Autor: Cristina Păiuşan-Nuică.

Margaret Roberts (Thatcher), s-a născut la 13 octombrie 1925 în orăşelul Grantham, Lincolnshire. Provine dintr-o familie înstărită, implicată politic, tatăl său a fost primar.  Urmând exemplul acestuia, Margaret şi-a dorit din adolescenţă să devină om politic. A urmat Universitatea din Oxford, unde a studiat chimia. S-a implicat în mişcările studenţeşti de la Oxford şi a devenit prima femeie preşedinte al Asociaţiei Universitarilor Conservatori de la Oxford. După absolvirea facultăţii a lucrat câţiva ani în cercetare în domeniul chimiei, în special al chimiei alimentare, la o companie ce producea îngheţată. Concomitent, a absolvit şi artele şi s-a specializat printr-un masterat la Oxford.  

Prima sa încercare în politică a fost la alegerile din 1950, când a candidat din partea Partidului Conservator şi a fost cea mai tânără femeie candidat atrăgând atenţia asupra sa. În campania electorală, l-a cunoscut pe Denis Thatcher, un industriaş bogat şi divorţat.  

În 1951 s-au căsătorit. Acesta şi-a susţinut soţia în cariera politică, după eşecul de la alegerile parlamentare din 1950. De asemenea a ajutat-o material să urmeze dreptul, Margaret devenind avocat specializat în taxe. Gemenii familiei Thatcher s-au născut în 1953, un băiat şi o fată, Mark şi Carol.

Margaret Thacher a intrat în Camera Comunelor în 1959. Era începutul unei cariere politice de decenii.  A urcat toate treptele unei cariere politice, de la funcţionar parlamentar la Ministerul Pensiilor şi Asigurărilor Sociale în perioada 1961- 1964, la purtătorul de cuvânt al opoziţiei în problemele educaţiei 1969 – 1970, şi apoi secretar de stat pentru educaţie şi ştiinţă (1970 – 1974) în guvernul conservator a lui Edward Heath. S-a remarcat ca o voce a Partidului Conservator, fiind a doua femeie care a deţinut un portofoliu ministerial într-un guvern conservator.

A avut şi iniţiative controversate în acest mandat, una dintre acestea fiind eliminarea programului prin care copiii primeau la şcoală lapte gratuit, laburiştii numind-o „the milk snatcher” – hoaţa laptelui. În legătură cu acest incident, Thatcher va scrie mai târziu în memoriile sale: „am învăţat o lecţie valoroasă. Mi-am atras un maxim de oprobriu public, pentru un minim beneficiu politic”.

Treptat, a devenit o voce importantă în Partidul Conservator, un purtător de cuvânt abil şi o susţinătoare a reformelor, a legalizării avorturilor, a dezincriminării homosexualităţii.

Dar, Thatcher a impus câteva reforme în domeniul educaţiei, printre care facilitarea accesul copiilor săraci la educaţie. Aceste iniţiative au schimbat faţa învăţământului britanic şi chiar tradiţia istorică a acestuia. Reformarea educaţiei a continuat în perioada cât aceasta a fost prim-ministru.

Prima femeie premier

Căderea conservatorilor şi pierderea a două rânduri de alegeri, au propulsat-o pe Margaret Thatcher, dintr-o poziţie relativ modestă în Partidul Conservator în alternativa la conducerea îmbâcsită şi fără orizont a lui Heath. Cu ajutorul aripii de dreapta a partidului, Thatcher a fost aleasă în fruntea Partidului Conservator în februarie 1975. Acum a început perioada când aceasta a schimbat fundamental modul de a face politică în Marea Britanie, ea devenind liderul opoziţiei în perioada 1975 – 1979.

Până la victoria în alegerile din 1979, Margaret Thatcher s-a impus ca liderul de necontestat al conservatorilor, o femeie vizionară şi care, atunci când a preluat mandatul de prim-ministru, ştia la ce reforme trebuia supusă societatea şi lumea politică britanică. Dar după o perioadă grea, marcată de greve şi nemulţumiri sociale, sub guvernul lui James Callaghan, reformele lui Thatcher adânceau criza socială deja existentă.

Şi-a marcat venirea pe Downing Street nr. 10, parafrazându-l pe Sfântul Francisc din Assisi: Când e neînţelegere, să aducem armonie. Când e greşeală, să aducem adevărul. Când e  îndoială, să aducem încredere. Şi când e disperare, să aducem speranţa!

Guvernul Thatcher a promovat libera iniţiativă privată, a stopat veşnicele intervenţii ale guvernelor în economie, a privatizat o parte a întreprinderilor de stat şi a vândut serviciile şi micile întreprinderi arendaşilor. O parte din acţiunile sale au fost nepopulare, mai ales reducerea cheltuielilor statului cu serviciile sociale, cu sănătatea şi educaţia. Ideile sale, ce vor primi numele de thatcherism puneau accent pe iniţiativele private, pe cointeresarea proprietarilor la dezvoltare.

