Autor: Cristina Păiuşan-Nuică

„Sunt eroi cari ni se înfăţişează ca o minune, răsar luminoşi şi neaşteptaţi dintr-o lume umilă şi necăjită; sunt alţii dimpotrivă cari întocmai ca stejari bătrâni cresc cu rădăcini adânci în pământul ţării, sunt o continuare a acestui pământ ridicată spre înălţimi. Unul din aceştia este Avram Iancu, el se întregeşte în viaţa Ardealului din vremea lui, ca şi în a colţului de ţară din care a ieşit, Munţii Apuseni”¹.

Avram Iancu este sinonim cu Ţara Moţilor, cu Transilvania şi cu ideea de luptă naţională a românilor înrobiţi. Revoluţia din 1848 din Transilvania a fost marcată de personalitatea tânărului moţ, care a condus armata iobagilor în drumul acestora spre drepturi şi dezrobire.

Copilăria şi prima tinereţe

Avram Iancu s-a născut în 1824, la Vidra de Sus (astăzi Avram Iancu, judeţul Alba) un loc cu obiceiuri vechi, cu oameni dârji ce munceau din greu la pădure şi care au păstrat amintirea vie a lui Horea şi a răscoalei menite să le înlăture jugul feudal. Părinţii săi, Alexandru Iancu şi Maria Gligor, au avut doi copii: Ioan² şi Avram. Tatăl, Alexandru Iancu, era iobag, ajuns pădurar pe domeniul coroanei, apoi jude al domeniului. Cei doi copii au fost trimişi la şcoală în comuna natală. Avrămuţ a dovedit isteţime şi o memorie bună, şi, la îndemnul învăţătorului său, Mihai Gomboş, a plecat la şcoală la Câmpeni, apoi gimnaziul l-a făcut la Zlatna, la şcoala maghiară, iar gimnaziul superior la Blaj.

Blajul, unde ideile Şcolii Ardelene se transmiteau generaţiilor de români, a fost pentru Avram Iancu o şcoală a sentimentelor şi aspiraţiilor naţionale, care se vor regăsi în acţiunile sale din timpul revoluţiei de la 1848, precum şi în întreaga sa existenţă.

Tânărul Iancu şi-a continuat studiile la Academia maghiară de la Cluj, a studiat Dreptul pe care l-a absolvit în 1846. La Cluj, l-a întâlnit pe Simion Bărnuţiu de la care tânărul student în Drept a învăţat problemele istorice ale neamului românesc, discursul limpede şi alături de care s-a implicat în lupta pentru ridicarea şi drepturile neamului românesc din Transilvania.  

Absolvent de Drept, Avram Iancu a încercat să devină avocat la Cluj, dar era român, provenit dintr-o familie de iobagi, fapt ce i-a închis drumul spre barou şi spre o activitate de avocat al iobăgimii româneşti din Ardeal. La Târgu Mureş, la Tabla regească şi-a găsit un post de cancelist (un fel de avocat stagiar). Aici, şi-a regăsit foştii colegi de la Academia din Cluj, ajunşi cancelişti, alături de care va discuta problema naţiunii române din Transilvania, – românii fiind naţiunea majoritară, lipsită de orice fel de drepturi şi nerecunoscută de reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate.

În această atmosferă naţional-revoluţionară a trăit Avram Iancu, asistând chiar la una dintre şedinţele Dietei din Cluj, în 1847, în care se discuta problema alipirii Transilvaniei la Ungaria, Transilvania fiind la acea dată un principat autonom. Idealurile naţionale, ce părea că au fost înfrânte o dată cu tragerea pe roată a lui Horea, au răsărit acum cu putere mai mare, iar zvonurile legate de posibila unire a Ardealului cu Ungaria au trezit reacţia intelighenţiei româneşti din Cluj, Târgu Mureş, Sibiu, Blaj, de la oraşe şi din sate.

În acel moment, Avram Iancu a înţeles importanţa ridicării românilor şi lupta pentru propriile drepturi, iar entuziasmul naţional împreună cu curajul tinereţii (în 1848 Avram Iancu avea 24 de ani) l-au transformat în conducătorul înflăcărat al luptei naţionale.

Amintiri despre înflăcăratul român ni s-au păstrat, de la cele ale S. Moldovan din 1888 publicate în „În amintirea aniversării a cincizecea a Gazeta Transilvaniei 1838 – 1888”, până la amintirile bunului său prieten Iosif Sterca Şuluţiu³, ce-l descria ca pe un tânăr frumos la trup şi înflăcărat la spirit, „… Iancu, înalt şi zvelt, cu faţa plină de viaţă […] Iancu era personalitatea cea mai distinsă dintre canceliştii români, atât prin cultură, cât şi prin calităţile sale; el, precum şi Papiu, care se numea mai târziu Ilarian, erau conducătorii tineretului de naţionalitate română”⁴.

