Autor: Cristina Păiuşan-Nuică.

Puţine femei au marcat istoria unei ţări, a unui continent şi a mai multor generaţii aşa cum a făcut-o Miriam Makeba, într-o epocă când segregaţionismul era politica oficială a Africii de Sud. Născută la 4 martie 1932, într-un mic orăşel aflat în vecinătatea Johannesburgului, Miriam a crescut în Sophiatown un oraş al populaţiei de culoare. Aici a început să cânte în corul şcolii. Apoi a intrat în formaţii ale populaţiei de culoare: Manhattan Brothers şi The Skylarks, cântând un melange între jazz şi muzica tradiţională a populaţiei din Africa de Sud.

Vocea şi farmecul au transformat-o într-o cântăreaţă cunoscută în Africa de Sud. A avut nevoie de curaj, pe lângă un talent impresionant, pentru a deveni vocea populaţiei de culoare din Africa de Sud, supusă apartheid-ului şi lipsită de drepturi elementare.

A cântat suferinţa, nedreptăţile, s-a revoltat împotriva segregaţionismului şi a unui regim tolerat, o prea lungă perioadă de către o întreagă lume ce se pretindea a fi civilizată.

Martor în procesul apartheidului

A înregistrat multe melodii, iar notorietatea şi-a câştigat-o în musicalul King Kong şi apoi prin apariţia în documentarul Come Back, Africa în 1959 – un documentar anti-apartheid, realizat de către un producător independent Lionel Rogosin. A plecat la premiera filmului de la Festivalul de Film de la Veneţia şi nu s-a mai putut întoarce acasă timp de peste trei decenii.

Miriam Makeba a atras atenţia industriei muzicale americane, mai ales a lui Harry Belafonte, cu ajutorul căruia s-a stabilit în Statele Unite unde şi-a continuat cariera. A interpretat cântece Xhosa şi Zulu, popularizând muzica tradiţională din Africa de Sud în întreaga lume. Şi-a înţeles rolul de activist şi luptător pentru egalitate, pentru dreptul de vot al populaţiei de culoare, pentru dreptul de proprietate, pentru egalitate.

A devenit un simbol al luptei cu segregaţionismul şi cu regimul abuziv din ţara natală. În 1960, i s-a interzis întoarcerea în Africa de Sud pentru a participa la înmormântarea mamei sale, iar timp de 30 de ani a trăit în exil fără a-şi putea vizita ţara vreodată.

Dar Makeba nu a fost doar o voce, ci şi o femeie cu viziune, cântând despre sfârşitul nedreptăţilor, despre libertate şi egalitate, despre destinul viitoarelor generaţii, mai apoi despre eliberarea lui Nelson Mandela, despre căderea apartheidului. 

Lupta regimului de apartheid cu mama Africa a continuat. Muzica sa era o mărturisire a nedreptăţilor la care era supusă populaţia din Africa de Sud. În 1963,  la Johannesburg, i-au fost interzise discurile şi toate înregistrările, iar cetăţenia i-a fost retrasă. A primit în schimb nouă paşapoarte şi a fost cetăţean de onoare a zece state.

Pe tărâmuri americane, în 1964, Miriam s-a căsătorit cu Hugh Masekela, partenerul său din musicalul Kong Kong, membru al formaţiei lui Belafonte şi bun prieten al acestuia. Succesul l-a cunoscut alături de Belafonte, primind în 1966 un Premiu Grammy pentru cel mai bun album de folk, An Evening with Belafonte/ Makeba. Albumul a devenit manifestul politic al populaţiei de culoare din Africa de Sud, iar Makeba – mama Africa.

Povestea de dragoste cu Hugh a fost scurtă, divorţul producându-se după doar doi ani de căsătorie, dar colaborarea pe scenă dintre cei doi a continuat o lungă perioadă.

Cariera sa ajunsă la apogeu s-a oprit brusc în 1968, când Miriam l-a întâlnit şi s-a căsătorit cu Stokely Carmichael din Trinidad, un activist pentu drepturile populaţiei afro-americane. Lumea muzicală americană ce o primise şi admirase, care-i promovase discurile, i-a închis porţile. De aici şi până la declinul carierei sale americane n-a mai fost decât un pas.

Şi-a urmat soţul în Africa, s-au stabilit în Guineea şi au devenit apropiaţi ai preşedintelui Ahmed Sékou Touré.

A continuat să cânte, dar faima de odinioară parcă se stinsese. Despărţirea de Carmichael s-a produs în 1973. Necazurile vieţii nu au dărâmat-o. Şi-a urmat destinul de muzician – activist. A făcut turnee în ţările africane, în America de Sud şi în Europa. Un moment semnificativ a fost 1974, concertul ţinut cu ocazia meciului istoric dintre Muhammad Ali şi George Foreman, meci desfăşurat în Zair.

Carierei muzicale i-a adăugat una de activist politic. A fost o lungă perioadă delegatul Guineii la Naţiunile Unite, iar în 1986 a câştigat Premiul Dag Hammarskjöld pentru Pace.

Durerea vieţii sale a fost moartea unicei fiice, Bongi Makeba, în 1985, în urma unei naşteri cu complicaţii. După aceasta, a plecat în Europa şi s-a stabilit la Bruxelles. Şi-a scris autobiografia la sfârşitul anilor’ 80, Makeba: My Story, apărută în 1988.

Avem o ţară frumoasă. Suntem un popor frumos. Suntem un popor iertător!

Renaşterea artistei a venit în anul 1990, când, odată cu prăbuşirea regimului de la Johannesburg, Nelson Mandela, pentru a cărui libertate Mama Africa cântase timp de decenii, a invitat-o acasă.

După 30 de ani de exil, primul său mare concert a avut loc în 1991 la Johannesburg. A renunţat la izolarea în care trăise şi a acceptat să apară în The Cosby Show, apoi în 1992 a jucat în filmul Sarafina!, povestea răscoalelor tinerilor din Soweto.  

Mama Africa şi-a continuat viaţa şi activitatea în cadrul ONU, a fost numită Ambasador al bunei speranţe. Albumul său Homeland  a fost nominalizat în 2000 la Grammy. A primit numeroase premii pentru pace, pentru promovarea drepturilor omului şi lupta împotriva rasismului.

În 2005 şi-a găsit resurse pentru un nou turneu mondial. Nimic n-a împiedicat-o să cânte, nici rasismul, nici indiferenţa, nici necaziurile vieţii, nici boala. S-a stins în noiembrie 2008, după un ultim concert în Italia, la Castel Volturo, un concert organizat pentru susţinerea scriitorului italian Roberto Saviano în lupta sa cu Camorra.

A cântat Pata Pata cel mai mare succes al său şi apoi a făcut un infarct.

Muzica sa a fost apreciată şi iubită nu doar de populaţia de culoare, de toţi iubitorii de jazz, de blues, de folk, de muzică tradiţională. A înregistrat 30 de albume originale şi 19 compilaţii, a fost invitată să cânte alături de mari muzicieni, a fost ambasador al bunei speranţe. Mama Africa a marcat o epocă, cea a luptei pentru drepturile populaţiei de culoare din Africa de Sud şi din întreaga lume şi şi-a închinat viaţa nu numai muzicii, ci şi adevărului şi dreptăţii.