Autor: Adrian Nicolescu.

În istoriografia britanică (Elizabeth Jenkins, Theya Molleson, Audrey Williamson, Alison Weir), antonomaza „prinţii din turn” se referă la regele-copil Eduard V (cca. 13 ani) şi la fratele său Richard, duce de York (cca. 11 ani), pe care, la scurt timp de la decesul tatălui, Eduard al IV-lea, şi urcarea pe tron a primului născut, unchiul lor patern Richard, duce de Gloucester, numit Lord Protector în urma dispoziţiei testamentare a defunctului rege, i-a sechestrat în Turnul Londrei – la data aceea nu doar o închisoare de maximă securitate, ci şi reşedinţă regală cu luxuoase apartamente, ca de altfel şi Luvrul parizian.

De la „protecţie”, la infanticid

Pretextul a fost, aşadar, protecţia prinţişorilor până la încoronarea copilului Eduard, prevăzută pentru ziua de 22 iunie 1483 (dar care a fost mereu amânată de unchiul Richard). Această protecţie a prinţilor a a fost oferită de însuşi Lordul Protector, aparent nimic mai natural. În realitate, Richard avea nevoie de timp pentru a putea convinge Parlamentul să adopte legea Titulus Regius prin care copiii erau declaraţi bastarzi  ca urmare a faptului (clamat, dar niciodată dovedit) că tatăl lor, defunctul Eduard, ar fi comis delictul de bigamie prin căsătoria secretă cu mama lor, regina Elizabeth Woodville, el fiind deja căsătorit (morganatic) cu Lady Eleanor Butler.  Urmarea se cunoaşte: odată eliminaţi de la succesiune, calea spre tron este deschisă. Cu ajutorul acolitului său, ducele de Buckingham, al Speaker-ului Camerei Comunelor, John Wood, şi al primarului Londrei, Sir Edmund Shaa, Consiliul de Coroană îl proclamă rege. Richard a fost încoronat la Westminster (6 iulie 1483) şi, în numai doi ani de domnie, a reuşit recordul încă neegalat  de a deveni cel mai nepopular rege al Angliei.  Dintre toate crimele comise (execuţii sumare, fără judecată), cea mai gravă care i s-a imputat antum de unii contemporani conaţionali şi străini, precum şi postum, mai ales de istoricii din epoca Tudorilor, a fost infanticidul.  Cert este că după numai câteva luni de detenţie (iunie-septembrie 1483) în Turn (desigur, în condiţii princiare), cei doi copiii s-au evaporat: ultima oară când Eduard V a fost văzut în viaţă a fost cândva în luna septembrie 1483. Cum Londra nu fusese lovită de nici o molimă pustiitoare, iar decesul natural, la vârsta lor adolescentină, era exclus, s-a pus de la început problema crimei. Dar cine putea fi criminalul, fie direct, fie prin interpuşi?  Trei au fost (şi au rămas şi azi) posibilii suspecţi: Richard însuşi, ducele de Buckingham, şi chiar învingătorul de la Bosworth Field, Henric Tudor, devenit Henric al VII-lea. 

Identificarea criminalului 

În cele ce urmează, vom face o tentativă de aplicare a metodei de identificare a criminalului folosită de mult timp în codul de procedură penală  anglo-american. După cum se ştie, pentru ca juriul să poată da verdictul de vinovăţie a inculpatului în vederea pronunţării sentinţei de condamnare de către judecărul de caz, conform jurisprudenţei, este necesar ca juriul, în totalitatea lui, să ajungă, prin vot deschis, la concluzia clară  (beyond reasonable doubt) că inculpatul a avut motiv pentru a comite crima, a dispus de mijloacele pentru a o face şi a avut posibilitatea (ocazia) de a o face. Dacă în urma probelor şi argumentelor prezentate de procuror, juriul  nu consideră că toate cele trei elemente (motif, means, opportunity) au fost întrunite în cazul în speţă, el dă verdictul de nevinovăţie (Not guilty) în urma căruia cazul este închis de judecător (The case is closed. Court dismissed), iar inculpatul este pus în libertate.  Procesul nu poate fi redeschis (principiul universal al puterii lucrului judecat) decât dacă, în timp, apar alte elemente noi incriminatoare. Să vedem acum (foarte pe scurt) dacă, şi în ce măsură, un astfel de demers juridic se aplică la cei trei potenţiali inculpaţi:

Suspecţii

Richard III. Motiv: Da, pentru a-şi consolida tronul pentru el şi urmaşi. Nu avea cum să ştie că fiul său Eduard va muri la 9 aprilie (?) 1484 la vârsta, incertă, de 8-11 ani, după care, la un an distanţă (16 martie 1485) va deceda (otrăvită ?) şi soţia lui, Anne de Neville, văduva prinţului Eduard, moştenitorul lui Henric al VI-lea. Dacă prinţii ar fi fost în viaţă, era în interesul regelui să curme zvonurile privind asasinarea lor, arătându-i în public. Sau ar fi putut să anunţe crima şi să-i pedepsească pe asasini. Sau ar fi putut anunţa decesul lor natural (sic!). De ce nu a făcut nimic, păstrând o tăcere complice? Mijloace: Da, dar nu personal (nu avea nevoie), ci prin asasini. S-au vehiculat patru nume: Sir Robert Brackenbury, guvernatorul (constable)Turnului¹, care se pare că a refuzat, Sir James Tyrell şi năimiţii acestuia, Miles Forrest şi John Dighton. Lipsesc însă  dovezile². Ocazie: Da, evident, oricând, Rex lex.

Henry Stafford, al 2-lea duce de Buckingham. Motiv: Da, era el însuşi un dinast cu şanse³. Mijloace: Da şi Nu. Depinde când au murit prinţii. Dacă au murit înainte de rebeliunea lui (eşuată, din pricina inundaţiilor de la finele lunii octombrie 1483), atunci, poate, Da. Dacă au murit după execuţia lui la începutul lunii noiembrie, evident NU. Ocazie: Foarte improbabil, afară de cazul că avea acordul  regelui şi colaborarea plătită a  paznicilor din Turn.

Henric Tudor. Motiv: Da, din aceleaşi motive ca şi Buckingham⁴. 

Mijloace şi ocazie: Da şi Nu, depinde când au murit prinţii. Dacă au murit cândva în toamna anului 1483 (de când nu se mai ştia nimic sigur despre ei), atunci categoric Nu, pentru că pretendentul se afla atunci  în Franţa; el a debarcat în Ţara Galilor de abia la 1 august 1485. Dacă însă au murit nu în 1483, ci după încoronarea lui (30 octombrie 1485), atunci nu este exclus. 

O enigmă şi un vinovat

Istoricii autohtoni din epoca Tudorilor (1485-1603), precum John Rous,  Edward Hall şi Raphael Holinshed, dar şi străini ca Dominic Mancini şi Polydore Vergil, nu l-au acuzat direct pe Richard, dar l-au menţionat ca pe un probabil principal vinovat. În schimb, Sir Thomas Morus, dar şi Shakespeare, au acreditat ideea că infanticidul a fost indubitabil opera lui Richard. Statutul lor de servitori supuşi ai Tudorilor (most humble and obedient servants, cum se spune şi azi în stil protocolar la palatul Buckhingham, în ţara celei mai vechi democraţii), face ca obiectivitatea lor să fie este extrem de îndoielnică. Cronicarii români scriau şi ei, nu-i aşa,  la comandă, iar comanda (nu numai în scrierile istorice) o dau învingătorii. Pe de altă parte, trebuie să constatăm că noul rege, Henric Tudor însuşi, nu l-a acuzat nominal pe Richard de uciderea nepoţilor. În textul Actului de Trădare (Act of Attainder) votat de un Parlament docil condus de Speaker-ul Sir Thomas Lovell la data de 7 noiembrie 1485, se vorbeşte de „trădare”, „homicid” şi „infanticid”, dar nici numele lui Richard, nici numele prinţilor, nu apar negru pe alb. Or, ar fi fost în interesul lui să poată face acest lucru care i-ar fi sporit capitalul politic. Nu l-a făcut⁵. 

Pas de documents, pas d’histoire

Marii istorici francezi, care au fost Charles Seignobos şi Charles-Victor Langlois, au lansat la începutul secolului XX (în Introduction aux études historiques, 1901) ideea (care sună ca un verdict) Pas de documents, pas d’histoire. Desigur, la data aceea când arheologia modernă, ştiinţifică,  era încă la vârsta copilăriei, prin dovezi se înţelegea, de un mileniu,  documentele scrise, dovezile epigrafice. De la Lucien Febvre şi Şcoala de la Annales vorbim de documente materiale de tot felul, iar de pe la mijlocul anilor 1950, şi despre  ADN. 