Avram Iancu – eroul unei naţiuni tinere

Fruntaşii transilvăneni auînţeles în primăvara anului 1848 că româniitrebuie să reacţioneze, să-şi ceară drepturile, că revoluţia maghiară nu-i putea readuce la statutul de iobagi şi de naţiune nerecunoscută şi înglobată într-o Ungarie mare, fără nici un drept. Astfel, după proclamaţia lui Simion Bărnuţiu, ce fixează cele două aspiraţii ale românilor: Ardealul să nu fie unit cu Ungaria, ci să rămână un principat autonom cu drepturi naţionale pentru populaţia majoritară, românii şi – problema agrară – libertatea şi împroprietărirea ţăranilor români, Avram Iancu se întoarce în Apuseni, ridicând moţii la luptă pentru apărarea celor două aspiraţii româneşti.

Chipeşul moţ se dovedeşte un conducător al ţăranilor cuprinşi, de efervescenţa revoluţionară şi care refuză să mai accepte condiţia de iobagi, stăpânirea străină şi lipsa oricăror drepturi.

Avram Iancu, alături de Alexandru Papiu-Ilarian, Simion Poruţiu, Florian Micaş merge la Blaj la 1 aprilie 1848 la o întâlnire politică a fruntaşilor români din Transilvania, apoi se întoarce în munţi la întrunirile convocate de preotul Simion Balint şi avocatul Ioan Buteanu, la Câmpeni, Abrud, Bistra unde se dezbate memoriul ce va fi adresa guvernului.

Iancu străbate toate satele Apusenilor, alături de Simon Balint pentru a-i convinge pe ţărani de necesitatea unei acţiuni, câştigând încrederea şi suportul Apusenilor, „ori de câte ori lua cuvântul era peste putinţă să nu răpească cu sine pe ascultători”⁵.

Adunarea de la Blaj din 30 aprilie 1848, Dumineca Tomii, pregătită de către Iancu fără a ţine cont de interdicţiile contelui Teleki, guvernatorul Transilvaniei, îi adună pe nemulţumiţi într-o atmosferă tensionată. Adunarea condusă de către Simion Bărnuţiu reprezintă doar pregătirea pentru marea Adunare de la Blaj din 3/15 mai 1848, moment de răscruce în afirmarea drepturilor românilor.

Avram Iancu a venit la Blaj pe 3/15 mai 1848 însoţit de câteva mii de moţi înarmaţi , (estimaţi la 6 000  – 10 000), organizaţi milităreşte şi provocând un mare entuziasm în rândul celor 60 000 de români de pe Câmpia Libertăţii. Iancu a fost unul dintre cei care au luat cuvântul la adunare şi a susţinut Punturile naţiunii române transilvane ce vor fi votate la Blaj şi trimise Dietei maghiare de la Cluj şi împăratului la Viena. La Blaj, românii transilvăneni au cerut: recunoaşterea naţiunii şi a numelui de român, reprezentativitate, biserica românească şi episcopi români, desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire, libertate industrială şi comercială, desfiinţarea dijmei, libertatea cuvântului şi a presei, libertăţi individuale, tribunale cu juraţi, şcoli în limba română şi mai cu seamă au protestat împotriva ideii de unire a Transilvaniei cu Ungaria.  

Revendicările drepte ale românilor nu au fost luate în seamă de Dieta ungară de la Cluj, care, la 29 mai, a decretat unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Au urmat ameninţări şi abuzuri, culminând cu masacrul de la Mihalţ şi doar intervenţiile lui Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu l-au oprit pe Avram Iancu să nu-şi organizeze o armată şi să intervină pentru pedepsirea vinovaţilor.

Craiul munților

Revoluţionarul român a înţeles că pentru naţia română din Transilvania vor veni vremuri grele şi că locul lui este în munţi, organizând o rezistenţă armată. Din iunie 1848 şi până în august 1849, Avram Iancu a fost conducătorul militar al moţilor, iar acţiunile sale au reflectat şi voinţa unei naţiuni ce dorea să lupte pentru drepturile naţionale şi sociale, şi regele munţilor aşa cum a rămas pentru totdeauna în amintirea şi folclorul popular. Entuziasmul şi radicalismul său revoluţionar l-au impus în fruntea singurei armate a românilor de la 1848 ce şi-a apărat pământul şi naţiunea.

