Autor: Corneliu Şenchea.

Occidentalizarea galopantă a vieţii cotidiene în secolul al XIX-lea a impus boierimii bucureştene racordarea la fel de rapidă la tiparele şi canoanele lumii mondene din marile capitale apusene. Locul fostelor case boiereşti a fost luat de marile saloane, unde eticheta înlocuia treptat discutabilul rafinament fanariot. Consulii străini, iar mai târziu gazetari mondeni ca francezul Ulysse de Marsillac sau Mişu Văcărescu (cunoscut sub pseudonimul Claymoor) au lăsat mărturii impresionante asupra nopţilor albe din saloanele Bucureştilor secolului al XIX-lea. Dintre aristocraticele gazde care s-au detaşat prin ospitalitatea şi grandoarea etalate putem da ca exemplu pe domnitorul Grigore al IV-lea Ghica, familia Bărcănescu, familia Bălăceanu, doamna Oteteleşanu şi celebrul cuplu Grigore şi Irina Şuţu. Să le luăm pe rând.

Un pamflet buclucaş

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, domnia lui Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domn pământean al Ţării Româneşti, sălile de bal bucureştene au fost martorele unei intrigi amoroase care a tulburat şi scandalizat tânăra societate post-fanariotă: încercarea tinerei Elena Caragea de a lupta cu voinţa părinţilor şi de a sfida împreună cu iubitul ei, Scarlat Bărcănescu, în public, convenţiile impuse de propriile lor familii. Elena Caragea (Moruzi după mamă), o prezenţă vie în saloanele boiereşti de pe Podul Mogoşoaiei, a reuşit să atragă atenţia consulului austriac Herr von Liehmann. Curtea asiduă a acestuia a provocat reacţia lui Scarlat care, având în vedere poate şi un posibil amestec al domniei în efortul de a-l ţine departe de aleasa inimii lui, a pus în circulaţie un pamflet defăimător care îi viza atât pe consul cât şi pe câteva dintre rudele domnitorului. Satira făcea aluzie obraznică la două posibile legături intime între austriac şi două dintre rudele domnitorului, Pulheria Mavros (măritată succesiv cu generalul Nicolae Mavros, apoi cu colonelul Vladimir de Blaremberg) şi nepoata lui Vodă, Sultana Zefcari, incriminându-l şi pe fratele domnitorului, spătarul Alexandru Ghica, pentru o presupusă relaţie amoroasă cu nepoata sa de frate, sus-amintita Sultana.  

Pamfletul a ajuns în mâna lui Liehmann în timpul unui bal, în ziua de 27 noiembrie 1822. Nu a fost greu de bănuit cine era autorul, dat fiind că Scarlat se număra şi el printre personajele satirei. Provocarea la duel din partea lui Liehmann n-a întârziat, iar locul ales a fost Grădina lui Scufa, locul tradiţional de petreceri al vechii protipendade bucureştene. Arma aleasă a fost pistolul. Pe teren, tânărul n-a mai dovedit în faţa consulului acelaşi curaj sfidător, încercând să se dezvinovăţească. Von Liehmann a acceptat scuzele şi, aparent, diferendul a fost aplanat.Dar explicaţiile lui Scarlat nu l-au convins pe consul. La puţin timp după aceea, Liehmann a angajat câţiva ungureni să-l snopească în bătaie pe insolent în seara de 30 noiembrie la un bal mascat, unde tânărul Bărcănescu, prevenit între timp, nu a mai apărut. În aceste condiţii la solicitarea agentului austriac von Hackenau, justiţia domnească a intrat în acţiune, întrucât era vorba şi de o palmă primită de domnitor prin ofensa adusă rudelor sale. Vinovat într-un fel de crimă de lezmajestate, Scarlat a fost arestat, dar intervenţia familiei sale l-a scăpat de bătaia la tălpi (pedeapsa aplicată de domnie berbanţilor), iar afacerea a fost muşamalizată.

