Autor: dr. Liliana Beu.

Instaurarea regimului comunist a avut, pe lângă alte numeroase consecinţe dezastruoase, repercusiuni şi asupra diplomaţiei româneşti ai cărei reprezentanţi, fie au trebuit să părăsească posturile, fiind rechemaţi în ţară, fie au ales să rămână în străinătate, refuzând revenirea într-o ţară aflată la cheremul Uniunii Sovietice. Printre cei care au optat pentru această din urmă alternativă se numără şi George I. Duca, fiul omului politic I.G. Duca, la acea dată şeful Legaţiei României din Stockholm.

Se ştiu foarte puţine lucruri despre viaţa şi activitatea acestui diplomat pentru că împrejurările de care vorbim l-au făcut să renunţe la carieră, la o vârstă când în acest domeniu abia încep să se culeagă roadele unei munci susţinute. Dar tot aşa de bine trebuie să remarcăm că, dacă numele său rămâne încă sub semnul uitării, aceasta este în bună parte şi din cauza faptului că puţini au fost cei care s-au aplecat cu atenţie asupra activităţii lui George I. Duca, pe tărâm diplomatic, şi nimeni nu a mai urmărit parcursul acestuia după ce a fost nevoit să ia drumul exilului.     

„Cronica unui român în veacul XX”

În mod paradoxal, cele mai multe informaţii pe care le avem ne-au fost oferite chiar de către George I. Duca într-o lucrare cu valoare autobiografică, „Cronica unui român în veacul XX”, apărută în anii 1983-1984, la München, într-o ediţie limitată. Circulând în mod clandestin în perioada comunistă  lucrarea este aproape inaccesibilă şi astăzi publicului cititor, cu excepţia câtorva exemplare aflate în marile biblioteci din ţară. De fapt, cele trei volume de memorii sunt doar rezumatul a peste 120 de caiete în paginile cărora autorul, începând de la vârsta de 14 ani, a consemnat sub forma unui jurnal toate personalităţile cunoscute, toate evenimentele importante şi toate întâmplările trăite de-a lungul unei vieţi pline de neprevăzut în care paşii aveau să-l poarte în ţări şi locuri de pe toate continentele.

Un fapt absolut banal petrecut în vara anului 1919 va fi la originea multora dintre însemnările cu valoare de document pe care George I. Duca le va lăsa posterităţii. Aşa cum avea să consemneze, în data de 23 iulie 1919 descoperă cu surprindere că însoţitoarea mamei sale, o elveţiancă tinerică, îşi nota într-un caiet tot ceea ce trăise de la venirea în România. Şi, deşi la Iaşi avusese două tentative de a aşterne pe hârtie cele întâmplate în timpul exilului, exemplul lui miss Milly Mayer a fost hotărâtor pentru tânărul George. Mai apoi, se va simţi tentat de a prelua obiceiul reginei Maria de a-şi ilustra caietele cu fotografii din lumea întreagă, făcându-ne în acest fel beneficiarii uneia dintre cele mai interesante arhive foto din toată această perioadă.

Anii de studiu la Bucureşti şi Iaşi

Fiul lui Ion G. Duca şi al Alexandrinei Moruzi, George Duca s-a născut la 14/27 noiembrie 1905 la Bucureşti. În perioada 1912-1916 a urmat clasele primare la Şcoala „Vissarion”. În condiţiile declanşării războiului, face primele două clase de liceu în particular la Iaşi, iar din toamna lui 1919 urmează cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr”. Apoi, din motive de sănătate, la insistenţele tatălui său, se pregăteşte în particular. Susţine examenele finale la Liceul „Spiru Haret”, absolvind bacalaureatul cu menţiunea „bine”, după care, începând cu 1925, urmează cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti.

