenilor de un primejdios spor de prestigiu, în urma victoriilor sale militare recente de la Vimory, împotriva germanilor, şi de la Auneau, împotriva protestanţilor. Gloriei războinice el îi adăuga şi o poreclă… Le Balafré, datorată unei cicatrici rămase pe obraz în urma unei răni primite în luptă în anul 1575. Ziua de 12 mai 1588 a rămas înscrisă în istoria Franţei sub numele de „Ziua Baricadelor”. Revolta spontană a poporului parizian, care îl idolatriza pe „omul cu cicatricea”, provocă fuga regelui şi a Curţii la Chartres. Parisul încape pe mâna Guisarzilor, dar Le Balafré, amăgit cu iluzia recunoaşterii ca locotenent general al regatului, începe să comită greşeli. Una dintre  acestea a fost numirea ca guvernator al închisorii Bastilia a unui spadasin şi bandit de joasă speţă, pe nume Bussy-Le Clerc. Iar unul dintre primele acte ale acestuia a fost arestarea şi întemniţarea celebrului filosof şi eseist Michel de Montaigne, devotat ce-i drept regelui, dar echilibrat şi cu totul străin de ambiţii şi uri partizane.

De la ultima cucerire…

Între timp, planul privind suprimarea ducelui începea să prindă contur. Potrivit cronicarului Tallemant des Reaux, regele îi făcuse această propunere căpitanului gărzilor sale, Crillon. Dar acesta refuzase. Crillon, militar integru, nu se putea preta la serviciile unui asasin mizerabil. De aici dizgraţia acestuia şi ascensiunea altui căpitan, care comanda gărzile scoţiene, numitul Nicolas de Grimauville, senior de Larchant. Acesta îşi luă misiunea izolării tuturor gurilor de acces din castelul de la Blois, unde avea să se producă asasinatul, şi chiar să intervină cu ostaşii săi, dacă ducele ar fi încercat să fugă sau ar fi opus o rezistenţă neaşteptată.      

În ciuda tuturor avertismentelor, ducele de Guise a acceptat invitaţia regelui la Blois, cu ocazia convocării Stărilor (sau Statelor) Generale. Chemarea îl găsea pe Henric de Guise în braţele unei femei… ultima cucerire. Femeia, în vârstă de 37 de ani, alături de care ducele îşi petrece ultima noapte, este celebra doamnă de Sauves, Charlotte de Beaume-Semblançay, care îl numărase între amorurile ei pasagere şi pe Henric de Bourbon, regele Navarrei. Căsătorită a doua oară, în 1584, cu François de la Trémoille, marchiz de Noirmoutiers, Charlotte manifesta o înclinaţie naturală, ar spune unii, maladivă, ar spune alţii, către „galanterie”, trăsătură de caracter evidenţiată în Memoriile lui Brantôme şi în cele ale reginei Marguerite de Navarra. O prezenţă atât de sclipitoare şi de senzuală la Curtea Franţei, încât Dumas nu s-a putut abţine să-i inventeze, în finalul romanului Regina Margot, un sfârşit pe măsura firii ei aventuroase… făcând-o să piară sub pumnalul gelosului ei soţ, în braţele regelui Navarrei. Este adevărat că legătura adulterină cu ducele de Guise aducea cu sine o nouă notă de fatalism în viaţa celor doi celebri amanţi, dincolo de care oricine putea ghici ambiţiile pe care femeia le ascundea cu privire la viitorul ei. Un om puternic şi influent ca Henric de Lorena, atât de popular printre masele pariziene, era o partidă bună pentru orice nobilă doamnă de la Curtea Franţei. Dar nu soţul gelos avea să-i vină de hac ducelui… aşa cum li se întâmplase bieţilor martiri pe altarul lui Eros, Saint-Mégrin şi Bussy d’Amboise. Cu Charlotte de Sauves (sau de Noirmoutiers) soarta a fost blândă. Ea se va stinge din viaţă abia în 1617, în vârstă de 66 de ani şi în niciun caz ca victimă a unei răzbunări pasionale. Avea să contribuie, în schimb, fără voia ei, la căderea ducelui de Guise, secătuindu-l de vlagă şi făcându-l mai vulnerabil în faţa asasinilor săi. Cum îi plăcea lui Heinrich Mann să scrie în romanul său Tinereţea lui Henri al IV-lea: „Fără să-l iubească, pe el îl ajutase să simtă mai puţin marea-i singurătate. Pe singurul ei domn şi stăpân fusese însă cea din urmă care-l istovi de puteri, încât de dimineaţă i se făcu frig în mătasea lui cenuşie, până când alţii îl lăsară rece pentru vecie.” (Traducere de Al. Leon)