Thatcher a înţeles că la începutul mandatului său a preluat o economie slăbită şi susţinută de către stat, puţin supusă adevăratelor reguli ale concurenţei. A încercat să reducă subvenţiile statului pentru ca în acest mod să reziste doar firmele competitive. Dar rezultatul pe termen scurt a fost unul greu de suportat de populaţie. În primele 14 luni ale mandatului său, şomajul s-a dublat. Aceste măsuri economice draconice au dus însă la scăderea inflaţiei şi o creştere a randamentului.

Toate aceste decizii cu impact social major au transformat-o pe Margaret Thatcher într-un personaj politic nepopular. Măsurile sale economice, eficiente pe o durată lungă, dar dure şi nepopulare imediat au dus Partidul Conservator pe care-l conducea din 1979 în faţa pierderii alegerilor din 1983. Cu toate aceasta doamna premier a rămas mai populară decât partidul pe care-l conducea.

Dar istoria a ajutat-o!

În 1982 a început Războiul Insulelor Falkland, între Marea Britanie şi Argentina, război ce punea problema pierderii influenţei britanice în Atlanticul de sud. Victoria din războiul din Falkland i-a crescut popularitatea de la 30% la 59% stârnind un val de entuziasm patriotic pentru guvernul conservator. Apoi, în Partidul Laburist, de opoziţie, au apărut mari disensiuni, ce au ruinat credibilitatea lor în alegeri. Astfel, Thatcher a câştigat a două oară alegerile, aceasta fiind cea mai clară victorie a conservatorilor, după cea a laburiştilor din 1945.

De la începutul acestui mandat, Thatcher a promis că va limita puterea sindicatelor ce ajunseseră o putere în stat. Lupta pentru putere între sindicate şi guvernul Thatcher s-a dat în anul 1984, când Uniunea Naţională a Minerilor a început o grevă generală, datorită închiderii a 20 de mine de cărbune care erau neproductive. Thatcher a refuzat să negocieze. Greva a durat un an, iar pierderile pentru economie au fost majore. Dar greva minerilor a împărţit mişcarea sindicală, datorită violenţelor apărute. Politica sa a fost blamată chiar de către Arhiepiscopul de Canterbury, Robert Runcie care a acuzat-o că este adeptă unei politici violente care generează disperare şi nicidecum linişte şi înţelegere. În final, minerii s-au întors la muncă fără a câştiga nicio concesie.

Încercările vieţii

Una dintre cele mai dure experienţe trăite de doamna de fier a fost atentatul cu bombă de la Conferinţa Partidului Conservator de la Hotelul Brighton din 12 octombrie 1984, cu o zi înainte de cea de-a 59 aniversare a sa. Armata Republicană Irlandeză a plasat o bombă care aproape ca a omorât-o pe Thatcher şi pe câţiva membri marcanţi ai partidului. Au fost ucise cinci persoane printre care soţia ministrului John Wakeham, a fost grav rănit Norman Tebbit, membru marcant al cabinetului său, soţia acestuia rămânând paralizată. „Doamna de fier” şi-a revenit rapid, a insistat să se desfăşoare în mod normal Conferinţa Partidului Conservator, sfindând teroriştii, un act de curaj ce i-a sporit considerabil popularitatea.   

Thatcherismul şi relaţiile internaţionale 

De la începutul carierei politice, Margaret Thatcher s-a remarcat prin discursurile dure la adresa comuniştilor, a sistemului comunist. După ce a ajuns prim-ministru a continuat această strategie, câştigându-şi porecla de Doamna de fier (Iron Lady) dată de presa sovietică.

A înţeles că vremea Imperiului britanic şi a veleităţilor sale a trecut şi este nevoie de o nouă abordare atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.

A fost o promotoare a NATO, dar a susţinut şi dezvoltarea unui program nuclear independent al Marii Britanii. Modernizarea armamentului britanic a fost costisitoare, dar a creat 25.000 de noi locuri de muncă. Războiul rece a fost pretextul oportun pentru mărirea arsenalului nuclear şi a creat un parteneriat americano-britanic existent şi astăzi.  

Războiul Insulelor Falkland a apropiat strategia externă americană de cea britanică, a creat un parteneriat strâns între Ronald Regan şi Margaret Thatcher. Cei doi au transformat anii’80 într-o decadă a conservatorismului. Împărtăşeau aceeaşi viziune asupra lumii şi vedeau un duşman comun în Uniunea Sovietică.

Diplomaţia britanică a fost activă pe toate fronturile. A realizat, cu China, o înţelegere conform căreia administraţia britanică asupra Hong Kong-ului se prelungea până în 1997 şi a dat sprijin americanilor ce au răspuns la atacul terorist din Berlin prin bombardarea Libiei lui Khadafi în 1986.

