Autor: Cristina Anton-Manea.

Societatea românească din secolele XVI – XVIII pare să fi avut o foarte slabă percepţie a sensului istoriei; era lipsită de conştiinţa schimbărilor, a perimării şi prefacerilor vieţii materiale. Considera totul imuabil şi etern. Convinsă că lumea înconjurătoare rămânea nestrămutată, n-a simţit nevoia să transmită mărturii legate de existenţa cotidiană a membrilor ei, de lucrurile care îi înconjurau, cele cu care se îmbrăcau sau ceea ce mâncau, a casei şi mobilării ei, numai tangenţial şi atunci incomplet. Ca să refacem habitatul acelor vremuri trebuie să îmbinăm şi să armonizăm toate documentele scrise, materiale şi ilustrative care s-au păstrat pentru a avea o imagine a existenţei cotidiene, măcar parţială.

Din multitudinea aspectelor legată de viaţa curentă, un lucru extrem de futil, cel referitor la modul în care îşi împodobeau femeile capul, cu ce se îmbrăcau sau cu ce se încălţau când stăteau în casă or afară, din ce fel de ţesături erau veşmintele, cum erau croite, atât în ceea ce priveşte tiparele, cât şi a celui care le confecţiona ar putea să redea aspecte ale cotidianul comunităţii din Ţara Românească în perioada premodernă. De aceea, în rândurile ce urmează vom încerca să reproducem un aspect mai puţin esenţial, dar vrednic de interes – cel al podoabelor şi învelitorii capului. Este vorba de marama cu acele de văl, creştetul, cununa şi, de la mijlocul secolului al XVII-lea, işlicul.

Marama şi acele de văl

Numele maramei, spun lingviştii, este de origine otomană şi defineşte o bucată de material textil. Cu acest sens a fost trecută în „foiţele de zestre” ale perioadei în studiu, atât ca piesă utilizată în timpul mesei, precum „marama de mâini” sau cea de „obraz”, şi de împodobire a mobilierului – „marama de oglindă”, cât şi ca piesă vestimentară: „marama pentru femei”, „cea de brâu”¹ şi cea „de dinainte”. În cazul ultimelor două, spre deosebire de cele anterioare, este greu de stabilit ce defineau şi cum arătau, în condiţiile în care suntem lipsiţi de orice fel de detalii. Dacă pe cele din paragraful destinat „rândului mesei” ca şi pe cele femeieşti le putem imagina ca pe fâşii de material mai mult sau mai puţin brodate, în cazul celei „de brâu” şi a celei „de dinainte” s-ar putea să fie vorba de o singură piesă cu notări diferite: şorţul de astăzi realizat din material de bună calitate şi brodat, preluat din moda transilvăneană. În acest caz s-ar reduce tot la o fâşie textilă cu o croitorie infimă. Dacă este vorba de două piese diferite situaţia se complică pentru că nu ştim dacă reprezintă piese croite şi cusute sau nu, şi cum se purtau, pentru că documentele tac.

Marama purtată pe cap, probabil ceea ce se înţelegea în epocă prin „marama femeiască”, şi acele de văl şi-au făcut intrarea în moda Ţării Româneşti la mijlocul secolului al XVI-lea, pe baza datelor istorice şi descoperirilor arheologice dar, în timp ce marama, fiind dintr-un material perisabil, a dispărut, acele de văl din metal pot fi admirate şi astăzi în expoziţiile muzeale. Mai trebuie adăugat că, probabil, dar nu sigur, denumirea de maramă a concurat la începutul secolului al XVII-lea cu cea de cârpă, cu sensul vechi al cuvântului, cel de basma sau tulpan, concurenţă exemplificată de relatarea recuperării a „10 ace de cârpă din argint” păstrate într-o raclă lăsată de jupâneasa Dobra din Cepari la Mânăstirea Argeş în 1621². La sfârşitul secolului pentru aceeaşi piesă s-a folosit şi definiţia cu sens funcţional de „vălitură cu acele ei”, definiţie mai rară şi locală³. Scriptic, marama, care a câştigat adoptarea vocabularului românesc cu sensul de metraj fin care se purta pe cap, apare în foile de zestre abia la sfârşitul secolului al XVII-lea. Documentele precizează că materialul din care erau făcute unele marame pentru cap sau de femei era borangicul, iar pentru „maramele dinainte” era tulpanul⁴. Cu siguranţă este vorba de acelaşi material din care se lucrau şi iile, printre care şi cea cu „mânecile de tulpan⁵ cu colţurile de fir cu fluturi de argint poleit” înscrisă la 1730 tot într-o foiţă de zestre⁶. Ceva mai târziu se consemna pentru aceeaşi maramă de dinainte ca fiind ţesută din „saia”⁷. Toate cele trei denumiri – borangicul, tulpanul şi saiaua – definesc ţesături subţiri, aproape transparente din lână sau mătase.