Lupta cu arma în mână a dezvăluit moţilor o altă latură a personalităţii lui Avram Iancu – strategul – care a ştiut să transforme cetele de moţi într-o armată reală, organizată pe tiparul roman, Legiunea II Auraria Gemina formată din iobagii din Munţii Apuseni, de la Câmpeni, la Vidra, Abrud, Baia de Arieş, Bistra. Iar prilejul de a lupta a apărut foarte repede, deoarece revoluţionarii maghiari nu au înţeles că propriile libertăţi şi idealuri naţionale nu trebuie să contravină celor ale naţiunii române majoritare în Transilvania şi că Imperiul austriac va aplica strategia divide et impera în cazul revoluţionarilor maghiari şi români.

Starea tensionată, abuzurile făcute de către administraţie în faţa refuzului ţăranilor români de a mai fi iobagi, au dus la încercarea unor negocieri, atât directe între fruntaşii revoluţionari români din Transilvania, cu cei maghiari, cât şi prin intermediul revoluţionarilor din Ţara Românească şi Moldova, dar Ludovic (Lajos) Kossuth a refuzat să recunoască dreptul de proprietate al moţilor asupra pădurilor lor. Avram Iancu, ca toţi românii transilvăneni au respins vehement „unirea” Transilvaniei cu Ungaria şi a restabilit dependenţa directă de împărat, iar noul Comitet naţional român format din Simion Bărnuţiu, Bălăşescu, Treboniu Laurian, Papiu Ilarian, Ion Brad, Florian Micaş, l-a numit pe tânărul moţ, prefect general, adică conducător militar al românilor din Ardeal.

Alianţa vremelnică cu armata imperială, a fost prezentată de Iancu: „… pe când fraţii maghiari repetă să vorbească despre o singură naţiune maghiară, o singură patrie maghiară. Despre români nu le place a vorbi nici ca despre «nep» [popor]. Ce era acum mai recomandabil? A da mâna cu acei care nu vreau să ştie de tine? Sau cu aceia care îţi promit împlinirea rugăminţii? Nu, domnilor, nu. Noi suntem oamenii libertăţii. Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat şi suntem hotărâţi a ne vărsa sângele până la ultimul român”⁶. Toate încercările de negociere, de recunoaştere a naţiunii române şi a drepturilor sale s-au lovit de zidul neînţelegerii, iar „poporului valah”, cum li se adresa guvernul de la Budapesta, i s-a cerut ca în termen de 8 zile să depună armele şi să dea ascultare ordinelor Budapestei.

A urmat o luptă nedreaptă a unor ţărani înarmaţi precar, dar hotărâţi să-şi apere drepturile, cu o armata bine organizată. Şi anul în care Avram Iancu a fost conducătorul militar, a marcat istoria viitoarei întregiri naţionale a tuturor românilor.

Avram Iancu a condus moţii în lupte crâncene, cu victorii şi înfrângeri, cu trădări şi răzbunări, cu asediul armatelor guvernului maghiar şi cu bătălii mai presus de orice închipuire, când strategia militară şi flerul, alături de marele curaj al ţăranului ce-şi apăra pământul, au înfrânt armate regulate, bine înarmate şi care trăgeau cu tunul. Victoriile armatei lui Avram Iancu, de la Brad, Zlatna, Fântânele, au rămas în istorie şi în folclorul popular, iar cei căzuţi au ajuns martiri ai luptei naţionale.

Dar victoriile armate nu au fost îndeajuns pentru a susţine drepturile românilor. După înfrângere, guvernul maghiar a căutat o alianţă cu armata lui Avram Iancu, care a cerut întâi îndeplinirea cererilor românilor din Transilvania.

Kossuth l-a chemat în ajutor, în iulie 1849, pe Nicolae Bălcescu, pentru a negocia în numele său cu Avram Iancu, pentru a se împăca cu moţii, oferindu-i lui Iancu gradul de general în armata maghiară şi împuternicirea de a-şi conduce armata. Dar, era târziu! Armata imperială habsburgică era ajutată de cea ţaristă înaintau, iar Iancu înţelesese că forţa lor era prea mare, că singura sa victorie reală ar fi fost recunoaşterea naţiunii române, a drepturilor moţilor asupra propriilor pământuri, recunoaştere ce-i fusese refuzată în repetate rânduri de către Kossuth şi guvernul maghiar.