„Intrigă şi iubire”… în paşi de dans

Sortită ca soţie tânărului logofăt Ion Bălăceanu, Elena continuă să înfrunte voinţa părintească, fugind împreună cu Scarlat, în 1826, în chiar noaptea nunţii, „din casa soţului ei”, după mărturia cavalerului de Gentz, corspondentul austriac al domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea. Nu ştim cum s-a încheiat această afacere, dar, un an mai târziu, în seara de 30 ianuarie a anului 1827, cei doi tineri aveau să sfideze din nou canoanele societăţii timpului. Întâmplarea s-a consumat în timpul unui bal dat de domnitorul Grigore Ghica în casa boierului Romanit, situată pe acelaşi Pod al Mogoşoaiei, bal descris în amănunţime de Ion Ghica în ale sale Scrisori către Vasile Alecsandri.

Cu această ocazie, Ion Ghica nu uită, pe lângă menţionarea dansurilor mai vechi şi mai noi la modă („valsul”, „poloneza”, „parola”, „ecossaise”-a) şi descrierea toaletelor, să treacă în revistă graţiile feminine prezente la sindrofie: „Dănţuitoarele cele mai întrepide erau Maria Ochioasa, fiica lui Nae Golescu, Năstăsica, fiica lui Grigore Filipescu, văduva Catinca Slătineanu (Petaluda) sau Zinca Farfaroaica, nevasta lui Dinicu Golescu.” Ultima, soţia vestitului boier cărturar şi călător în Apusul Europei, mai tânără decât bărbatul ei, se remarcase frecvent prin pasiunea pentru dans. Istoricul Anastasie Iordache nu face economie de cuvinte, atunci când o caracterizează în monografia dedicată Goleştilor: „Personalitate puternică, una dintre cele mai luminoase figuri de femei din istoria ţării, Zinca Golescu nu s-a înţeles prea bine cu soţul său, de care s-a despărţit spre sfârşitul celui de-al doilea deceniu. Una dintre cele mai frumoase femei ale timpului, cu temperament tumultuos, Zinca Golescu, mult mai tânără decât soţul ei, savura din plin plăcerile vieţii, participând la baluri şi petreceri ca una dintre cele mai remarcabile dansatoare. […] Este posibil ca aceste înclinări fireşti spre petrecere ale tinerei sale soţii să-l fi îndepărtat pe Dinicu Golescu de viaţa conjugală, care nu-i mai producea satisfacţii.” Aşadar, în noaptea balului din casa Romanit, Zinca (Zoe) era liberă. Dar nu pe ea avea s-o aleagă Scarlat, ci pe Elena, care a dansat toată noaptea numai alături de iubitul ei, după mărturia aceluiaşi Ion Ghica.       

Autorul Scrisorilor nu ne lămureşte asupra motivului care l-a îndemnat pe domnitor să părăsească brusc balul, însoţit de garda sa de arnăuţi condusă de baş-ciohodar Măciucă, spărgând petrecerea tocmai în momentul în care dansatorii se înfierbântaseră mai bine. Putem doar bănui acest motiv, cunoscând tragedia care a urmat. În acelaşi an, fraţii celor doi îndrăgostiţi, Dumitrache Bărcănescu şi Iancu Caragea (Moruzi, după mamă, aşa cum apare şi într-o baladă populară) se ucid într-un duel cu pistoalele, iar pentru împăcarea celor două familii aveau să mai treacă cinci ani. Prin comportamentul lor compromiţător, Scarlat şi Elena lezaseră grav onoarea mândrei familii a Bălăcenilor, familie care se ilustrase încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea prin legăturile de rudenie cu Cantacuzinii. Este celebru cazul lui Constantin Bălăceanu, ginerele domnului Şerban Cantacuzino şi adversarul lui Brâncoveanu, căzut eroic în lupta împotriva domnului Ţării Româneşti de la Zărneşti. Epoca înfruntărilor eroice trecuse, dar Bălăcenii nu se vor dezminţi. Ion Bălăceanu va renunţa la Elena, în favoarea lui Scarlat, dar familia sa nu va renunţa în schimb la opulenţa nobiliară afişată în atâtea rânduri. În acest sens, rivalitatea Bărcăneştilor cu Bălăcenii ar fi putut continua prin intermediul vieţii de salon.