Marama – rezervată femeilor căsătorite

Mândria părinţilor asupra provenienţei maramelor date zestre sau ţesătura diferită a acestora a determinat precizarea locului lor de origine în inventarul dotal: Ţarigrad şi Veneţia⁸; s-ar putea ca ambele, dar mai ales cel de-al doilea motiv caracterizat de calitatea materialului şi broderie. Pentru împodobire erau „cusute pi scris cu mătase şi fir”, probabil brodate orizontal, „cu răţeale cu fir”⁹, ori „cusute şi umplute cu fir”. Iar broderia putea să fie realizată cu „fir de Ţarigrad” – un şnur foarte subţire de mătase ori bumbac îmbrăcat cu o panglică extrem de fină de argint aurit sau aur răsucită, sau „aţă leşească”¹⁰. Trebuie menţionat faptul că au fost consemnate şi marame „de ţară”¹¹, adică ţesute local. Iar în ceea ce priveşte dimensiunile, acestea începeau de la cele „lungi fămeeşti umplute cu fir”¹² până la cele scurte care se puneau numai pe cap fără să fie răsucite în jurul gâtului.

În general, acoperirea capului era rezervată numai femeilor căsătorite, fără să fie o regulă¹³, în timp ce fetiţele şi tinerele nu purtau marame¹⁴. De aceea au fost ignorate în cele mai multe foi dotale. În imaginile votive jupânesele poartă peste cunună marama extrem de subţire, coborâtă până la jumătatea frunţii, pliată spre ceafă şi întoarsă pe umeri. Uneori trecută pe sub bărbie şi întoarsă la spate, aproximativ ca astăzi¹⁵. Este atât de subţire încât lasă să se observe detaliile decorative ale cununii de dedesubt. Fixarea şi împodobirea maramei se făcea cu ajutorul acelor de văl trecute prin ea şi înfipte în păr. Existau mai multe moduri de a le aşeza. Uneori se pornea în şir, de la o ureche, peste creştet, până la cealaltă, ca o cunună. Cu şaptesprezece astfel de ace decorate cu turcoaze şi perle a fost împodobită de părinţi Maria Corbeanca, pe ultimul ei drum spre Mânăstirea Cătălui Căscioarele unde a fost înmormântată¹⁶. Alteori, se punea numai câte un ac deasupra fiecărei urechi care nu trebuia să fie la fel sau, spre creştet, în spate. Diferite moduri de fixare a acelor prezintă şi astăzi femeile germane din Transilvania la costumul local care a conservat multe elemente decorative din perioada de care ne ocupăm¹⁷.