În scrisoarea adresată de către Avram Iancu lui Ludovic Kossuth, la 3 august 1849, acesta spunea: „Văzând propunerile de pace, pe care ni le-a adus domnul Bălcescu, agentul emigraţiei române, din partea onoratului guvern maghiar, trebuie să ne exprimăm regretul că în împrejurările actuale nu putem să dezbatem cu fraţii maghiari restabilirea păcii fiind situaţia în care ne găsim foarte critică. Armata ungurească se îndepărtează, iar forţa militară a ruşilor se apropie. Ar fi foarte dificil şi ar reclama mult timp, până când să putem convinge poporul a se înfrăţi cu voi. Totuşi,  pentru a Vă dovedi sentimentele noastre frăţeşti pe care le nutrim faţă de naţiunea maghiară, am hotărât să rămânem neutrii faţă de armata ungară în tot timpul acestor lupte, neatacând-o şi apărându-ne numai în cazul în care vom fi atacaţi. Nădăjduim că această neutralitate va fi respectată atât de onoratul guvern maghiar, cât şi de şefii armatei sale”⁷.

Viena, minciuna şi începutul prăbuşirii

Avram Iancu a fost un revoluţionar, nu a fost niciodată un politician, nici măcar un negociator al cauzei sale, a vorbit răspicat, a cerut răspicat, a prezentat adevărul şi nu a înţeles să facă compromisuri cu cauza românească. De aici şi suferinţa sa după ce încrederea i-a fost înşelată şi a ajuns, trădat şi umilit, în munţii săi, ne mai dorind să comunice, să-l vadă pe împăratul Franz Iosif, să fie negociatorul politic de care românii transilvăneni aveau nevoie. 

Povestea existenţei sale eroice a continuat şi după dizolvarea armatei moţilor, ca şi lupta sa pentru drepturile românilor. Autorităţile austriece care „pacificaseră” armat Ungaria şi Transilvania, au încercat o arestare a lui Avram Iancu la 15 decembrie 1849, dar la presiunea populară acesta este rapid eliberat, autorităţile spunând ca a fost o greşeală.

La 3 februarie 1850, Avram Iancu lua drumul Vienei, însoţit de Simion Balint şi Ion Maior, pentru a susţine drepturilor românilor, ale moţilor asupra pământului lor. Drumul lui Iancu spre Viena a fost marşul unui erou. Aclamat în Transilvania, la Oradea, a fost primit cu onoruri la Pesta (11 februarie), aclamat de studenţi, oficialităţile maghiare au organizat o serată şi un bal în cinstea sa. Iancu ajungea la 20 februarie la Viena după o călătorie pe Dunăre şi se alătură grupului de fruntaşi români conduşi de Simion Bărnuţiu.

Întrevederea cu împăratul Franz Iosif a fost un eşec, a primit laude, promisiuni dar, în fapt, nimic din ceea ce ceruseră românii transilvăneni. Avram Iancu pleca de la Viena revoltat, mâhnit, nemulţumit. Moţul cinstit nu înţelegea politica, minciunile şi strategiile, lipsa faptelor şi încălcarea cuvântului dat. Cea de-a doua vizită la Viena a fost mai îndelungată, din august 1850, până în februarie 1851, cu unele întreruperi, în încercarea de a obţine drepturile promise.

În mândria sa, Avram Iancu a refuzat decoraţia oferită de Franz Iosif spunând: Vreau mai întâi să decoreze naţiunea cu împlinirea promisiunilor⁸. Atitudinea sa a alertat autorităţile poliţieneşti, care au făcut presiuni asupra sa să-şi ridice decoraţia, dar Iancu a plecat, în februarie 1852, acasă.

Celălalt Avram Iancu

Avocatul Avram Iancu şi-a scris testamentul în 1850. Descurajat şi mâhnit spunea: „Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după putere am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimic. Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur”. Era premoniţia unor schimbări majore în viaţa sa, tribunul, luptătorul, generalul, craiul munţilor îşi încheia, la 26 de ani, existenţa, rămânând un simbol al luptei naţionale, o icoană pe altarul moţilor, cu o existenţă şi un sfârşit de Arhanghel.

Acum a apărut celălalt Iancu, un om trist, retras în munţi, nu un nebun aşa cum l-au denigrat de-a lungul vremii mulţi, ci un alt om, doritor de linişte şi singurătate, pribeag prin Ţara Moţilor, la fel de iubit şi ocrotit de către aceştia, la fel de sincer şi pur în viaţa şi cântecul său.

