Autor: Constantin Corneanu.

Trecerea Nistrului de către trupele române în iulie 1941 rămâne una dintre deciziile politico-militare care a stârnit controverse în epocă şi ale cărei ecouri se fac resimţite şi azi. În articolul “Regele Mihai, din nou la Moscova” (a se vedea “Istorie şi Civilizaţie”, anul II, nr. 9/iunie 2010, p. 18 – 22), dr. Florin Şperlea readuce în atenţie faptul că regele Mihai I, prin declaraţiile făcute mass-media, se situează, voluntar sau involuntar, de partea celor care tratează cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că “am făcut război împotriva lor”. Cele declarate de către regele Mihai I la Moscova, la 9 mai 2010, m-au determinat să fac o reevaluare a motivelor pentru care “am făcut război împotriva lor”, dar mai ales pentru care motiv am trecut şi Nistrul în iulie 1941.

Istoricul Gheorghe Brătianu identifica printre cele două “poziţii-cheie” – respectiv poziţii geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice – şi Peninsula Crimeea, care, prin“porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aici”¹. Referindu-se la deciziile luate în vara anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor PNL şi PNŢ, următoarele: “În Transnistria, la Odessa şi în Crimeea, se găseau bazele marinei şi aviaţiei ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor, în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele ameninţate de o debarcare. (…) Transnistria şi Crimeea au reprezentat şi reprezintă zona noastră de securitate militară dinspre est şi gajul nostru politic”². În memorandumul înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria: “Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezenţa sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicaţie cu Europa Centrală şi Baltică, dar şi un punct strategic, de dominare a libertăţii Dunării, a strâmtorilor şi a Balcanilor. (…) Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic şi un pas de siguranţă atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră şi Asia Mică. Portul românesc Constanţa poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori şi o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol”³.

Scrisoarea Conducătorului Statului

Scrisoarea Conducătorului Statului român reflecta nu numai noua politică externă a României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-al III-lea Reich, ci şi o realitate geopolitică şi geostrategică întărită de evenimentele din cel de-al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi “mult mai periculoasă decât Rusia”⁴. Conducătorul Statului român accepta existenţa unui stat al Galiţiei care “să facă trăsătura de unire între noi şi germani”⁵ pentru a se “trage o linie de despărţire de la Marea Baltică până la Marea Neagră între noi şi masa slavă”⁶. Generalul Ion Antonescu într-o scrisoare adresată, la 22 iunie 1941, liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu, afirma: “Pentru noi, vecinătatea slavă, cu pericolul expansiunii panslaviste, dublat de ameninţarea comunistă, constituie duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniţi pe ţara care are permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi”⁷.

Planurile geopolitice ale celui de-al Treilea Reich

Războiul din Est avea să evidenţieze din plin problemele de comandament ale celui de-al III-lea Reich, fricţiunile existente privind tactica şi strategia care trebuiau urmate pentru a zdrobi Uniunea Sovietică. O serie de comandanţi germani mai în vârstă susţineau ideea unei bătălii decisive, pe structura încercuirii clasice, declanşată cât mai curând posibil după trecerea frontierei, în timp ce specialiştii în tancuri susţineau ca grupurile de tancuri să înaineze “cât mai adânc şi cât mai rapid posibil”⁸, precum în campania franceză (mai-iunie 1940). Obsedat de ideea de a vedea Armata Roşie prinsă într-o singură încercuire gigantică, Hitler a optatpentru“bătălia de încercuire”, care îl  va purta dincolo de Nipruşi se va solda cu“ratarea obiectivului strategic în încercarea de a completa etapele tactice”⁹. Generalii Heinz Guderian şi Herman Hoth vor decide, la 30 iunie 1941, continuarea ofensivei către Smolensk, iar Statul Major al Armatei de Uscat (OKH) acceptă ca unităţile de blindate să ocupe trecerile de pe Berezina (la Borisov), podurile de pe Nipru (la Rogacev, Moghilev şi Orşa) şi cele de pe Dvina (la Vitebesk şi Polotsk). Unităţile de tancuri ale generalului Heinz Guderian se vor lovi, în curând, la trecerea Berezinei, de Divizia 1 infanterie motorizată “Moscova”, dotată cu tancuri T-34 şi aflată sub comanda generalului-maior Kreize. Divizia lui Kreize reuşeşte să oprească, timp de două zile, Divizia 18 tancuri a generalului Guderian. Această bătălie îl va convinge pe “asul” blindatelor germane de importanţa pe care o reprezintă apariţia pe câmpul de luptă a noilor tipuri de blindate sovietice.