Dacă maramele au fost consemnate mai rar, acele de văl care erau din metal semipreţios, de cele mai multe ori aurit, montate cu pietre şi perle, lucrate de argintarii saşi şi cumpărate în Transilvania, reprezentau o valoare mai mare şi au fost mai des trecute în inventarele cu care părăseau casa părintească tinerele fete. Numărul lor, atunci când sunt dispuse ca să formeze un arc, creşte de la 12¹⁸ până la 40¹⁹ şi chiar 50²⁰, atunci când acopereau în şiruri întreaga parte anterioară a calotei, de la frunte la creştet. Aceste podoabe aveau capul în formă de corolă plană sau semisferică prin elemente decorative suprapuse în retrageri succesive. Erau lucrate din plăcuţe circulare ajurate, decorate cu borduri de filigran, marcate cu granule şi montate mai ales cu perle şi turcoaze care se aduceau din Imperiul Otoman, dar ceea ce le caracteriza a fost modul în care era lipit acul. Acesta fie, pornea din mijlocul reversului măciuliei şi se întorcea ca un – L – paralel cu planul acestuia, fie era lipit la marginea plăcuţei care forma capul acului. În felul acesta, piesa odată fixată îşi definea atât rolul decorativ cât şi pe cel al unui ac de siguranţă contemporan.

Se pare că la începutul secolului al XVIII-lea moda prezentată până acum a glisat şi s-a generalizat, pornind de la femeile din vârful piramidei sociale către cele cu o poziţie mai coborâtă. Aşa că, dacă maramele mai apar în documente după acest prag, acele de văl numai sporadic, până la 1741²¹, după care dispar.

„Văletura cu creştet de argint şi cu ace”

Situaţia se complică atunci când în foaia de zestre a viitoarei mirese apare „văletura cu creştet de argint şi cu ace” (la 1649)²², piesă pe care ne-o închipuim formată dintr-un acoperământ de cap din material textil, o maramă cu ace, fixat la o piesă de argint care era situată în creştetul capului. Preluând informaţia documentară am fi fost tentaţi să declarăm că toate creştetele erau din argint şi argint poleit simplu, dacă nu ar fi existat în zestrea unei Stanca o „vălitură cu creaştetul de argint cu mărgăritare şi cu ace”²³, iar în cea a Maricăi, fiica lui Neagoe postelnic un „creaştit dă argint poleit saia, mărgăritar şi cu turchize”²⁴. Pornind la această ultimă descriere sumară, am conchis că creştetul se lucra dintr-un material textil acoperit cu o broderie sau dantelărie din fire îmbrăcate în argint peste care se aplicau pietre şi perle. Documentele ilustrative ne completează informaţiile, prezentându-ne conturul piesei care era semilunar, realizat dintr-un suport metalic semicircular îmbrăcat într-o teacă din material textil care se umplea cu câlţi, de exemplu, teacă care se broda şi se împodobea cum am arătat deasupra. Diademele cu motivul decorativ răsucit pe care le poartă în tabloul votiv Bălaşa şi sora ei mai mică, fiicele lui Neagoe Săcuianu, în biserica din Săcuieni²⁵ precum şi tiza ei, fiica lui Constantin vel serdar în fresca de la biserica din Dobreni²⁶ sunt similare cu cea descoperită la Boldvan în Ungaria şi datată la sfârşitul secolului al XVI-lea²⁷ care ne-a servit ca model pentru reconstituirea acestor creştete.

Creştetul sau diadema, aşa cum apare în fresce, s-a confundat cu borul unei pălării, mai îngust sau mai lat or, pe vremea aceea, nu existau pălării în Ţara Românească; nici documentele vremii, nici călătorii străini nu le consemnează, aşa că această ipoteza este neverosimilă. Pictorii de frescă au hiperbolizat reprezentarea creştetului aşa cum au procedat cu coroana domnească din reprezentările iconografice, au înălţat-o şi au decorat-o exagerat. Cu cât era mai mare cu atât importanţa şi respectul faţă de cel portretizat creştea. Faptul că sunt albe sau crem s-ar putea să sugereze culoarea argintului sau aurului, dar nu trebuie să ne înşele pentru că, pe de-o parte, cele mai multe fresce şi-au pierdut mare parte din culoare, pe de alta este vorba de dificultatea zugravilor din vremea aceea să redea o piesă atât de complicată şi cu o asemenea bogăţie de culori. Din reprezentarea bijuteriei a rămas numai conturul semilunar, ca o aureolă în jurul capului, la aproape toate jupânesele zugrăvite în frescele datate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. De altfel, ar mai exista o problemă care ar avea o oarecare legătură cu subiectul de faţă, cea privind cunoaşterea de către artist a personajelor înveşmântate aşa cum le portretiza, şi de aici a fidelităţii reproducerii, sau picta numai din amintire.