Este interesant cât de realist şi obiectiv se dovedeşte a fi George I. Duca în aprecierile sale şi cât de corectă şi pertinentă este autoevaluarea pe care şi-o face cu privire la aceste studii, eliminând orice  urmă de exagerare ori de supraestimare: „Socot astăzi, din perspectiva anilor, că am fost un elev mijlociu, ascultător, copilăros, grijuliu şi destul de bine organizat, dar cărui nu i s’a dat prilejul să gândească: repetam, dar nu raţionam, ascultam însă nu interpretam. Tinzând către superioritate şi având o oarecare greutate în a mă concentra, răspunzătorii educaţiunii mele atât de îmbrobodite acasă ar fi trebuit să dezvolte inteligenţa, vioiciunea şi curiozitatea mea naturală în mod mai sistematic şi pe o bază psihologică mai bine gândită.(…) Păstrez o excelentă amintire şcolii, cu toate că am învăţat în particular. În clasa I şi II de liceu făcute la Iaşi am ieşit întâiul; în clasa următoare, prima după pribegie, am trecut destul de bine; în clasa a IV însă fiind bolnav, am ieşit mai prost ca de obicei; în clasa V am avut profesori inferiori, astfel încât am rămas locului fără progres; după aceea am trecut examenele din ce în ce mai bine.”  

• 

• 

Anii de studenţie au fost pentru tânărul George Duca o primă ocazie de a lua contact cu lumea diplomatică europeană. Chiar dacă, încă de la sfârşitul claselor liceale manifestase înclinaţie spre acest domeniu, abia în anul 1926, în calitate de membru al Comitetului Studenţilor pentru Liga Naţiunilor, ia parte, alături de alţi colegi, la cursurile de vară organizate de forul european la Geneva. Aici profită de prilej pentru a se întâlni cu Nicolae Titulescu, rămânând fascinat de prestaţia oratorică a ilustrului diplomat şi de marea popularitate de care se bucura în rândurile colegilor săi.

Debutul în diplomaţie. Legaţiile din Washington (1928-1930) şi Tokio (1932-1934)

Odată terminate studiile, în septembrie 1928, pe fondul unor puternice presiuni privind retragerea liberalilor de la guvernare, participă la examenul pentru postul de ataşat de legaţie susţinut la Palatul Sturdza, în faţa unei comisii prezidată de Alex. Emanuel Lahovary. Este admis printre primii şi trimis la Legaţia din S.U.A. Acomodarea cu un nou mod de trai, cu ritmul trepidant de viaţă i-a fost facilitată de prezenţa în fruntea legaţiei de aici a lui George Creţulescu, a cărui soţie era vara Adinei Moruzi. Tot acum are răgazul necesar să cocheteze cu lumea fascinantă a cinematografiei, ocazie cu care face cunoştinţă cu patronii unor renumite studiouri de film şi cu actori celebri ai momentului precum Joan Crawford şi Garry Cooper.

În decembrie 1930, se reîntoarce la Bucureşti, continuându-şi munca la minister în cadrul serviciului contencios. În paralel, se înscrie la doctorat în cadrul Universităţii din Bucureşti şi, în noiembrie 1931 susţine examenul de secretar de legaţie II, pe care-l absolvă primul, devenind astfel membru permanent al corpului diplomatic şi transferat la Direcţia Politică a Europei Centrale.

În plan personal, încurajat de Cella Delavrancea şi de regina Maria, îşi converteşte pasiunea pentru actorie în scrierea unor piese de teatru pe care le publică în revista „Vremea”, împreună cu alte articole inspirate din numeroasele sale călătorii.

La sfârşitul anului 1932 este numit secretar de legaţie la Tokio unde, din cauza drumului foarte lung, ajunge abia în martie 1933. Aşa cum consemna la un moment dat, nu era sigur că numirea fusese un serviciu pe care regele dorise să-l facă tatălui său, sau o modalitate elegantă a acestuia de a-l îndepărta din anturajul Casei Regale, având în vedere relaţiile strânse pe care le stabilise în timp cu unii dintre membrii familiei sale.

Această nouă experienţă, departe de România, va constitui pentru tânărul diplomat un adevărat examen, activitatea din cadrul legaţiei apropiindu-l tot mai mult de exigenţele pe care le presupunea statutul de diplomat. Dar, abia se obişnuise cu mersul lucrurilor de aici, abia reuşise să-şi cultive un cerc de prieteni când vestea asasinării tatălui său, la 29 decembrie 1933, avea să-l surprindă ca un trăsnet. Singur şi departe de toţi ai săi a trăit acele momente cu tristeţea unei mari pierderi, dar şi cu sentimentul unei nedreptăţi uriaşe ce se făcuse unui om care nu dorise decât binele ţării.

Aflând din presă că, din pricina iernii geroase, dorinţa testamentară a tatălui său de a fi înmormântat la Urşani (jud. Vâlcea) fusese amânată până în primăvară, spre sfârşitul lunii martie 1934, decide să părăsească Japonia pentru a participa la ceremonie, ca un ultim omagiu ce-i putea aduce.