La începutul Operaţiunii “Barbarossa”, Armata Roşie dispunea de 24 000 de tancuri, dintre care 1862 T-34 (cel mai bun tanc mijlociu din timpul războiului) şi KW (tancuri grele), faţă de cele 3648 detancuri şi tunuri de asalt ale Wehrmarchtului, dintre care 1700 erau tipuri foarte vechi. Numărul şi calitatea blindatelor sovietice au fost o surpriză dureros de neplăcută pentru germani, ceea ce l-a determinat pe Hitler să afirme, la 20 iulie 1941, amiralului Canaris, şeful Abwehrului, că “nu ar fi atacat URSS dacă ar fi ştiut că Armata Roşie este înzestrată cu tancuri supergrele”¹⁰. Generalul Franz Halder adnota în jurnal, la 3 iulie 1941, că obiectivul de distrugere a armatei sovietice, în zona Dvina-Nipru, a fost atins, iar opoziţia inamică nu va mai fi atât de puternică “încât să constituie o piedică în calea planurilor operaţionale germane”¹¹, dar “imensitatea geografică a acestei ţări şi încăpăţânarea cu care rezistă soldatul rus vor necesita depunerea unor eforturi considerabile din partea noastră, încă multe săptămâni de acum încolo”¹².

“Cea mai dificilă hotărâre din tot cursul războiului”

La 8 iulie 1941, generalii Franz Halder şi Walther von Brauchitsch i-au raportat Führerului că din cele 164 de mari unităţi sovietice identificate de cercetarea germană, 89 au fost nimicite, 18 se află pe fronturi secundare şi numai 46 sunt capabile de luptă. Noua situaţie operativă impunea Înaltului Comandament german un răspuns la modul în care urmau să fie dezvoltate operaţiile şi dacă schimbarea de direcţie se va executa spre nord sau spre sud. Răspunsul la această “hamletiană” întrebare avea să se constituie în ceea ce a fost definit drept “cea mai dificilă hotărâre din tot cursul războiului”¹³. OKH a insistat pentru continuarea atacului asupra Moscovei, în condiţiile în care tancurile germane străbătuseră două treimi din distanţa care le separa de Moscova, la 22 iunie 1941, deşi situaţia Grupului de Armate “Sud”, la începutul lui iulie 1941, devenise extrem de delicată. În memoriile sale, feldmareşalul Friedrich Paulus mărturiseşte că în “jocul de război” executat în decembrie 1940, încadrul căruia a fost probat planul “Barbarossa”, s-a luat în calcul ipoteza ca Grupul “Sud” să rămână în urmă faţă de înaintarea Grupului “Centru”. În acest caz, comandantul Grupului “Sud”a solicitat ca Grupul “Centru” să schimbe direcţia de înaintare spre Sud, ceea ce avea să se întâmple şi în campania din vara anului 1941.

Apariţia Directivei nr. 33 din 19 iulie 1941, care se va dovedi “cea mai dificilă hotărâre din tot cursul războiului”, a fost influenţată şi de evenimentele politico-diplomatice petrecute la Moscova, respectiv semnarea Tratatului de asistenţă mutuală sovietico-britanic (12 iulie 1941). Executarea de către aviaţia sovietică a unor raiduri de bombardament asupra zonei petrolifere a Văii Prahovei şi a oraşului Ploieşti, începând din 9 iulie 1941, avea să-l îngrijoreze pe Hitler. Între 9 iulie şi 18 august 1941, aviaţia Flotei Mării Negre a executat 10 raiduri, angajând în total 53 de aparate asupra Ploieştiului. Bombardamentul executat de către 6 avioane sovietice la 13 iulie 1941, după ce decolaseră de pe aerodromul Sarabuz din Crimeea, asupra rafinăriilor “Orion”, “Astra Română”, “Lumina” şi a Gării Ploieşti, se va dovedi determinant în decizia lui Hitler privind eliminarea oricărei ameninţări a aviaţiei sovietice din Peninsula Crimeea.

