Autor: Dan Berindei.

În toamna anului 1849, la 4/16 octombrie, Nicolae Bălcescu a sosit la Paris. Era la capătul unei lungi şi primejdioase călătorii, în care izbutise să înşele vigilenţa autorităţilor habsburgice, străbătând drumul din Munţii Apuseni – unde îşi găsise adăpost în preajma lui Avram Iancu – îmbrăcat în vânzător de doniţe, până la Semlin, iar apoi pe Dunăre, la Viena şi de acolo la Paris.

Împlinise de câteva luni treizeci de ani, dar, în anul şi jumătate care se scursese de la izbucnirea revoluţiei în Ţara Românească, se făcuse remarcat la înalt nivel. Fusese cel dintâi ministru de Externe al regimului revoluţionar, apoi unul dintre cei patru secretari ai Guvernului Provizoriu, cu o activitate de conducere bogată, iar în vara anului 1849 avusese rolul decisiv în încetarea conflictului româno-ungar şi în pregătirea în viitor a unui nou fel de relaţii între cele două naţiuni vecine. Ziarul francez „Le Temps” îl calificase a fi „reprezentantul naţiunii române pe lângă Kossuth”. Bucuros de reuşita lui Bălcescu, Vasile Alecsandri scrisese atunci lui Ion Ghica: „Românul nu piere, zice o vorbă veche, ceea ce explică miracolul evadării lui Bălcescu. Sunt fericit ca şi când aş fi văzut pe propriul meu frate”.

„Tot ce e de făcut e la Londra…”

Dornic de acţiune, Bălcescu a impresionat pe românii aflaţi la Paris. Despre el Nicolae Ionescu scria, chiar în zilele sosirii sale în capitala Franţei, că-şi propusese „să nu treacă niciun  minut fără a face ceva”. A luat parte la adunările românilor, în primul rând ale exilaţilor, s-a implicat în tentativele de organizare şi unificare ale eforturilor lor, atât în comitetul „cârmuitor”, cât şi în Asociaţia Română, a luat legătura cu diferite organe de presă, străduindu-se să contribuie la o acţiune de propagandă românească, a luat parte la „seratele “ lui Adam Czartoryski şi a avut întrevederi şi discuţii cu fruntaşii revoluţionari maghiari, László Teleki, Bertalan Szemere şi Gyula Andrássy. De asemenea, a luat legătura cu redacţiile diferitelor periodice franceze, contribuind la informarea lor, chiar furnizând articole. Totodată, s-a arătat preocupat de activitatea diplomatică a emigraţiei revoluţionare româneşti, propunând lui Ioan Ghica organizarea unei întregi reţele de reprezentanţe, rolurile principale urmând să le joace  Parisul, Londra şi Constantinopolul.  

Spre sfârşitul anului 1849, Republica a II-a franceză nu se consolidase şi, mai ales, frământările politice necontenite ridicau unele semne de întrebare. În situaţia existentă, Marea Britanie îi părea lui Bălcescu şi nu numai lui – având în vedere şi refugiul pe care-l găsiseră la Londra un număr din fruntaşii revoluţionari europeni – să ofere cele mai prielnice auspicii pentru  acţiunile pe care urma să le întreprindă, mai ales că şi poziţia guvernului şi a lui Palmerston, ca şi strânsele relaţii anglo-otomane ofereau perspective favorabile  ţelurilor  exilaţilor revoluţionari. La un moment dat, se gândise chiar „la un  post pe lângă ambasada otomană de la Londra”, dar apoi, în împrejurările existente, alesese formula unei călătorii de câteva săptămâni. Bălcescu se străduia însă să facă lucrurile temeinic. În consecinţă, el a dat dispoziţii lui Ubicini să pregătească un memoriu „simplu şi scurt” în care să se propună „lucruri practice şi practicabile” şi să obţină concursul guvernului britanic pentru cauza românească, fără îndoială din optica revoluţionarilor şi nu a lui Barbu Ştirbei, a cărui domnie fusese inaugurată cu câteva luni în urmă.