…la ultima suflare

Avea dreptate marele romancier german. În dimineaţa zilei de 26 decembrie 1588, ducele de Guise a fost trezit brusc din somn şi chemat de regele său, în cabinetul de lucru al suveranului din castelul de la Blois. Slăbit evident după eforturile nocturne şi, cu siguranţă, afectat de anotimpul rece, ducele a acuzat frisoane şi a suferit chiar o uşoară hemoragie nazală. Servit cu prăjituri pentru a se înviora, nu a apucat să-şi termine micul dejun, fiind anunţat de Revol, secretarul regelui, că suveranul îl aşteaptă. În odaia lui Henric al III-lea, îl aşteptau însă Cei Patruzeci şi Cinci, conduşi de seniorul de Laugnac. Spadele şi pumnalele acestora intrară în joc, iar printre asasini se distingeau nume sonore de gentilomi ca Siriac, Montlery, Saint-Molin…

Lovit cu cruzime, ducele a mai avut timp să-şi cheme în ajutor prietenii şi să rostească înainte de a-şi da sufletul „Miserere, mei Deus!” („Milostivire!”). În timp ce ucigaşii îşi îndeplineau misiunea, mareşalul d’Aumont, îl lua în primire cu spada în mână pe cardinalul de Lorena, fratele ducelui, pentru a-l încredinţa mai târziu halebardierilor din garda regală, însărcinaţi cu oficiile de călăi ai bietului prelat. Strigătul reginei-mame, Caterina de Medicis, adresat suveranului, venea ca o confirmare tardivă şi îndoielnică a victoriei fiului ei: „În sfârşit, eşti regele Franţei!”. Încurajat, regele Henric al III-lea cuteză să pună piciorul pe trupul răposatului duce… aşa cum ni-l înfăţişează alt tablou de epocă. Cu acest amănunt avem şi explicaţia artificiului literar al lui Dumas… atunci când îl înzestrase pe amiralul de Coligny cu harul profeţiei. Crima se dovedea însă literalmente inutilă, consacrând falimentul încercării disperate a regelui de a restabili integritatea puterii monarhice, aşa cum arăta Pierre Lafue în cartea sa. Legitimitatea suveranului continua să fie puternic contestată. Acelaşi autor sublinia faptul că asasinatul adâncea dependenţa regelui faţă de partidul catolic, furnizând (am adăuga noi) fanaticilor… un martir.

Reacţia violentă a aceluiaşi popor parizian la aflarea veştii despre crima de la Blois a aruncat capitala regatului în mâinile Ligii, iar ducele de Mayenne, fratele „omului cu cicatricea”, a fost proclamat locotenent general al regatului. Această situaţie care, după expresia istoricului Georges Blond, „transformase războiul religios într-un război pur politic”, îl determină pe Henric al III-lea să ajungă la un compromis cu regele Navarrei, Henric de Bourbon, recunoscându-l drept succesor al său. În timp ce armatele celor doi suverani aliaţi asediau Parisul, membrii Ligii au găsit lesne un asasin în persoana fanaticului călugăr Jacques Clement. Henric al III-lea a căzut sub pumnalul acestuia, lăsându-i regelui Navarrei sarcina de a-şi recuceri singur regatul… încercare reuşită la capătul unui nou şi sângeros război civil.   Încoronarea lui Henric de Navarra ca rege al Franţei sub numele de Henric al IV-lea a consacrat, prin Edictul de la Nantes, reconcilierea (parţială şi temporară) dintre catolici şi protestanţi, cu preţul reconvertirii regelui la confesiunea catolică. Reconvertire acceptată nu fără şovăieli. Dacă este să-l credem pe Tallemant des Reaux, cel care l-a convins pe Henric de Bourbon a fost chiar Crillon, căpitanul care refuzase să-şi păteze mâinile cu sângele ducelui de Guise: „Pe legea mea, sire! Glumiţi pesemne când staţi pe gânduri dacă să îmbrăţişaţi sau nu o religie care vă dăruieşte o coroană!”         

Crima lui Henric al III-lea îi netezise „Navarezului” drumul spre tron, iar ducele de Guise, victimă a unei aventuri politice deosebit de temerare şi de riscante, nu mai trăise pentru a-şi vedea frica de o viaţă înfiripându-se: căderea Franţei sub domnia unui principe hughenot. Principe care, paradoxal, restaurase catolicismul, împotriva convingerilor sale, în toată autoritatea lui de odinioară, punând capăt războaielor civile.