Principala țintă: petrolul

Pierderea iniţiativei de către Germania în bătălia pentru Levant, eşecul “careului de aur” irakian¹⁴ şi perspectiva pătrunderii trupelor britanice în Iran pentru a bloca orice defecţiune în exploatarea petrolului se constituiau în pericole strategice majore, cu implicaţii pe termen lung asupra desfăşurării războiului. Un memorandum adresat şefilor de stat major la 15 iulie 1941 de către Lordul Hankey sublinia importanţa atacurilor asupra obiectivelor petroliere româneşti şi cerea ca uzinele de “petrol sintetic să fie incluse în programul de ţinte decisive ale bombardamentelor strategice”¹⁵. Germania putea produce, în Reich şi în ţările controlate de ea, 4.450.000 de tone de petrol natural şi produse înlocuitori¹⁶. Prelungirea războiului impunea producerea unei cantităţi duble de petrol (cel puţin 8.000.000 tone anual), în condiţiile în care Uniunea Sovietică beneficia de exploatarea zăcământului de la Kuibîşev (“al doilea Baku”), între Volga şi Ural, care aducea aproape 40.000.000 de tone în 1940. Această imensă bogăţie de resurse petrolifere era completată prin cele 2.500.000.000 de metri cubi de gaz natural şi gazul extras din pânzele de pe Volga. Trebuie remarcat faptul că Wehrmachtul nu a fost influenţat serios de lipsa de petrol în campaniile anului 1941, iar “Statul Major General nu s-a folosit de dificultăţile în aprovizionarea cu petrol ca scuză pentru înfrângerile militare”¹⁷. Directiva de politică economică pentru organizarea economică în Răsărit-Grupa Agricolă, elaborată la 23 mai 1941 de către Statul Major Economic Est, includea districtul petrolifer al Transcaucaziei ca  sursă de petrol, bumbac, cupru, mătase şi ceai. Directiva nr. 33 din 19 iulie 1941a fost completată cu un “supliment”, datat 23 iulie, prin care Hitler intenţiona să se asigure că, în cele din urmă, dorinţele lui vor fi îndeplinite, respectiv cucerirea oraşelor Kiev şi Harkov, a Donului de Jos, Caucazului şi Peninsulei Crimeea.

În conformitate cu Ordinul de operaţii nr. 23 din 17 iulie 1941, forţele româno-germane vor primi o serie de noi misiuni: Armata 3 română (cu Corpurile de Munte şi de Cavalerie), Armata 11 germană şi diviziile 6, 8, 13 şi 14 infanterie române, sub comanda generalului von Schöbert, au primit misiunea de-a forţa Nistrul, iar Armata 4 română, sub comanda Generalului Antonescu, va finaliza eliberarea Basarabiei. Între 17 şi 19 iulie 1941, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a forţat Nistrul la nord-est de Moghilev, a străpuns linia fortificată “Stalin” şi a constituit un cap de pod la nord-est de fluviu, cu o adâncime de circa 30 km, de unde a trecut, la 21 iulie,  fără pauză operativă, la urmărirea inamicului spre Bug. Unităţile Armatei 4 române, respectiv Corpurile 3 şi 5 armată, sprijinite de diviziile din compunerea Grupului de divizii Mattenklot (diviziile 5, 11 şi 1 blindată române) au ajuns, după o acţiune de urmărire spre Nistru, la 21 iulie la Tighina şi la 26 iulie la Cetatea Albă. Concomitent, Corpul 11 armată a trecut Prutul, la 20 iulie, pe la Oancea, iar Divizia 10 infanterie a traversat, la 21 iulie, Dunărea. Marile unităţi române au progresat apoi prin luptă spre Cetatea Albă. Ameninţate cu încercuirea, diviziile sovietice au început retragerea spre est, către aliniamentul fortificat “Stalin” de pe malul stâng al Nistrului. Până la 26 iulie 1941, trupele româno-germane au ieşit pe întregul curs al Nistrului. Acţiunile trupelor române s-au înscris în ampla manevră de învăluire concepută de Grupul de armate “Sud”, în cadrul căreia Armata 4 română a fost dirijată spre Odessa, în timp ce Armatele 11 germană şi 3 română au manevrat între Nistru şi Nipru, pe direcţia generală Balta-Voznesenk (pe Bug)-Berislav (pe Nipru), şi au dezvoltat atacul spre Crimeea şi spre litoralul de nord al Mării de Azov. Decizia de trecere a Nistrului de către trupele române şi continuarea luptelor în imensitatea spaţiului sovietic au stârnit numeroase comentarii dezaprobatoare în epocă şi nu numai.

Decizia trecerii Nistrului

Generalul Iosif Iacobici, ministrul Apărării Naţionale, şi-a informat colegii de Cabinet care nu au participat la şedinţa Consiliului de Miniştri şi a celui militar din 21 iulie 1941, ţinută la Ploieşti, în trenul “Patria”, că în conformitate cu ordinele Conducătorului Statului privind etapa imediat următoare, după încheierea operaţiunilor de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, se va pregăti demobilizarea trupelor pentru a merge la vetrele lor, pentru muncă, fiind prevăzută, pentru luna octombrie 1941, o “concentrare mai masivă, în vederea instrucţiunii armatei”¹⁸. Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate “Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Mareşalul Ion Antonescu scria, într-o scrisoare adresată, în august 1943, liderului liberal Dinu Brătianu, cu referire la decizia de înaintare a trupelor române dincolo de Nistru, următoarele: “L-am trecut din proprie voinţă, fiindcă aşa îmi impuneau atât teama de consecinţele politice care ar fi putut decurge din oprirea la Nistru, cât şi interesele de ordin economic şi militar”¹⁹. La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare: “Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? (…) Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? (…) Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere! (…) Se înşeală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”²⁰.