Cununa

Creştetul, pe care noi îl identificăm cu diadema, era diferit de cununa, alături de care apare în aceleaşi foiţe de zestre folosite ca sursă documentară. Cuvântul cunună derivă din cel de coroană – o bandă circulară care se aşeza perpendicular pe axa mediană a capului, îmbrăcând o parte din frunte. Dar cununa purtată în Ţara Românească era tot o diademă lucrată numai din metal preţios, montat cu pietre scumpe. Cununi au avut, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea până spre mijlocul celui de al XVII-lea, numai fiicele şi nepoatele de domni. Dar, după o scurtă perioadă de glorie la sfârşitul secolului, ea a început să se generalizeze la tinere cu o genealogie mai scurtă care au purtat şi cununi din argint.

Un detaliu descriptiv extrem de rar, din 1621, se referă la un „stepu de cunună”²⁸, iar altul la „stâlpii” din care era formată tot o cunună, în 1741²⁹. Alte amănunte referitoare la aspectul cununilor le oferă inventarele întocmite la căsătoria fiicelor principelui Constantin Brâncoveanu în care erau înscrise cununi formate din „15 bucăţi, tot cu diamanturi”, din „15 bucăţi, de diamanturi şi roze şi punte peste tot” sau „cu diamanturi roze mari şi la mijloc cu un diamant mai mare”³⁰. Cu ajutorul acestor date extrem de sumare şi a celor două diademe care ni s-au păstrat: una la Muzeul Bruckenthal şi celalaltă la Muzeul de Artă Decorativă din Budapesta, ambele atribuite atelierelor ardelene, datate la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, putem să reconstituim aspectul acestei bijuterii. Cununa pornea de la un arc de cerc cu tije scurte dispuse pe lungimea lui, ca nişte raze, „stepu” sau „stâlpi” de care vorbesc documentele, pe care erau lipite rozete-corole montate cu pietre. Astfel că metalul era mai mult un suport al mozaicului de pietre transparente, colorate. Cu cât erau mai multe asemenea rozete, în epocă numite bucăţi, cu atât piesa era mai vaporoasă, dantelată, bogată şi mai preţioasă. Când cununa a început să se generalizeze şi nu a mai fost lucrată din aur, anumite porţiuni ale argintului au fost acoperite cu email pictat.

Cununile din foile de zestre au început la 1572 cu cea a Zamfirei, fiica lui Moise domn al Ţării Româneşti (1532 – 1535)³¹ şi pare că şi-au încetat existenţa în jurul lui 1749 cu cea a unei Marii³². Totuşi, o cunună a Dimitranei Ştirboaica, încredinţată spre evaluare a fost furată la 1763 de la giuvaergiu Hagi Chiriac³³, ceea ce înseamnă că, şi atunci ca şi astăzi, jupânesele mai în vârstă erau mai conservatoare, păstrându-şi bijuteriile tinereţii.

Dar au mai existat cununi-diademe de felul celor cu care apar împodobite cele patru fiice ale lui Mareş Băjescu în fresca bisericii de la Băjeşti. Ele poartă împrejurul creştetului un inel dintr-o bandă sau panglică plată, dantelată, de aceiaşi lăţime pe întreaga circomferinţă, care pare să fie decorată şi colorată cu aplice minuscule, dar nu avem o certitudine în acest sens³⁴. Asemenea cununi sunt atestate în săpăturile arheologice de la Oraşul de Floci de unde provin aplicele floale din foi de granate dispuse în jurul unei paiete de aur fixate pe câte o mărgică de faianţă, care erau cusute pe un suport textil fixat pe un inel din aramă sau alamă³⁵.