Or, care sunt, în acest caz, documentele materiale? În 1674, în timpul lui Carol II Stuart, cu ocazia unor restaurări operate la complexul Turnul Londrei, sub o scară care ducea la capela Sf Ioan din Turnul Alb construit de Richard Inimă-de-Leu, s-au găsit într-o ladă de lemn  două schelete (unul incomplet, fără dentiţie: hipodonţie) despre care s-a crezut (şi încă se mai crede)  că aparţin prinţilor. Ele au fost înhumate în abaţia Westminster în anul 1678, într-o urnă. În 1933, cedând presiunii opiniei publice, regele George al VI-lea a consimţit ca osemintele să fie dezgropate, iar autorităţile civile şi ecleziastice au emis ordinele respective. Cercetările anatomice,  antropologice şi măsurătorile antropometrice efectuate în acelaşi an 1933 de Dr Lawrence Tanner şi profesorul W.Wright, preşedintele Societăţii de Anatomie din Marea Britanie, au stabilit că scheletele aparţin unor persoane de cca. 13 şi, respectiv, 11 ani, înrudite între ele, dar fără să se poată preciza sexul, fiind vorba de copii pre-puberi. Rezultatele investigaţiei ştiinţifice au fost publicate în revista Archaeologia, LXXXIV, 1934. Noua metodă a carbonului 14 radioactiv, apărută în 1933, nu s-a putut folosi deoarece ea dă o aproximaţie de  ±  25-80 de ani, ori aici nu era vorba de schelete din vremea Egiptului faraonic. Scheletele au fost din nou reînhumate la Westminster Abbey.  Din păcate, de la apariţia teoriei unanim acceptate a  ADN-ului în 1953 (J.D.Watson – F. Crick) şi până în prezent, nu s-a obţinut aprobarea autorităţilor pentru o nouă dezhumare care ar fi putut permite folosirea acestei metode de datare a oaselor şi de determinare a lanţului genetic, ca şi cea a analizei chimice pentru a determina cauza decesului,. Chestiunea este încă sub judice. În absenţa dovezilor irefutabile, istoricul nu poate decât să speculeze logic; este ceea ce britanicii numesc educated guess sau informed guess. 

Richard al III-lea şi un simulacru de proces televizat

Dacă în privinţa profilului fizic al lui Richard III lucrurile sunt relativ clare (există mai multe portrete contemporane) şi dacă azi se acceptă că nu era nici pe departe atât de diform cum l-au prezentat istoricii elisabetani, Shakespeare şi actorii inspiraţi de el (e.g. Laurence Olivier),  în privinţa profilului său moral lucrurile sunt mai complicate. Istoriografia tradiţională autohtonă şi străină (prin imitaţie psittacistă, papagalicească) tinde să-l prezinte ca pe un monstru infanticid, pe când istoricii „revizionişti” (e.g. Jeremy Potter, Anthony Cheetham et al.) caută să-l reabiliteze măcar parţial, absolvindu-l de crima de infanticid. Aceştia din urmă lucrează sub auspiciile „Societăţii Richard III”, cu filiale în SUA şi Canada, al cărei preşedinte de onoare (patron) este, evident, ASR Prinţul Richard de Gloucester, vărul primar al Reginei. Foarte activă, având şi o revistă proprie, Ricardian, Societatea a iniţiat un simulacru de process (mock trial)  televizat de London Weekend Television Ltd. pe Canalul BBC 4 într-un program de 4 ore în seara zilei de 21 februarie1984. Procesul consta dintr-un singur cap de acuzare: uciderea prinţilor la ordinul lui Richard. Procurorul şi avocatul apărării erau distinşi avocaţi pledanţi (barristers) ai Baroului londonez, cu titlul personal onorific de Queen’s Counsellor.  „Martorii” acuzării au fost istoricii universitari David Starkey, Tony Pollard, Jeffrey Richards şi anatomo-patologul Dr Jean Ross. Apărarea era reprezentată de Jeremy Potter (autorul cărţii Good King Richard ?  apărută în 1983 la editura londoneză Constable), Lady Wedgwood, profesor de istoria artei, şi Miss Sutton, arhivar, iar judecătorul era lordul Elwyn-Jones of Llanelli & Newham, fost Lord Cancelar în guvernele laburiste Wilson şi  Gallaghan. La capătul a 8 ore de dezbateri (cu pauză pentru mese) în care procedura penală a fost respectată ad litteram, juriul a dat sentinţa de Not guilty. Textul (stenograma) acestor dezbateri a apărut în cartea The Trial of Richard III de Richard Drewett şi Mark Redhead (Alan Sutton Publishing Ltd., Gloucester 1984,1985,1987,1990) care ar merita o traducere românească, ca de altfel şi cartea lui Alison Weir, The Princes in the Tower (Vintage Books, 2008).

Concluziile istoriei

Dacă punem cap la cap sursele istorice credibile, precedentele istorice (regii depuşi Eduard II, Richard al II-lea şi Henric al VI-lea, au fost toţi omorâţi în secret, în captivitate), analizele ştiinţifice efectuate de-a lungul timpului şi raţionamentul logic deductiv, lipsit de parti pris, ajungem la următoarele concluzii: 

1. Cele două schelete din Turnul Londrei aparţin regelui-copil Eduard V şi fratelui său mai mic, Richard, duce de York şi Norfolk⁶. Scheletul atribuit lui Eduard arăta că acesta suferea de osteomielită cronică.