Evoluţia operaţiilor militare în Basarabia şi după trecerea Nistrului au confirmat faptul că Armata Roşie era pregătită pentru un război ofensiv “contra Germaniei şi Europei”²¹, după cum observa Mareşalul Antonescu în aceeaşi şedinţă. Schimbarea de direcţie a atacului german crea un mare pericol geopolitic pentru România întrucât: “Dacă Germania era victorioasă în Rusia – mărturisea Conducătorul Statului român, la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului şi la acceptarea administrării teritoriului transnistrean -, întindea printr-o altă dâră de state etnice germane un braţ către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două braţe germane (cel care pleacă din Sudeţi prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la Salonic – n.n.), ceea ce ar fi (…) dus la înghiţirea poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul eventualităţii (…) victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să nu poată să puie mâna pe Odessa şi deci să ne prindă aceste două braţe despre care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte german”²².

Marele pericol la care se gândea Mareşalul Ion Antonescu era legat de crearea unui stat ucrainean independent. Incidentul petrecut între primul primar al oraşului Cernăuţi, după eliberarea din vara lui 1941, dr. Octavian Lupu şi expertul german Karl Pflaumer, ministru de stat în landul Saxoniei, confirmă temerile Conducătorului Statului român. În clipa în care a dorit să introducă în oraş legea administrativă românească, prin ordonanţe afişate, Pflaumer s-a împotrivit pe motiv că pentru Bucovina de nord s-ar putea să existe mai mulţi optanţi. La 16 iulie 1941, Hitler declara: “Relaţiile noastre cu România sunt bune, dar nimeni nu ştie ce vor fi ele în viitor. Noi trebuie să luăm în considerare acest fapt şi să ne facă, în consecinţă, să determinăm frontierele noastre. Nu trebuie să depindem de bunăvoinţa altor popoare. Relaţiile noastre viitoare cu România vor trebui să fie stabilite după acest principiu”²³. 

De la „problema ucrainiană” la Ucraina Mare

Planurile geopolitice ale Berlinului sunt relevate de o hartă pe care a fost schiţat planul lui Alfred Rosenberg privind crearea unei Ucraine Mari la care să fie alipite provinciile istorice româneşti din Est (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), Transnistria şi Volînia Orientală. Harta se găseşte în Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Wasghinton şi a fost publicată în cotidianul “Izvestia” din 4 mai 1990. Într-un raport al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, din 20 octombrie 1939, privind problema ucraineană şi Pactul Molotov-Ribbentrop, se menţiona faptul că “Germania nu a înţeles să abandoneze vechile sale planuri de expansiune spre Est, în cadrul cărora problema ucraineană joacă un rol de frunte”²⁴ deşi “una dintre clauzele secrete ale Acordului germano-sovietic prevede renunţarea din partea Reichului la agitarea sub orice formă a problemei ucrainene şi recunoaşterea Ucrainei Sovietice drept singurul stat legal al poporului ucrainean”²⁵. Ofiţerii de informaţii români avertizau factorul politic de la Bucureşti asupra faptului că Alfred Rosenberg, directorul Oficiului de Politică Externă a NSDAP, avea sub ordinele sale un corp de 300 de experţi care se ocupau, în mod exclusiv, cu chestiunile ucrainene. La începutul anului 1940, Kurt Welkisch, specialist german în problemele ucrainenilor, comunica superiorilor săi faptul că după dezmembrarea Poloniei în zona de sub ocupaţia germană, elementele ucrainene sunt protejate, iar toate organizaţiile ucrainene paramilitare “Sici” din Ucraina Carpatică, care au trecut din Ungaria şi Galiţia Orientală în Galiţia Occidentală, au fost încorporate în jandarmerie şi poliţie. “De asemenea – scria Kurt Welkisch -, numeroşi naţionalişti ucraineni din Galiţia Orientală, refugiaţi în zona germană, au fost numiţi primari şi funcţionari administrativi în Galiţia Occidentală”²⁶. Ideea Ucrainei Mari avea să capoteze şi datorită pretenţiilor absurde şi exorbitante ale naţionaliştilor ucrainieni grupaţi în UPA. La 24 iulie 1941, Mihai Antonescu cerea insistent, ministrului Germaniei la Bucureşti, ca Reichul să nu sprijinire încercuirea României de către o Ucraină Mare.