În concluzie, avem trei feluri de „giohale”, cum se numeau bijuteriile în epocă, pentru cap şi numai două denumiri: creştetul – diademă din material textil decorat cu pietre, perle şi aplice diferite, cununa – diademă în întregime din metal preţios montat cu pietre preţioase şi perle, şi panglica din metal sau material textil cu aplice, care nu ştim cum se numea în epocă, toate preluate din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pentru ca la mijlocul veacului următor să înceapă să se generalizeze, iar spre mijlocul celui de al XVIII-lea să cadă în desuetudine.

Işlicul

Din stofă scumpă, brodat şi căptuşit cu blană, işlicul era o căciulă sau coafă care a pătruns dinspre Moldova la mijlocul secolului al XVII-lea,  moştenire de la doamnele Tudosca şi Anastasia Duca. Cea mai cunoscută atestare a ei în Ţara Românească, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pare să fie una ilustrativă – portretul jupânesei Vişica, fiica lui Mareş Băjescu, care poartă un işlic de stofă broşată, îmblănit, cu o bordură lată de blană³⁶. Mărturiile scrise apar concomitent în foile de zestre întocmite între 1692 şi 1712 fiicelor sale de Constantin Brâncoveanu cu cea din 1692 a Ancuţei Rudeanu. Işlicele dăruite de principe fiicelor sale erau foarte bogat şi scump decorate cu: „flori de mărgărita şi cu zmaragduri şi cu o ţintă în mijloc cu un diamant roza mare şi cu 7 mai mici”, cu „o flore în mijloc, cu diamant mai mare şi cu 20 mai mici şi cu 20 flori de mărgăritari şi câte cu o căşuţ(ă) cu un robin”, „o floare în mijloc cu un diamant mai mare şi cu 24 mai mici şi cu 20 flori de mărgăritari câte cu o căşuţă cu zmaragd”, „o flore în mijloc cu un diamant mai mare şi cu 24 mai mici şi cu flori za mărgăritari”, „o floare cu diamanturi şi mai mari şi mai mici şi cu 18 flori de mărgăritari şi căşuţel(e) cu zmaragduri i robin”3⁷. Aceste inventare menţionează numai bijuteriile cu care erau împodobite işlicele , nu şi materialul din care erau croite şi nici blana utilizată. În schimb, am fost informaţi că işlicul Ancuţei Rudeanu era lucrat din „frânghie³⁸ vearde cu samur”³⁹, o căciulă foarte elegantă şi preţioasă. Acesta erau piese vestimentare care se purtau pe timpul iernii. Cum, se pare că femeile ieşeau din casă destul de rar în acest anotimp era firesc ca nu toate foile de zestre să le includă.

În cuprinsul textului am afirmat de două ori că piesele prezentate cu acest text au împodobit, la începutul perioadei-cadru pe care am stabilit-o, personaje din vârful piramidei sociale, că erau piese unice prin lucrare, material şi decorare. Treptat, s-au difuzat înspre baza piramidei concomitent cu înlocuirea materialului şi pietrelor cu altele mai puţin preţioase şi mai ieftine. În procesul difuzării, unele au dispărut odată cu meşterii care le realizau, altele s-au transformat şi câteva s-au păstrat, cum sunt acele de văl din costumul popular german din Transilvania. Ele au urmat cursul normal al devenirii pieselor de artă în piese folclorice.

NOTE

1. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Achiziţii Noi, MMDCCLXII/65 (toate documentele citate în lucrare au fost preluate de la această instituţie care nu va mai fi citată)

2. Documente privind Istoria României, seria B, veac XVII, 4, p 63, doc.nr. 74. (În continuare DIR; deoarece am folosit numai volumele de documente ale Ţării Româneşti nu vom mai trece seria)

3. Radu vel logofet Grecianu, Viaţa lui Costandin vodă Brâncoveanu, ediţia Ştefan D. Grecianu, p. 286.

4. Fond Colecţia Vârtosu, I/366.

5. Care desemnează o ţesătură foarte fină şi străvezie din bumbac, lână sau mătase.

6. Este vorba de foiţa de zestre a jupânesei Preda Cepturoaia. În N. Iorga, Studii şi documente, V, p 318.

7. În foiţa de zestre a Smaragdi, fiica lui Dimitrie Nottara, din 1749. Fond Achiziţii Noi, CCXCV/4.