Prefectul Aurariei Gemina, avocatul Avram Iancu a murit în 1852, ultimul său gest fiind refuzul de a se întâlni cu Franz Iosif, venit în vizită în Transilvania şi în Munţii Apuseni. Nu a putut, la el acasă, să vină umil în faţa împăratului şi să-i ceară, iar şi iar, drepturi pentru moţi, pentru toţi românii din Transilvania. A fost aspru judecat pentru acest gest de demnitate, a socotit că el, reprezentantul poporului român înşelat de către împărat, nu mai avea nimic de aşteptat de la acesta. Lucid, îi scria lui Simion Bărnuţiu la 15 august 1852: ”Vei auzi că nu m-am înfaciosat înaintea imperatoriului, dar nu mult de vei mira, deoarece vei socoti că vreau să dau faptelor mele o curgere cât se va pute mai naturală”⁹.  

A fost arestat la Câmpeni în toamna anului 1852, la scurt timp după vizita imperială, trimis la închisoarea din Alba Iulia, bătut şi umilit.

Luptătorul Avram Iancu murise înainte de aceste tragice evenimente, odată cu spulberarea speranţelor românilor transilvăneni. De altfel el însuşi spunea: Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu, Iancu e mort.

Timp de două decenii, din 1852 şi până în 1872, a trăit umbra lui Iancu, un moţ întristat care colinda Munţii Apuseni şi cânta la fluier. Un personaj singuratic şi melancolic care iubea păsările şi copiii, care cânta la fluier şi era venerat de către moţi. Din acei ani au răsărit legende despre Avram Iancu. Eroul Avram Iancu murise, rămăsese un martir trist despre care elevii Şcolii din Blaj povesteau că l-au văzut trecând pe Câmpia Libertăţii, cu capul dezvelit, cu pălăria în mână. Timp de două decenii a trăit printre moţi, a bătut munţii, a poposit prin casele lor, le-a cântat doine din fluier, le-a amintit zi de zi de justeţea cauzei naţionale şi de marea nedreptate care li s-a făcut.

În ultima scrisoare trimisă de Avram Iancu, din Abrud, la 23 iunie 1871, lui Iacob Mureşan stă mărturie peste veac cu privire la celălalt Avram Iancu, preocupat în continuare de cauza naţională „ … Ori care naţiune să poată învia şi organiza cele lipsă. Naţiunile cele puternice, cultura lor sosind în ajutorul unui altuia, asta ar fi de dorit şi la poporul român, ca şi ei să se ajute unul pe altul, să poată înainta asemenea cu celelalte naţiuni”¹⁰.  

A murit la 10 septembrie 1872, la Baia de Arieş şi a fost înmormântat la Ţebea, sub gorunul lui Horea, cu funeralii naţionale.

”Iancu fu mai mult decât un erou, fu un martir. El combătu pentru o idee, cea mai nobilă şi mai sacră. Pe bandiera ce el a abordat în 1848 sta scris «Dreptate şi libertate». Nici o luptă nu avu o deviză mai sfântă, nici un erou o cauză mai mare de apărat. Patria lui Iancu era un mare arest şi el s-a însărcinat a o preface într-o patrie mare şi ferice”¹¹.

NOTE

1. P. P. Panaitescu, Avram Iancu, în Figuri revoluţionare române. Cinci conferinţe ale Universităţii Libere, Aşezământul cultural Ion C. Brătianu, Cartea Românească, Bucureşti, 1937.  

2. Ioan Iancu a ajuns preot ortodox.

3. Iosif Sterca Suluţiu, Biografia lui Avram Iancu, Sibiu, 1897.

4. Mărturia lui Csenátoni M. Zsigmond în V. Cheresteşiu , Adunarea naţională de la Blaj, Bucureşti, 1966. p. 182.

5. Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1965, p. 47.

6. Ioan Lupaş, Avram Iancu în „Anuarul institutului de istorie naţională”, Cluj, III 1924, p. 53.

7. Silviu Dragomir, op. cit, p. 232,  Liviu Maior, Avram Iancu. Scrisori, Editura Dacia, Cluj, 1972, Scrisoare adresată de către prefectul Avram Iancu, de la Câmpeni, 3 august 1849, lui Ludovic Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, p. 99. 

8. P.P. Panaitescu, op.cit, p. 41.

9. Liviu Maior, Avram Iancu. Scrisori, Editura Dacia, Cluj, 1972, Scrisoare adresată la 15 august 1852 de către Avram Iancu lui Simion Bărnuţiu, p. 112 – 114.

10. Liviu Maior, op.cit., p. 120, Scrisoare adresată de către Avram Iancu din Abrud, la 23 iunie 1871, lui Iacob Mureşan, prezentând sentimentele lui Avram Iancu faţă de viitorul poporului român, până în prezent se pare că a fost ultima sa scrisoare.  

11. D.I. Dragescu, Avram Iancu în „Federaţiunea” din 21 septembrie/3 octombrie 1872.