Mărturia generalului Titus Gârbea

După mulţi ani de la evenimentele din 1939 – 1945, generalul de corp de armată (r) Titus Gârbea, fost ataşat militar al României la Berlin şi Stockholm, avea să declare: “În calitatea mea de ataşat militar în ţările nordice (aveam atunci gradul de colonel), mi-am dat seama că pentru noi, o ţară mică (chiar dacă eram alături de Armata Germană, victorioasă în acel moment), era foarte riscant să te măsori cu colosul sovietic. Aveam în vedere următoarele: a) Armata Roşie era un mare rezervor de luptători în Europa; b) Dispune de o imensitate de spaţiu pentru desfăşurarea operaţiilor militare; c) Manifestă o mare viclenie în desfăşurarea pe hartă şi în execuţia în teren a operaţiilor. Toate aceste considerente de ordin general, precum şi unele constatări personale, ca participant la acele evenimente din ţările nordice, au fost relevate de subsemnatul în numeroasele rapoarte adresate Marelui Stat Major sau direct generalului Ion Antonescu, devenit Conducător al Statului. Menţionez dintre acestea: ultima întrevedere cu ambasadorul URSS în Suedia; convorbiri cu şeful Statului Major finlandez (aprilie, 1941); manevra de iarnă a armatei suedeze (cadru, desfăşurarea şi învăţăminte); repetate încercări de a vizita frontul finlandez. Toate concluziile invitau la o mare prudenţă în abordarea unui conflict armat cu URSS. (…) Deşi Armatele 3 şi 4 au trecut Nistrul, ţinând seama de legile războiului, deoarece inamicul nu fusese învins, totuşi, eu personal, am considerat că s-a făcut o greşeală continuând operaţiile dincolo de frontiera estică a ţării. În acest sens au pledat şi numeroasele mele rapoarte înaintate Conducătorului Statului. Apreciez că trebuia găsit un compromis. Dar alte raţiuni l-au determinat pe generalul Antonescu să continue operaţiile, reducând totuşi, iniţial, numărul unităţilor participante pe front”²⁷. O parte din concepţiile fostului ataşat militar la Stockholm aveau să alimenteze atitudinea unora dintre cei care vor deveni, pe parcursul războiului, adversarii Mareşalului Ion Antonescu.

Hitler cere trecerea Nistrului

La 27 iulie 1941, Hitler a cerut, printr-o scrisoare oficială, înaintarea trupelor române dincolo de Nistru, în spaţiul de la Sud-Vest de Bug şi asigurarea controlului acestui teritoriu, în condiţiile în care germanii arătau, după cum mărturisea generalul Franz Halder, o tendinţă din ce în ce mai mare de abandonare a strategiei de concepţii operaţionale mari. Referindu-se la importanţa geopolitică a Transnistriei pentru România, în contextul evoluţiilor militare de pe Frontul de Est, Mareşalul Ion Antonescu scria în memoriul depus, la 15 mai 1946, Tribunalului Poporului, următoarele: “Se ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile asiatice germane. Una pe dâra de populaţii germane care din Boemia până în Banat duce la Salonic şi Constantinopol. Altă dâră de populaţii germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg, la Odessa. România ar fi intrat într-un cleşte germanic care ar fi subjugat-o economiceşte şi politiceşte. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria şi în special Odessa”²⁸.

Controversele dintre Hitler şi generalii săi privind direcţia în care trebuia continuat atacul Wehrmachtului, au reizbucnit cu ocazia consfătuirii din 4 august 1941, de la Borisov. Hitler a insistat asupra importanţei “zonelor vitale” sovietice: Leningradul şi coasta baltică, cu industria ei extrem de dezvoltată, bazinul Doneţ, cu Harkov, baza esenţială a economiei sovietice care, odată anihilată, va conduce la prăbuşirea întregii economii a Uniunii Sovietice. “Argumentul că noi pierdem vremea– scria Hitler – , că în acest caz ofensiva spre Moscova va avea loc prea târziu sau că atunci trupele de tancuri nu vor fi în stare să-şi îndeplinească misiunea, nu este convingător, deoarece după nimicirea forţelor ruseşti care ameninţă aripa dreaptă a grupului de armate «Centru» misiunea de a pătrunde spre Moscova nu va fi grea, ci, dimpotrivă, mult mai uşoară”²⁹. La 6 august 1941, a avut loc întâlnirea dintre Hitler şi Conducătorul Statului român, la Berdicev, în Ucraina. Generalul Ion Antonescu a fost decorat cu Crucea de Cavaler, Crucea de Fier clasa I şi clasa a II-a. Cu acest prilej, au fost dezbătute viitoarele mişcări tactice şi strategice ale Axei.