Deşi memoriul era întocmit la 14/26 decembrie 1849, Bălcescu n-a putut părăsi Parisul, deoarece era nevoit în prealabil să-şi plătească chiria! El nu dispunea decât de 450 de franci, destinaţi unei misiuni de zece zile!  Considerând că în Franţa „nu se face nimic” din cauza instabilităţii politice şi guvernamentale, el dădea o semnificativă definiţie situaţiei: „Tot ce e de făcut e la Londra şi mi-o părea tare rău de voi fi silit a nu merge, cu atât mai mult că acum aş avea destule înlesniri, spre a cunoaşte lume acolo”. Credea chiar, în acel moment, că în Marea Britanie ar fi trebuit ca un trimis al emigraţiei „să şadă statornic mai multă vreme acolo”. Lui Ghica îi motiva chiar această opinie : „Apoi, nu e destul a vedea odată pe lordul Palmerston şi a-i da un  memoar pe care poate nu l-a citi, dar a câştiga pe toţi cei ce-l  împresoară şi a-i sili a-i aduce adesea aminte, precum  şi pe jurnalişti, lucru care cere vreme”. Era o lecţie de comportament pentru un  diplomat, mai ales când el nu reprezintă  o mare putere, care-şi păstrează şi astăzi valabilitatea! El mai adăuga: „Stavila  cea mare la toată lucrarea  noastră e banii”. Şederea lui la Paris s-a mai prelungit din acest motiv, Bălcescu scriind „încă n-am găsit banii, dar plec acum să mai caut”. Şi totuşi era vorba de o sumă infimă, în comparaţie cu sumele cheltuite în zilele noastre în acţiuni de acest fel, din păcate cu rezultate cu mult mai slabe!

La Londra, fără parale

La 20 decembrie 1849/1 ianuarie 1850, Bălcescu a sosit la Londra, unde și a început întrevederile, printre primii interlocutori numărându-se lordul Dudley Stuart și ambasadorul otoman Mehmet Pașa. Dar totodată s-a convins că „într-o săptămână nu se pot scoate trebile la cap, nici  nu se poate introduce cineva în lume, care se face greu aci”. Nu era însă vorba numai de timpul restrâns care-i stătea la dispoziţie, dar şi de mijloacele materiale mai mult decât modeste de care putea beneficia. „Eu mă aflu tare uşor de parale. D-abia mai am 200 fr., căci aci la birt plătesc 17 fr. mâncarea şi şăderea pe zi, fiind neapărat a avea un apartament bun spre a primi lumea. Mâine însă voi căuta a loa un  apartament mai modest, cu săptămâna. Aş vrea să mai pot şădea o săptămână. Toată speranţa îmi este în 30 galbeni ce aştept să-mi sosească d-acasă în zilele acestea. Din Paris am plecat cu 400 fr., lăsând datoriile neplătite”.           