Secretar de legaţie la Legaţiile din Rio de Janeiro (1934-1936) şi Washington (1934-1939)

După încheierea tuturor manifestărilor, pentru a-şi limpezi gândurile, în iulie 1934 pleacă din nou în străinătate, fiind numit secretar la Legaţia din Brazilia unde va rămâne până la sfârşitul lui 1936. În acest timp călătoreşte mult, atât în America de Sud, cât şi pe continentul african, cunoaşte locuri şi oameni interesanţi, fiind impresionat de această lume mirifică pe care o regăsim cu minuţiozitate descrisă în jurnalul său.

Pe fondul discuţiilor privind numirea la o nouă legaţie, în noiembrie 1936 primeşte o scrisoare de la unchiul său, Grigore Duca, care-l informa despre o eventuală numire la Legaţia din Londra. Deşi el considera că o astfel de propunere nu putea fi decât una foarte măgulitoare pentru un diplomat aflat la începutul carierei şi acceptarea ei nu era decât o onoare ce i se putea face, imediat ce regele Carol a aflat s-a opus numirii (fiindcă dorea să aibă în capitala Imperiului un om de încredere şi devotat lui), oferindu-i în schimb posibilitatea de a-şi alege oricare altă legaţie din lume.

Aşa se face că, pornind de la relativa deteriorare a situaţiei politice din ţară şi ţinând cont de oportunităţile pe care i le putea deschide imensa industrie de film care era Hollywood-ul în a-şi valorifica creaţiile literare, George Duca alege să se întoarcă la legaţia din Washington unde va sta până în vara lui 1939.

George Duca – un diplomat în vâltoarea războiului.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial îl va găsi în ţară, activând în cadrul secţiei occidentale de la Direcţia Politică a Ministerului Afacerilor Străine. La sediul acestui minister a trăit toată drama ocupării unei părţi a Europei de tăvălugul german, panica stârnită de scandalosul ultimatum trimis guvernului român de către U.R.S.S. privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei, umilitoarele prevederi impuse ţării de Dictatul de la Viena, precum şi ecourile stârnite de abdicarea lui Carol al II şi venirea la putere a generalului Antonescu şi a Gărzii de Fier.

Una dintre cele mai ingrate misiuni pe care a trebuit să o îndeplinească în această perioadă a fost aceea de secretar al delegaţiei române la Conferinţa de la Turnu Severin din 16-24 august 1940, conferinţă menită să trateze revendicările teritoriale pretinse de unguri şi ale cărei lucrări erau dinainte sortite eşecului avându-se în vedere pretenţiile exagerate emise de partea ungară ce vizau nu mai puţin de 69.000 km² şi o populaţie de 3 900 000 de locuitori.

În 15 mai 1941, George Duca a fost înaintat la gradul de prim secretar şi, câteva luni mai târziu, a fost trimis pentru o scurtă perioadă de timp la Legaţia din Budapesta pentru a-l înlocui pe consilierul Dan Greblescu, desemnat să gireze consulatul general din Cluj. La întoarcere, va lucra din nou la Direcţia Politică, unde este numit director adjunct pentru ca, din luna noiembrie 1942, să fie trimis în calitate de însărcinat cu afaceri în Finlanda.

Odată ajuns la Helsinki se implică în diferite activităţi de ajutorare a populaţiei şi iniţiază contacte cu anglo-americanii pe care le raportează la Bucureşti întrucât „… este de la sine înţeles că terenul trebuie preparat din vreme, pentru ca victoria aliaţilor să nu ne găsească nepregătiţi, mai cu seamă în ipoteza continuării triumfurilor sovietice”. 

În misiune la Stockholm.

Ca urmare a deselor călătorii în Suedia şi numeroaselor cunoştinţe pe care le avea aici, George Duca sugerează ministerului dacă, pe fondul evenimentelor tot mai îngrijorătoare de pe front, era necesar să se gândească la Stockholm ca un posibil canal de comunicare cu Aliaţii. Aşa se face că, după numirea lui Nicolae Caranfil în fruntea Legaţiei din Helsinki, George Duca este desemnat să meargă la Legaţia Suediei. Între timp, la 1 aprilie 1943 fusese avansat la gradul de consilier de legaţie.