8. Fond Achiziţii Noi, MMDCCLXII/45 şi Achiziţii Noi, CLXXVIII/3.

9. Fond Biserica Sf. Ioan din Bucureşti, X/3.

10. Fond Biserica Zlătari, XXVII/6. Toate figurează în zestrea Măriuţei Arion, din 1693.

11. Fond Colecţia Vârtosu, I/366.

12. Fond Achiziţii Noi, CLXXVIII/4.

13. Jupâneasa Stanca şi Calea la mânăstirea Arnota, Calea la mânăstirea Plătăreşti au numai diademă pe cap, fără voal în timp ce jupâneasa Maria şi Stanca Băjeasca la biserica din Băjeşti, jupâneasa Zamfira la biserica din Săcuieni, jupânesele Stanca, Armanca şi Hârşova la mânăstirea Topolniţa au capul acoperit cu maramă.

14. În tabloul votiv de la biserica din Săcuieni, Bălaşa, fiica lui Neagoe Săcuianu, apare cu capul descoperit ca fetiţă şi cu maramă împreună cu soţul ei în altă parte a bisericii.

15. Cornelia Pillat, Pictura în epoca lui Matei Basarab, 1980, planşa 43 care o înfăţişează pe jupâniţa Maria, soţia lui Mareş Băjescu şi jupâniţa Stana la biserica din Băjeşti; planşa 54 jupaniţa Zamfira, soţia lui Neagoe Săcuianu şi planşa 93 şi 94 jupâniţele Stanca, Armanca şi Hârşova.

16. Gheorghe Cantacuzino, George Trohani, Săpăturile arheologice de la Cătălui-Căscioarele, jud. Ilfov, în „Cercetări Arheologice”, III, p. 285 – 286.

17. Ortrun Scola, Gerda Bretz-Schwarzenbacher, Annemarie Schiel, Die Festracht der Siebenburger Sachsen, /1987/, p. 40, fig. 34, p.41, fig. 35, 46, fig. 41, p.75, fig. 81, p. 96, fig. 106.

18. Documenta Romaniae Historia, XI, p 233, nr. 178

19. Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, VI, nr. 256, p. 116 (în continuare Catalogul)

20. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, VII, p. 309.

21. Fond Documente Istorice, MDCLIX/120.

22. Catalogul, VI, nr. 1376, p. 514.

23. Fond Episcopia Argeş, III/43.

24. Fond Vârtosu, I/316

25. Cornelia Pillat, Pictura murală în epoca lui Matei Basarab, 1980, pl. 54.

26. Idem, pl. 30.

27. Mojzsis Dora, Noi Fejdiszek Nagylozsroi, în „Folia Archaeologica”, XXXV, p. 192, fig.

28. DIR, veacul XVII, 4, p. 63, nr.74.

29. Fond Documente Istorice, MDCLIX/20.

30. Radu vel logofet Grecianu, op. cit., p. 289, 293, 297, 301, 305, 309.

31. Veress, I, p. 81.

32. Fond Achiziţii Noi, MMDDCCLXII/65.

33. N. Iorga, op. cit., V, p. 328.

34. Cornelia Pillat, op. cit, pl 43.

35. Informaţie primită de la dr. Anca Păunescu care a condus săpăturile de la Oraşul de Floci şi căreia îi mulţumesc pe această cale.

36. Cornelia Pillat, op. cit., cat. 48.

37. Radu vel logfet Grecianu, op. cit., p. 286, 290, 294, 298, 301, 305.

38. Frenghia este o ţesătură de mătase de calitate superioară, înflorată sau ornamentată cu fire de aur sau de argint, brocart purpuriu.

39. Fond Achiziţii Noi, CLXXVII/1.