Ca mai toate casele boiereşti, şi curtea Bărcăneştilor strângea un cerc de lăutari dintre care se distingeau Anton Pann şi Nănescu. Dar ceea ce o deosebea de alte case boiereşti era ambianţa de universalism muzical pe care oaspeţii lui Scarlat şi ai Elenei o întâlneau acolo. Dispunând de un pian şi un clavecin, soţii Bărcănescu organizau, aşa cum arăta muzicologul Viorel Cosma, într-o monografie dedicată lui Filimon, serate muzicale în cadrul cărora partiturile lui Scarlatti, Rameau, Bach, Händel, Mozart, Haydn sau Beethoven puteau fi audiate de protipendada bucureşteană care le călca pragul. Aceste reuniuni au mijlocit contactul tânărului Nicolae Filimon (viitorul autor al „Ciocoilor vechi şi noi”) cu arta muzicală occidentală, „într-o vreme când în Bucureşti «muzica evropienească» abia se auzea”( Viorel Cosma). În faţa acestui prestigiu binemeritat, revanşa Bălăcenilor nu se va lăsa aşteptată. Ion Bălăceanu se va consola alături de Marie-Stéphanie baroană du Mont de Beaufort-Várhegyi, una dintre frumuseţile aristocraţiei austriece, iar oaspeţii străini ai Bălăcenilor vor conferi o notă de strălucire în plus saloanelor lor.

Printre consuli şi generali străini

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, soţii Costache şi Maria Bălăceanu (născută Văcărescu) cheltuiseră 54 000 de lei pentru a-şi decora casele de pe podul Şerban Vodă, moştenie de Costache de la tatăl său. Cei doi soţi se înţelegeau de minune, în pofidaunei pasiuni şi idile trecătoare care o legase pe Maria de nimeni altul decât de Tudor Vladimirescu. Aşa cum arată reputatul medic şi istoric Constantin Bălăceanu-Stolnici, în monografia dedicată familiei domniei sale, Cele trei săgeţi. Saga Bălăcenilor, atenţia Bălăcenilor s-a concentrat în special asupra salonului de bal „căci începuse moda dansurilor venite din Apus, aduse de diplomaţii străini şi de ofiţerii trupelor de ocupaţie austriece şi ruseşti, printre care valsul începea să fie din ce în ce mai apreciat.” Casa lui Costache Bălăceanu era căutată cu asiduitate nu doar de boierimea autohtonă, dar mai ales de consulii şi ofiţerii ruşi şi austrieci.

Fetele lui Costache Bălăceanu, destinate unor mariaje de succes, au atras atenţia prin 1842 secretarului consular rus Nikolai Karlovici Giers, care-l însoţea la Bucureşti pe consulul rus acreditat în Moldova, Karol Kotzebue. Probabil după câteva partide de vals în compania fiicelor gazdei, diplomatul sfârşi prin a le caracteriza „the first beauties in Walachia”.

Consulul Austriei, Timoni, a avut parte de o întâmplare ridicolă, în timp ce dansa cu una dintre fiicele gazdei, Elena. Incidentul s-a petrecut prin anul 1833. În timpul unei recepţii în casa Bălăcenilor, Timoni, pe când îşi exersa talentele de dansator,  s-a împiedicat, plonjând într-un bazin cu apă. Consulul băuse prea mult în acea seară, motiv suficient pentru ca bucureştenii să versifice păţania: „Domnul Timoni, de ce te-ai supărat? / Singur eşti de vină că te-ai înecat. / De ştia sărmanul Costache Bălăceanu / C-atât ai să te superi pe apa din havuz, / Chiar vin de tămâioasă într-însul ţi-ar fi pus.”

Între oaspeţii casei Bălăcenilor se număra şi generalul rus Lüders, cel care, în fruntea trupelor sale, dăduse lovitura de graţie revoluţiei paşoptiste, mână în mână cu autorităţile militare otomane. Un tablou rezumativ dar foarte convingător al ambianţei ce domnea într-o casă boierească de felul celei despre care a fost vorba, conturează domnul Bălăceanu-Stolnici:

„În vremea de care ne ocupăm, recepţiile, petrecerile şi balurile nu erau doar simple distracţii. În saloane se înnodau şi desferecau intrigile, cabalele şi, uneori, chiar comploturile. În sălile de bal nu se perfectau doar aventuri tainice sau scandaluri ce mergeau până la dueluri, ci se stabileau şi acele legături personale care stăteau la baza vieţii politice a Capitalei.”     