Problema rusă şi drepturile României asupra Transilvaniei

Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, avea să exprime, la 9 august 1941, în faţa lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, poziţia Guvernului român privind trecerea Nistrului şi problema teritorială: “România are, desigur, interesul de a dezvolta acţiunea sa militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificaţiile sovietice făcute la graniţa noastră nistriană; al doilea, pentru a proteja populaţia noastră românească aflată peste Nistru; al treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru raţiuni politice, pentru ca prin această prezenţă să garanteze mai bine soluţiile păcii la graniţele de mâine ale Ţării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova şi până la ultimele distrugeri”³⁰. Şeful diplomaţiei româneşti a insistat asupra faptului că România nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei, deşi va participa la “soluţionarea problemei ruse, exercitând un rol direct în soluţiunile ce se vor da fie la împărţirea teritoriului rus, fie la supunerea lui unor zone de influenţă”³¹. Mihai Antonescu a conchis, la finalul întrevederii cu ministrul german, că “târguiri internaţionale pe drepturi istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face”³² iar acest lucru a devenit o constantă în conduita diplomaţiei antonesciene. Un asemenea punct de vedere a fost reiterat, la 11 septembrie 1941, în faţa ministrului american la Bucureşti, Franklin Mott Gunther: “Nu se poate – afirma ministrul de externe român – să existe nici o compensaţie între drepturile de la Răsărit şi între drepturile de la Apus. Poporul român nu poate considera nici o ipoteză de discuţie măcar în această privinţă, drepturile noastre asupra Ardealului fiind temelia politicii noastre externe”³³.

Întregul efort politico-diplomatic şi militar al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la viitoarea “masă a păcii”, unde speracă vor fi reconsiderate interesele şi aspiraţiile poporului român, iar teritoriile pierdute în vara anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. “Pactul Tripartit nu cuprinde însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile unei viitoare reglementări (…) Am obţinut cât se poate obţine în circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi satisfăcute şi că «eforturile şi loialitatea noastră vor fi răsplătite». (…) Experienţa catastrofală a Iugoslaviei şi Greciei demonstrează îndeajuns că politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai importante: conservarea patriei. Credem că aceeaşi politică va realiza şi mărirea ei”³⁴, afirma Mareşalul Ion Antonescu, la 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu.

Opoziţia istorică şi marea neînţelegere a momentului istoric

Trecerea Nistrului şi prelungirea războiului aveau să genereze o puternică fractură în sânul societăţii româneşti şi să constituie motive de permanentă divergenţă între Conducătorul Statului şi liderii partidelor “istorice”. Impresionantul număr de memorii (16 după 22 iunie 1941) pe care liderii respectivelor partide le-au depus pe masa de lucru a Mareşalului confirmă, la o atentă citire a lor, o imensă neînţelegere pentru marile prefaceri geopolitice ale momentului istoric. Fostul director al Serviciului Special de Informaţii (SSI), Eugen Cristescu, referindu-se la “opoziţia politică” din timpul războiului, avea să mărturisească la procesul din mai 1946: “Valoarea protestatară prin acţiunea celor două partide se reducea la acţiunea unor fiţuici-manifeste pe care la trimeteau la Preşedenţia Consiliului de Miniştri spre a le putea specula mai târziu ca «acte istorice»… Dar care era atunci importanţa ce o dădeau acestor «scrisorele»? Dacă am căuta să facem un tablou al victemelor celor două partide în raport cu măsurile represive de război, nu am avea cu ce să-l completăm. În schimb însă, putem scrie registre întregi cu numele organizaţiilor bancare şi industriale care au profitat de pe urma «Românizării», camuflajul întreprinderilor evreieşti, afacerile cu germanii şi îmbogăţiţii de război din cele două partide…”³⁵. Schimbul de opinii şi răspunsurile extrem de dure ale Mareşalului Ion Antonescu reflectă faptul că cele două părţi se aflau, după evenimentele din vara şi toamna anului 1940, pe poziţii şi viziuni ireconciliabile. Nimic, dar absolut nimic nu avea să modifice raporturile celor două părţi, iar evenimentele petrecute la 23 august 1944 sunt o consecinţă a acestei imposibile înţelegeri.