În noua sa misiune de la Stockholm, începută în august 1943, în calitate de consilier al Legaţiei avea sarcina de a sonda terenul, atât la anglo-americani, cât şi la ruşi, pentru iniţierea de negocieri în numele opoziţiei din ţară în vederea încheierii unui armistiţiu. De altfel, pe tot parcursul anilor 1943-1944, activitatea legaţiei de aici s-a subordonat acestui scop, Stockholm-ul fiind, alături de Cairo şi Ankara, unul dintre canalele importante de negocieri prin care membrii opoziţiei au încercat să trateze cu reprezentanţii Aliaţilor retragerea României din Axă şi încheierea armistiţiului.

Deşi în urma Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe din octombrie 1943 se stabilise ca orice capitulare să se facă cu acordul tuturor aliaţilor, din discuţiile cu partea rusă a reieşit că formularea nu trebuie interpretată  prea strict.

Astfel, urmând exemplul Finlandei, ministrul Fred Nano angaja negocieri cu sovieticii în numele guvernului antonescian, în timp ce, paralel şi în secret, George Duca, în numele opoziţiei interne şi al Casei regale, trata prin intermediul Alexandrei Kollontay condiţiile în care ar fi fost posibilă încheierea unui armistiţiu. Mai ales după stagnarea tratativelor de la Cairo, din iunie 1944 şi până la 23 august 1944, dialogul cu U.R.S.S. s-a purtat în special cu ajutorul lui George Duca.

Curând însă, evenimentele din 23 august 1944, încheierea armistiţiului, evoluţia spre stânga a vieţii politice interne din ţară, treptata înlăturare a tuturor elementelor democratice de aici care a culminat cu instaurarea guvernului procomunist condus de Petru Groza, la 6 martie 1945, au constituit premisele pentru ca România să nu mai poată fiinţa ca stat independent, ca entitate naţională, cât şi un semnal de alarmă pentru viitorul lui George Duca.

Prin urmare, în aceste condiţii, teama rechemării plana în orice moment asupra tuturor membrilor corpului diplomatic, chiar dacă prezenţa în fruntea ministerului de Externe a liberalului Gheorghe Tătărescu mai dădea o umbră de speranţă în rândul celor vizaţi.

„Ultimul reprezentant al vechii diplomaţii în străinătate”

Evident că rămânerea în funcţie era doar o chestiune de timp pentru că, treptat, încă de la începutul anului 1946, aproape toţi şefii de misiune vor fi rechemaţi în ţară şi înlocuiţi cu persoane agreate de regimul comunist.

În această perioadă, George Duca împreună cu Neagu Djuvara, rămaşi singurii reprezentanţi diplomatici la Legaţia din Stockholm, s-au ocupat, din punct de vedere consular, de repartizarea a 400 de tinere evreice originare din nordul Transilvaniei, eliberate din lagărele germane de către preşedintele Crucii Roşii Suedeze. Pentru aceasta George Duca şi-a luat libertatea de a înfiinţa un mic birou consular, cu personal angajat temporar, folosind în acest sens sume dintr-un fond care era destinat iniţial cumpărării de armament. Ulterior, aşa cum vom vedea, gestul avea să-i fie imputat de autorităţile comuniste şi folosit ca motiv de acuzare. 

Rămas, aşa cum aprecia fostul său coleg de legaţie Nicolae Caranfil, „ultimul reprezentant al vechii diplomaţii în străinătate”, George Duca se aştepta în orice moment să fie şi el rechemat. Diverşi emisari sosiţi din ţară îi sugerau că ar fi bine să dea curs invitaţiei pentru că nu ar fi vorba decât de o reinvestire pe care o făcea guvernul, poziţia sa nefiind nicidecum ameninţată, deoarece se bucura atât de încrederea lui Gheorghe Tătărescu cât şi de cea a guvernului pentru felul în care ştiuse să cultive în ultimii ani bune raporturi cu U.R.S.S.

Paralel, unchiul său, Grigore Duca, îl sfătuia că dacă se va pune problema rechemării, să nu ezite în a alege calea exilului, zvonurile despre posibila sa numire la Washington nefiind decât o capcană întinsă de comunişti.