Tânărul Bălcescu la Lordul Palmerson     

Întârzierea revenirii lui Palmerston la Londra l-a încurcat şi mai tare pe Bălcescu, nevoit să-şi prelungească şederea, ceea ce, totodată i-a înlesnit însă să crească numărul întâlnirilor şi întrevederilor, reuşind totodată să facă faţă problemei banilor! După cum scria lui Ghica, s-a putut duce „mult prin lume” şi cunoscuse „mulţi dintre membrii Parlamentului”. Între alţii, se întâlnise cu Richard Cobden, care se arătase interesat de Principatele Române, dar nu fusese de acord pentru vreo intervenţie britanică în Răsărit. Dar, Cobden ştiuse să-l aprecieze pe Bălcescu şi-l invitase să participe la un  miting, aşezându-l printre membrii comitetului. Bălcescu fusese foarte activ. „Luni seara am fost la Mehmet Paşa, care a fost foarte amabil cu mine şi m-a prezentat însuşi la vro câteva persoane. Joi seara am fost la Cobden. Miercuri la o lady frumoasă. Aseară am cunoscut pe Louis Blanc, la o soirée, la M-me Milner Gibson, o prietenă a lui Mazzini şi nevasta unui membru din  Parlament”. În mod semnificativ, cei care-l întâlneau căutau a-l revedea, după cum au făcut-o Cobden şi Mehmet Paşa! De asemenea, Bălcescu ştia fără îndoială să se comporte în reuniunile care reuneau personalităţi, în aşa măsură încât prezenţa sa, a unui tânăr de 30 de ani, fără stare materială, aparţinând unei naţii pentru mulţi o necunoscută, a fost apreciată  şi dorită.

Deşi se temea că, lipsit de sumele modice care îi erau necesare,  va rămâne „zălog la Londra”, Bălcescu a ştiut să folosească fiecare moment al prezenţei sale în capitala Marei Britanii. După o lungă aşteptare, a ajuns să aibă şi întrevederea cu Palmerston. De altfel, acesta, anunţat de prezenţa lui Bălcescu, îi scrisese că-l va primi „cu plăcere în orice zi” după 4/16 ianuarie, data revenirii sale la Londra şi în mod efectiv, chiar a doua zi, la 5/17 ianuarie l-a primit „tare bine şi cu multă afabilitate”, cum a constatat chiar Bălcescu. Acesta a fost asigurat de ministru că îi va citi memoriul „cu toată luarea aminte”. Palmerston i-a făgăduit, totodată, sprijinul său pentru ca ocupaţia Principatelor să ia sfârşit.  Este totuşi de remarcat că Bălcescu nu s-a mulţumit cu aceste declaraţii încurajatoare, ci a obţinut promisiunea lui Dudley Stuart pentru o interpelare în Camera Comunelor şi cea a lordului Beaumont pentru depunerea unei moţiuni în Camera Lorzilor, amândouă în sensul încetării ocupaţiei militare a Principatelor.

Un comitet – șase nații

Dar Nicolae Bălcescu era un revoluţionar, care visa la o reluare a luptei în care fusese angajat în 1848-1849 şi el a folosit şederea sa la Londra pentru a lua legătura şi a întâlni fruntaşi revoluţionari europeni ai continentului, care-şi găsiseră în capitala Marei Britanii locul de refugiu. Mai mult decât atât, a reuşit să realizeze un început de organizare a unor acţiuni comune  a luptătorilor pentru libertate din Europa Centrală şi de Sud-Est, lucru despre care l-a informat pe Ghica. „Am întocmit, îi scria el,  la Londra  un comitet în care vor fi câte trei reprezentanţi  de aceste şase naţii:  români, unguri, poloni, ruşi, bohemi şi moravi, slavii sudului”. Obiectivul era constituirea unei confederaţii, ţel pe care-l urmărise şi în negocierile pe care le purtase  în vara 1849 în Ungaria. O definea: „O confederaţie democratică a tuturor, mijloace revoluţionare, acord, unitate  şi solidaritate  în mişcare”. Poziţia sa şi-o definea prin ceea ce considera a fi unul din obiectivele sale: „a întocmi o mare solidaritate revoluţionară în toată Europa”. La 10/22 ianuarie 1850, era reîntors la Paris. Izbutise să stea trei săptămâni făcând faţă problemelor materiale şi totodată folosise timpul cu inteligenţă şi dibăcie. Într-un fel, pregătise locul pentru Dumitru Brătianu, cel care va ajunge în 1851 să reprezinte pe exilaţi în Marea Britanie. De asemenea, demonstrase încă o dată rarele sale însuşiri, priceperea, dar şi neţărmuritul său patriotism, împletit cu dorinţa de conlucrare cu naţiunile lumii.