Partidul Naţional Ţărănesc şi cel Naţional Liberal, dar mai ales Iuliu Maniu, aveau să facă obiectul unei atenţii specialedin partea Special Operations Executive (SOE) al Marii Britanii. Memorandumul Cabinetului britanic, din 8 mai 1940, consemna faptul că principalul obiectiv în Româniaera ridicarea românilor la o rezistenţă pasivă şi chiar la sabotaj activ. Iuliu Maniu avea să fie, pentru SOE, “omul tuturor speranţelor” iar mai apoi “al marilor deziluzii”. În raportul înaintat superiorilor săi, la 27 noiembrie 1944, reprezentantul Forţei 133 a SOE în România, A. G. Gardyne de Chastelain (nume de cod D/H 13) îl nominaliza pe Iuliu Maniu ca fiind agent al SOE. Raportul lui de Chastelain era menit să justifice, în clipa demantelării reţelei SOE din România, dolarii şi diamantele cheltuite în timpul războiului pentru întreţinerea acestei reţele de spionaj şi propagandă³⁶. În vara şi toamna anului 1940, când poziţia Marii Britanii, în Sud-Estul Europei, era puternic subminată, Iuliu Maniu era văzut ca omul providenţial (“Maniu sau nimic!”), astfel încât se şi întocmise un plan pentru scoaterea acestuia din ţară. Deşi ministrul Marii Britanii la Bucureşti, Sir Reginald Hoare, avea să telegrafieze Cabinetului britanic, că Maniu era complet lipsit de inspiraţie şi prea obsedat de problemele constituţionale şi legale şi de tipul de negocieri-cerşeală practicate în Imperiul Austro-Ungar, SOE dorea să-l evacueze în Orientul Mijlociu. Activitatea subversivă pe care ar fi putut-o organiza în interiorul ţării, cu o mai mare eficienţă de acolo, era principalul obiectiv al britanicilor. În depoziţia pe care a făcut-o în faţa anchetatorilor sovietici, între 1 şi 6 august 1946, fostul adjunct al şefului secţiei contraspionaj a Abwehrului din România, căpitanul Alfred Petermann, mărturisea, cu referire la relaţiile dintre liderul naţional-ţărănist şi Intelligence Service, următoarele: “După informaţiile noastre detaliate, pe care le-am înaintat la Berlin, privind rezultatele anchetei în cazul De Chastelain şi al acoliţilor lui, şeful Secţiei 3 a Abwehrului, colonelul Bentivegny, a propus să se ceară autorităţilor române arestarea imediată a lui Maniu, ca agent dovedit al serviciilor britanice”³⁷. Răspunsul autorităţilor române a fost stupefiant pentru partea germană: “ (…) nu ne îndoim că Maniu este agent al Intelligence Service-ului, dar nu poate fi arestat, pentru că se bucură de o mare popularitate în rândul poporului român şi arestarea sa poate avea consecinţe nedorite pentru guvernul român”³⁸. Rămâne extrem de interesant faptul că britanicii nu l-au considerat niciodată pe Iuliu Maniu ca fiind mai mult decât un conducător al unei organizaţii de rezistenţă, şi nu conducător al unui guvern român în exil. După ruperea relaţiilor diplomatice româno-britanice, la 15 februarie 1941, ca urmare a folosirii României ca bază militară germană “fără nici un cuvânt de dezacord”³⁹ din partea Guvernului român, rezidenţii SOE s-au refugiat la Istanbul. Vechea capitală a Imperiului Otoman avea să devină cartierul general al Secţiei a III-a a SOE pentru România, care coordona acţiunile de spionaj şi război psihologic din spaţiul românesc. Locotenent-colonelul de rezervă A. G. Gardyne de Chastelain (nume de cod D/H 13) a fost rezidentul britanic care a coordonat activitatea agenţilor secreţi britanici din rândul cetăţenilor români⁴⁰. În ciuda loviturii pe care SSI-ul a administrat-o SOE, respectiv arestarea grupului de spionaj Rică Georgescu – Ion Popovici, Opoziţia din România se va afla într-un contact permanent cu spionajul britanic, sub discreta supraveghere a autorităţilor statului. Această strânsă legătură cu serviciul secret britanic avea să-i influenţeze pe liderii celor două partide în relaţia cu Conducătorul Statului şi în perceperea politicii acestuia.

Spionajul britanic şi „inutilitatea” trecerii Nistrului

Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret” alimentată de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major. Protecţia celor doi lideri, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu. S-a urmărit, astfel, satisfacerea unui interes naţional major, respectiv ieşirea din război în condiţii onorabile şi reîntregirea ţării. Evoluţia operaţiunilor militare, “marile jocuri” iniţiate de serviciile secrete aliate şi profunda neînţelegere a cursului evenimentelor de către oamenii politici români au contribuit la eşecul unui asemenea efort. România avea să intre, la 22 iunie 1941, într-un “conflict al continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale”⁴¹, cu speranţa că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele să-şi poată salva existenţa. Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării “problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-al III-lea Reich.

Note:

1.Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p.109.

2.Mareşal Ion Antonescu, Epistolarul Infernului(editor MihaiPelin), Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1993, p. 398.

3.Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri (PCM), dosar nr.10/1941, fila 175.

4.Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV (iulie-septembrie 1941), ediţie de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Bucureşti, 2000, p. 597.