Către sfârşitul secolului însă, aspectele politice ale aventurii de salon nu-l mai interesau pe un cronicar al lumii mondene ca Mişu Văcărescu (cunoscut sub pseudonimul Claymoor), fiul mezin al poetului Iancu Văcărescu. Parcurgând cu bloc-notes-ul în mână sălile de bal ale Bucureştilor, Claymoor se arăta mult mai preocupat de toaletele invitaţilor, de cele feminine în special.

Fluture de salon şi cronicar monden

Mişu Văcărescu era familiarizat, aşa cum arăta istoricul Şerban Cioculescu, cu jargonul croitoriei de lux (la haute couture). Deprinsese acest limbaj în urma contactelor cu mondenele care se întreceau în a-şi etala ultimele achiziţii în materie de modă, şi poate (asemeni unui designer vestimentar contemporan cu noi ca renumitul Cătălin Botezatu) dispreţuia această lume, etichetând-o drept „găunoasă”. Ca şi creatorii de modă, Claymoor cunoştea însă reţeta succesului, editând anual „Almanach du High-life” şi scriind o carte intitulată La Vie à Bucarest, 1882-1883, o adevărată cronică a vieţii de petreceri diurne şi nocturne a Bucureştiului Vechiului Regat. În afara publicaţiei despre care am amintit, Claymoor mai semna şi o rubrică permanentă în L’Indépendance Roumaine, intitulată Echos Mondains.

Iată o mostră de articol monden aparţinând acestui adevărat jongler cu cuvintele care era Claymoor: „Doamna Jacques Lahovary, o adevărată răsură într-o rochie de saten de culoarea prunei domneşti (prune de Monsieur), bătută cu flori de răsură în relief, cu o trenă imensă cu turnel stil Regenţă, cu şort de saten roz – nimfă rănită cu tuburi de orgă, strălucită şi cu flori în păr.” 

Greu de înţeles ceva din această înşiruire aproape ilogică de epitete şi accesorii vestimentare, aşa cum observa Şerban Cioculescu. Important de reţinut este faptul că pentru orice doamnă sau domnişoară aparţinând High-Life-ului bucureştean prezenţa într-o cronică a lui Claymoor echivala cu un titlu de nobleţe.

Înainte de a vorbi despre Claymoor, fluturele de salon, să menţionăm că personajul era nelipsit de la recepţiile organizate la celebrul restaurant „Capşa”, locul de întâlnire al elitei politice bucureştene. Prezent la sfârşitul lunii ianuarie a anului 1880 la balul dat de Nicolae Lahovary şi soţia sa, cu ocazia căsătoriei fiului lor Jean Lahovary cu Emma Mavrocordat, Claymoor scrie despre „un bufet splendid, atât de splendid cât noi n-am văzut niciodată la Bucureşti.” Cu alte ocazii, nu face deloc economie la capitolul elogii. În luna februarie a aceluiaşi an găseşte supeul servit la balul dat de prinţul Alexandru Ştirbei tot la Capşa drept „princiar”.

Prilejul de a fi prezent la o reunuine cu adevărat princiară nu avea să se lase mult timp aşteptat. Era momentul în care Claymoor avea să-şi dea întreaga măsură a vocaţiei lui de cronicar monden. Este vorba despre balul de la Capşa, din primăvara anului 1896, la care au participat Alteţele lor Regale, Prinţul Ferdinand, moştenitorul tronului şi Principesa Maria.             

Toaleta Principesei nu a scăpat ochiului atent al cronicarului care a notat că Maria „poartă cu graţia şi eleganţa ei obişnuită o toaletă stil regina Amélie în satin alb, corsaj în puncte plisate de brocart de argint, înconjurat de jerbe de trandafiri, punctat de turcoaze înconjurate de briliante.” Observaţiile lui Claymoor merg până la o cercetare atentă a dispunerii meselor, a tacâmurilor şi a specialităţilor culinare, a ornamentaţiilor de pe masa fiecărui conviv de unde nu lipsesc trandafirii, liliecii şi mugurii, în aşteptarea „concertului furculiţelor”. Aceeaşi risipă de imaginaţie şi de figuri de stil… cu ocazia balului dat acasă la generalul G. Manu sau a bufetului oferit de Dumitru Butculescu.