Deşi era conştient că revenirea în ţară ar fi fost una definitivă, fără a ţine cont de realităţi, diplomatul George Duca, impresionat de drama care se abătuse asupra ţării sale, luni întregi a cochetat cu ideea de a se întoarce: „să văd, să aud, să pipăi cu propriile mele simţuri, să revăd pe ai mei – fără fals sentimentalism – pe prieteni, pe Rege. Să mă scârbesc definitiv, ori să găsesc acolo – poate – ceva ce nu pot bănui de la depărtare”.

Avansat în grad de ministru şi apoi condamnat de aceleaşi autorităţi comuniste

Pe fondul acestor frământări, vestea falsificării rezultatelor alegerilor din noiembrie 1946 şi faptul că, în ianuarie 1947, guvernul comunist ceruse agrementul pentru numirea generalului Radu Rusescu în fruntea Legaţiei din Suedia, erau indicii clare că nu se mai punea problema revenirii chiar dacă, în martie 1947, George Duca fusese înaintat în grad de ministru de către acelaşi guvern care acum îi pregătea condamnarea. Pentru că, aşa cum era de aşteptat şi cum se întâmplase şi în cazul altor diplomaţi, imediat ce s-a aflat că George Duca a ales calea exilului, autorităţile comuniste au declanşat procedura de judecare şi condamnare a acestuia .

Mai întâi, pentru că în septembrie nu dăduse curs rechemării ministerului, la 15 octombrie 1947 a fost suspendat din serviciu, iar la 7 noiembrie 1947 a fost chemat în faţa unei Comisii de disciplină a Ministerului de Externe, condus atunci de Ana Pauker şi judecat în lipsă. Şi pentru că neprezentarea la minister nu putea fi motiv de condamnare, dar mai ales pentru a-l discredita în faţa opiniei publice, s-a făcut referire la delapidarea unei sume de 4 milioane de franci elveţieni din fondurile legaţiei, după care, potrivit spuselor Anei Pauker, George Duca ar fi părăsit postul şi „s-ar fi adăugat «grupului de săritori» din corpul diplomatic românesc”.

În realitate, aceste acuzaţii erau o modalitate ieftină prin care comuniştii încercau deseori să mascheze abuzurile şi să justifice deciziile arbitrare luate împotriva unor oameni care nu avuseseră altă vină decât aceea de a fi slujit ţara sub alt regim decât al lor.

Începutul exilului

Pe când autorităţile comuniste erau preocupate de condamnarea sa, presa din Suedia anunţa cititorii că fostul ministru român alesese calea exilului, preferând să se alăture mişcării de rezistenţă şi că: „În timpul îndelungatei sale şederi la Stockholm, ministrul Duca şi-a asigurat numeroşi prieteni, care acum urmăresc cu interes paşii săi. Mişcarea românească de rezistenţă, prin alipirea lui Duca, primeşte un sprijin plin de valoare”. În plus, pentru a sublinia modul principial în care îşi desfăşurase activitatea în cei 4 ani la legaţie, la 2 decembrie 1947, ministrul de externe suedez l-a decorat cu gradul de mare ofiţer al Ordinului Vasa.

Cert este că, după predarea treburilor legaţiei noului titular, în 8 august 1947, sub pretextul unei vizite la Legaţia din Oslo, George Duca ia calea exilului. Se încheiau într-un mod atât de neverosimil aproape două decenii de carieră diplomatică în timpul cărora, cu profesionalism şi competenţă, reuşise să promoveze interesele ţării chiar şi în momente din cele mai tensionate pe plan european.

Sugestivă pentru felul în care a ştiut să se impună în lumea diplomatică a timpului ni se pare mărturia unuia dintre colegii săi  de la Legaţia din Helsinki, Mircea Berindei: „Pentru George Duca viaţa e o continuă reprezentaţie. Trăieşte cu o neobosită curiozitate pentru tot ce i se întâmplă lui şi altora din jur. Totul îl interesează (…) Ca orice om care depăşeşte normalul, e şi el făcut din contraste: e egoist şi orgolios, dar în acelaşi timp săritor, ajutând pe toţi cei care au nevoie de aceasta şi lipsit de vanităţi mărunte. Nu ştiu cum l-ar atinge un eventual insucces pentru că nu a avut în viaţă decât reuşită (…) Sociabil, e totuşi un singuratic. Are prieteni peste tot globul pământesc, dar nimeni nu-i indispensabil şi nimeni nu-l cunoaşte pe toate feţele. În tot ceea ce face şi ce spune e tot atât de personal şi de lipsit de prejudecăţi încât uimeşte, scandalizează, dar atrage pe toţi câţi îl cunosc. Iată un om, un om adevărat care din o mie de feluri de a trăi şi-a ales pe unul singur, pe al lui”.