5.Ibidem.

6.Ibidem.

7. Mareşal Ion Antonescu, op. cit.,p.171.

8.B. H. Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I, Editurile Orizonturi&Lider, Bucureşti, 1998, p. 216.

9. Ibidem.

10.Florin Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului (1941), Editura Albatros, 1995, p.119.

11.Franz Halder, Jurnal (1939-1942), Editura Elit, Bucureşti, 1998, p. 394.

12.Ibidem.

13. L.A. Bezîmenski, Generalii germani cu şi fără Hitler, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 238.

14. La 23 mai 1941, Hitler emite Directiva nr. 30, intitulatăOrientul Mijlociu,în carese afirmă că “revolta din Irak este deosebit de importantă. Ea întăreşte forţele ostile Angliei dincolo de frontiera Irakului, tulbură liniile de comunicaţii engleze, blochează trupe şi transporturi engleze în dauna altor teatre de război. În consecinţă, hotărăsc să grăbesc evoluţiile în Orientul Mijlociu sprijinind Irakul”. În contextul unei asemenea geopolitici, este de înţeles ceea ce Conducătorul Statului Român scria la 11 iunie 1941 cu referire la rolul de bază navală pentru Strâmtori şi bază aeriană pentru Orientul Apropiat al României.

15. Eugen Preda, Miza petrolului în vâltoarea războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 82.

16. Petrol natural – 1.100.000 tone; petrol sintetic – 2.500.000 tone; benzol – 250.000 tone; alcool – 150.000 tone; alţi înlocuitori – 500.000 tone.

17. Jeffrey T. Richelson, Un secol de spionaj (Serviciile de informaţii în secolul XX), Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 237. În 1942, va fi o altă situaţie, deoarece lovitura principală a Wehrmachtului va fi dată împotriva terenurilor petrolifere sovietice din sud (Directiva nr. 41). Nu întotdeuna va fi posibil să se stabilească o legătură între petrol şi strategia germană. Un exemplu este oferit de faptul că, deşi situaţia petrolului german a fost critică, între decembrie 1942 şi mijlocul anului 1943, Aliaţii “nu au putut aprecia efectele ei asupra strategiei germane”.

18.Stenogramele şedinţelor Consiliului…, vol. IV, p.VII.

19.Mareşal Ion Antonescu, Epistolarul Infernului…, p. 399.

20. Stenogramele şedinţelor Consiliului…, vol. IV, p. IX.

21. Ibidem,p.VIII.

22. Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, ediţia Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum I.O.&Europa Nova, 1995, p. 210.

23. Eugen Preda, op. cit., p. 85.

24.Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spaţiul sovietic. 22 august 1939 – 23 august 1944/ed. Cristian Troncotă, Alin Spânu, Bucureşti, 2004, p. 75 – 76.

25.Ibidem.

26.Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi nordului Bucovinei, Editura Libra, Bucureşti, 2000, p. 222.

27. De la Nistru la Marea de Azov (iulie 1941-iulie 1942),volum coordonat de Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, Editura Vasile Cârlova, Bucureşti, 1997, p. 24-25.

28.Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti, 1993, p. 257.

29.L.A. Bezîmenski, op.cit., p. 244.

30.Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. I, Iaşi, 1990, p. 273.

31.Ibidem,p. 274.

32.Ibidem.

33.Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), fond 71/Anglia, 1941-1944, vol. 42, fila 125.

34.Mareşal Ion Antonescu, Epistolarul..., p.174.

35.Horia Brestoiu, O istorie mai puţin obişnuită, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 141.

36.Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 391 – 393.

37.Tatiana Pokivailova, Ioan Chiper, Procesul Maniu în Arhivele de la Moscova, în “Magazin istoric”, serie nouă, anul XXXVI, nr. 4 (421), aprilie 2002, p. 49.

38. Ibidem.

39. Ivor Porter, Operaţiunea “Autonomous”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 93.

40.O listă completă a acestor agenţi, precum şi indicativele sub care au lucrat se găsesc în: Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol.II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 381-382. Ion Popovici, unul dintre agenţii SOE la Bucureşti, avea să primească, în toamna lui 1940 şi primăvara lui 1941, suma de 80.000.000 de lei din partea lui de Chastelain. Banii Special Operations Executive aveau să fie folosiţi şi pentru finanţarea unor nevoi ale PNŢ. Potrivit unui document al SSI, Ştefan Mihăilescu, casierul PNŢ, era, în acelaşi timp, şi casierul Intelligence Service-ului din România.  

41.Discurs al lui Mihai Antonescu în şedinţa de guvern din 6 martie 1943 (a se vedea Stenogramele de la mănăstire, în “România Liberă”, 10 februarie 1998, p. 1).