 O greşeală plătită cu multă cerneală

Întorcându-ne la preferinţa lui Claymoor pentru analiza toaletelor feminine, trebuie să cităm însemnările unui contemporan reproduse de istoricul Maria-Magdalena Ioniţă în monografia domniei sale despre Casa Capşa. Potrivit acestora, Mişu Văcărescu era „o persoană foarte distinsă, simpatică şi de o educaţie perfectă. El afecta o eleganţă particulară în toalete, în demersul său şi în vorbire, şi era căutat mai cu seamă de sexul frumos, pe care-l măgulea prin descrierile sale.” Caracterizare justificată, dacă luăm în consideraţie însemnările sale, cu ocazia unei recepţii în salonul doamnei Oteteleşanu.

Reuniunea a avut loc în anul 1882. Claymoor nu uită să treacă în revistă toate prezenţele feminine, indiferent de vârstă sau farmece… „cu un realism aproape pictural”, aşa cum sublinia arhitectul Gheorghe Leahu, într-o lucrare dedicată vechiului Bucureşti:

„Doamna Ion Lahovary în safir acoperit cu magnifice dantele spaniole, un buchet de lăcrămioare desfăcându-se la centură, şi oprindu-se într-o montură de diamante.

Doamna Alexandru Darvaris în catifea neagră, despărţită în drapaje de vechi dantele veneţiene, cu boboci de trandafiri bengali abia înfloriţi, prinşi pe umeri.

Doamna Grigore Ghica în mătase crem, fixată în faţă într-un corsaj pătrat înflorat cu

trandafiri.

Doamna Alice Şuţu în mătase, cu o tunică Pompadour broşată, cu butoni în relief şi jerbe de roze perlate pe bretele.

Prinţesa Natalia Filipescu, înstelată în agate, apariţie seducătoare cu trandafiri uriaşi, prinşi pe mijlocul corsajului.

Doamna Maria Bogdan, rochie imitaţie de panteră în catifea grena, deschisă în faţă printr-un imprimeu în aur vechi, corsajul cătuşit în vulpe argintie, violete de Parma şi o constelaţie de briliante fixate pe umăr. Chipul său, de un oval delicios, n-are ca ornament decât păru său magnific negru ca pana corbului.”      

După atâtea laude care i-au adus admiraţia ilustrelor invitate, bietul Claymoor a fost pe punctul de a cădea în dizgraţia gazdei balului, din cauza unei gafe gazetăreşti. Relatând o altă recepţie în salonul aceleeaşi respectabile doamne, Mişu Văcărescu a scris: „Saloanele împodobite cu multe flori. Stăpâna casei le iubeşte la nebunie. În fiecare dimineaţă numeroşii ei valeţi trebuie să împodobească cu trandafiri vasele mari din salonul cel mic în care ea se văpseşte.” Cum textul era scris în limba franceză, ultimul verb era o greşeală cauzată de confuzia între „Tient” – „stă” şi „Teint” – „se vopseşte”. Dar întâmplarea a stârnit hazul din cauza vârstei doamnei Oteteleşanu, vârstă pe care, bătrână cum era, încerca să şi-o ascundă sub sulimanuri.

Aşa cum arată Şerban Cioculescu în lucrarea „Caragialiana”, Claymoor a plătit această greşeală printr-o obligaţie liber asumată – aceea de a acorda cea mai mare atenţie recepţiilor nobilei amfitrioane şi de a o proclama „Providenţa” societăţii bucureştene.

Bibliografie:

Constantin BĂLĂCEANU-STOLNICI, Cele trei săgeţi. Saga Bălăcenilor, Bucureşti 1990

Şerban CIOCULESCU, Caragialiana, Bucureşti 1987

Viorel COSMA, Nicolae Filimon, critic muzical şi folclorist, Bucureşti 1966

George COSTESCU, Bucureştii Vechiului Regat, Bucureşti 1944

Gheorghe LEAHU, Bucureşti – Micul Paris, Bucureşti 2003

Constantin MATEESCU, Pe urmele lui Nicolae Filimon, Bucureşti 1985

Ion GHICA, Scrisori către Vasile Alecsandri, Bucureşti 1986

Emanoil HAGI-MOSCO, Bucureşti. Amintirile unui oraş, Bucureşti 1995, ediţie îngrijită de Ştefan   Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu 

Maria-Magdalena, IONIŢĂ, Casa şi familia Capşa în România modernă, 1852-1950, Bucureşti 2000                                                            

Anastasie IORDACHE, Pe urmele Goleştilor, Bucureşti 1982