Revenirea în S.U.A. şi activitatea din cadrul comitetelor de refugiaţi

Timp de un an de zile George Duca se tot gândise unde ar putea să trăiască dacă ar fi fost nevoit să rămână în străinătate şi, întotdeauna gândurile i se îndreptaseră spre S.U.A. Pe lângă faptul că aici avea o mulţime de cunoştinţe, considera că preocupările sale artistice erau în măsură să-i asigure existenţa materială, iar punerea lor în practică nu ar fi fost niciunde mai posibilă decât într-o ţară care făcuse din cinematografie o industrie.

Astfel, după un periplu prin Elveţia, Franţa şi Anglia, la 23 octombrie 1947 George Duca ajunge în cele din urmă în S.U.A. De la reîntâlnirea cu această ţară, aşa cum menţiona în însemnările sale:  „am trăit şi gândit pe patru planuri felurite: literatura, refugiaţii, viaţa americană, România în cadrul evoluţiunii evenimentelor internaţionale”.

Prin urmare, conducându-se după aceste coordonate, în speranţa că astfel se putea face util ţării sale, a cărei amintire îi era „o durere surdă şi continuă”, el s-a implicat la început în negocierile privind constituirea, în mai 1949, a Comitetului Naţional Român. Mai apoi, după obţinerea cetăţeniei americane în anul 1954, toată activitatea sa s-a subordonat găsirii mijloacelor de a face cunoscută drama României, fiind, mai întâi, secretarul general al organizaţiei de întrajutorare Fundaţia Română de Asistenţă Socială  a Refugiaţilor (Romanian Welfare) iar apoi, în perioada 1958-1967, conferenţiind din partea Comitetului pentru Europa Liberă la diferite universităţi din Japonia, Taiwan şi Filipine.

De asemenea, folosindu-se de calitatea sa de membru al PEN Club-ului, a fost reprezentantul emigraţiei române în Adunarea Naţiunilor Europene Captive ceea ce a atras imediat atenţia Securităţii române. Într-un raport al acesteia din 1960 era dat în urmărire generală sub consemnul ca: „În caz de identificare să fie reţinut”, întrucât desfăşura o activitate duşmănoasă la adresa regimului.

Cam în aceeaşi perioadă a deţinut şi funcţia de director administrativ al filialei americane a Federaţiei Alianţa Franceză din S.U.A.

„Pribeag” până la sfârşitul vieţii

Începând din anul 1975, timp de un deceniu, a fost conferenţiar „parte-time” şi profesor asociat pentru studenţii de la Universitatea din Stanford unde a predat cursuri şi a ţinut seminarii de ştiinţe politice şi istorie diplomatică. Tot aici a lucrat în cadrul serviciului de arhive al Institutului Hoover punând  bazele celei mai importante colecţii de documente şi fotografii româneşti din exil cuprinzând pe lângă cele 120 de caiete ale jurnalului propriu şi arhiva Comitetului Naţional Român, cea a Ligii Românilor Liberi, volume din jurnalul Reginei Maria dar şi cea mai impresionantă colecţie de fotografii ale membrilor Casei Regale române.

Deseori, în ultimii ani de viaţă, pe calea undelor de la Radio Europa Liberă, George Duca a denunţat numeroasele abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului săvârşite de regimul comunist.

Deşi considerase plecarea în S.U.A. ca începutul unui exil provizoriu, un loc de unde să poată lupta pentru revenirea la valorile democraţiei, George Duca nu avea să-şi mai revadă niciodată ţara, fiind până la sfârşitul vieţii, în 17 noiembrie 1985, ceea ce singur se definea cu un amar dispreţ: „un pribeag”.

Bibliografie selectivă:

Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988; George I. Duca, Cronica unui român în veacul XX, Editura Jon Dumitru-Verlag, München, 1983-1984; Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie (1948-1990), Editura Albatros, Bucureşti, 2002; Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii, Editura Compania, Bucureşti, 2002; Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, Editura Compania, Bucureşti, 2003; Frederic C. Nanu, Politica externă a României, ediţie îngrijită de Valeriu Florin Dobrinescu şi Ion Pătroiu, Editura Institutului European, Iaşi, 1993; Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.