 2. Cei doi fraţi, care după încoronarea lui Richard III (6 iulie) nu au mai fost văzuţi jucându-se în grădina Turnului Londrei de către londonezii  frecventatori ai menajeriei regale, au fost asasinaţi (probabil prin sufocare) în toamna aceluiaşi an fatidic 1483, cel mai probabil la finele lunii septembrie. Ipso facto, Henric Tudor poate fi exonerat. 

3. Cel mai probabil asasin (fie şi numai moral) al prinţilor a fost Richard al III-lea, care întrunea în cel mai înalt grad motivul, mijloacele şi ocazia de a comite acest odios asasinat politic. În acest caz, portretul făcut de Shakespeare lui Richard III este credibil. Din păcate, aşa cum sperăm să putem arăta într-un alt număr al revistei „Istorie şi civilizaţiei” (nr. 10/iulie 2010), bardul de la Avon a comis o serie de erori anacronice în piesele sale istorice, erori care scapă la lectură. 

Totuşi, în lipsa certitudinii absolute, soarta „prinţilor din Turn” rămâne o enigmă a istoriei Albionului.

Un tertip regal

În încercarea de a-i declara bastarzi pe cei doi copii, Richard mai încercase şi alt tertip. Împreună cu fratele său George, a lansat mai întâi zvonul că Eduard al IV-lea fusese el însuşi bastard, fiind conceput de mama sa, Cecily Neville, ducesă de York, cu un cavaler chipeş şi vânjos, pe când soţul ei, Richard Plantagenet, cel de-al 3-lea duce de York, nu se afla la Rouen, în Normandia, alături de soţia sa. Asta, chipurile, ar fi explicat de ce, din punct de vedere somatic, Eduard IV (foarte înalt, cca.1,92 cm) nu semăna de loc cu fraţii săi, George, duce de Clarence, şi Richard, duce de Gloucester, care erau de statură mică spre medie.     

Turnul Londrei

§ Până la începutul Primului Război Mondial, doar şapte persoane fuseseră executate în turn: William, Lord Hastings (1483), regina Anne Boleyn (1536), Margaret, contesă de Salisbury (1541), regina Katherine Howard (1542), Jane, vicontesă Rochford (1542), Lady Jane Grey (1554) și Robert Devereux, conte de Essex (1601). Restul deţinuţilor condamnaţi la moarte, au fost executaţi la Tyburn.

§ Primul prizonier a fost Ranulf Flambard, episcop de Durham. El a fost închis în anul 1100, fiind condamnat pentru evaziune. A reuşit să evadeze, folosind o frânghie ascunsă într-un butoiaş cu vin.

§ Sir William de la Pole a fost prizonierul cu cea mai lungă şedere în Turn: 37 de ani (1502 – 1539).

§ Regina Elisabeta I a fost închisă pentru câteva luni în Turn (1554), fiind acuzată că a sprijinit mişcarea lui Wyatt.

§ În perioada în care a fost închis în Turn (1603 – 1616), Walter Raleigh a scris „Istoria Lumii”.

§ Ultimul personaj de rang înalt deţinut în Turn a fost Rudolph Hess (17 – 21 mai 1941).

Note

1. Ucis la Bosworth la 22 august 1485. 

2. Confesiunea de vinovăţie a lui Tyrell, smulsă sub tortură înaintea execuţiei în 1502, în timpul lui Henric VII faţă de care se dovedise felon, nu poate fi credibilă.

3. Stră-străbunicul lui matern era Thomas, duce de Gloucester, ultimul fiu al lui Eduard III.       

4. Descindea pe linie maternă, în a 3-a generaţie, din John Beaufort, conte de Somerset, bastardul primului duce de Lancaster, John de Gaunt, care era el însuşi cel de-al treilea fiu al lui Eduard III (stră-stră-străbunicul său), iar pe linie paternă, în a 2-a generaţie, din Casa de Valois, prin bunica lui, Catherine de Valois, văduva lui Henric V, recăsătorită cu Owen Tudor, fondatorul Casei Tudor.

5. Pentru a-i putea acuza pe Richard şi pe alţii 28 de nobili de trădare (mai toţi post mortem), Henric a declarat că domnia lui a început  la data de 21 august 1485, adică cu o zi înainte de victoria de la Bosworth. În acest fel, Richard, regele legitim, devenea trădător. Absurd!

6. Ducatul de Norfolk i-a revenit de jure uxoris în urma căsătoriei (neconsumate) în 1478 cu fetiţa Anne Mowbray, vara sa de gradul III, în vârstă de 7 ani. Micuţa a murit în 1481. Analiza scheletului ei efectuată în 1965 a evidenţiat aceeaşi malformaţie (hipodonţie), se pare o trăsătură genetică a Casei de York.