Războiul rece a continuat în aceiaşi termeni până la apariţia lui Mihail Gorbaciov, când Thatcher a fost printre primii lideri ce au remarcat reformele acestuia. Prima întâlnire Thatcher – Gorbaciov a avut loc la Londra, în 1984, înainte ca liderul sovietic să devină Secretar General al PCUS. Simpatia pentru acesta i-a transmis-o şi preşedintelui american Ronald Regan. În noiembrie 1988, premierul britanic şi-a manifestat susţinerea faţă de Mihail Gorbaciov, declarând că cele două state au depăşit războiul rece şi: „Mă aştept ca domnul Gorbaciov să facă tot ce este posibil pentru a continua reformele. Noi îl vom susţine”.

O atitudine politică blamată de opinia publică internă şi externă a fost cea legată de opoziţia sa faţă de sancţiunile internaţionale aplicate regimului de apartheid din Africa de Sud în anul 1986.

Relaţiile cu Comunitatea Europeană

Premierul Thatcher a avut o atitudine uneori ostilă faţă de Comunitatea Europeană, atitudine ce a provocat controverse chiar în propriul partid. Nu a crezut niciodată în viitorul Angliei ca parte a a unei Comunităţi a statelor europene, a unei uniuni de state care cooperează în varii domenii, pornind de la economie. Printre priorităţile premierului Thatcher nu se aflau cooperarea într-o structură unică şi nici lezarea suveranităţii britanice. S-a scris despre aceasta că avea puternice sentimente naţionale şi că singurul sprijin acceptat în dezvoltare era cel al SUA.  

Euroscepticismul premierului era împărtăşit de altfel şi de către celelalte state europene în ceea ce priveşte Anglia. Această reticienţă la construcţia europeană i-a adus şi căderea de la conducerea partidului şi apoi a guvernului.  

„Doamna de fier” şi România

Margaret Thatcher a vizitat România pentru prima dată în septembrie 1971, în calitate de secretar de stat pentru educaţie şi ştiinţă al Marii Britanii. În acel moment România părea un stat ce doreşte să se desprindă de dictatul sovietic şi să meargă spre independenţă. Cea de-a doua vizită a „Doamnei de fier”, a avut loc în anul 1975, între 30 august şi 3 septembrie de această dată în calitate de lider al Partidului Conservator, prilej cu care a cunoscut conducerea Partidului Comunist Român, pe Nicolae Ceauşescu. Nu a revenit în România în calitate de prim-ministru, cu toate că în 1980, ministrul său de Externe, lordul Carrington, a făcut o vizită oficială în statul român, iar în aprilie 1981, Ilie Verdeţ, în calitate de prim-ministru, este primit la Londra de către Margaret Thatcher.

Relaţiile economice româno-britanice s-au dezvoltat la sfârşitul anilor’70 şi începutul anilor’80, dar nu la nivelul celor româno-americane. Guvernul Thatcher şi-a păstrat rezerva faţă de un stat comunist precum România, condus de un lider autoritar.

Două femei în fruntea Angliei

Margaret Thatcher a fost prima femeie care a condus un partid în Marea Britanie, iar mandatul său a fost cel mai lung după cel al Lordului Salisbury. Din 1979 şi până în 1990, Regatul Unit a fost condus de două femei Margaret Thatcher şi Regina Elisabeta a II-a, de aproximativ aceeaşi vârstă, Margaret fiind cu şase luni mai în vârstă decât regina.

Până astăzi nu există multe mărturii publicate ale relaţiei dintre premier şi regină. Elisabeta II şi-a manifestat de câteva ori, în timpul mandatului lui Thatcher, îngrijorarea fată de politicile sociale aplicate de aceasta, faţă de creşterea numărului şomerilor, faţă revoltele cauzate de problemele sociale, faţă de modul în care premierul a refuzat discuţiile cu minerii în 1984. Presa britanică a speculat în permanenţă divergenţele dintre Thatcher şi Elisabeta a II-a.

Relaţia dintre cele două a fost una rece, rezervată din partea reginei, care i-a arătat Doamnei de Fier, discret dar ferm, că oamenii politici sunt trecători, manifestând faţă de aceasta o reticienţă cordială. Se spune că Thatcher i-ar fi spus unui apropiat că regina este tipul de femeie care ar vota cu opoziţia.

Nu au existat tensiuni evidente între cele două instituţii şi femeile ce le reprezentau. O excepţie a apărut în iulie 1986, când regina şi-a manifestat deschis dezaprobarea faţă de politica premierului său cu privire la Africa de Sud şi refuzul acesteia de a impune sancţiuni. Reginei îi era teamă că incidentele ivite ar putea duce la ruperea Commonwealth-ului.  

De altfel, regina Elisabeta a II-a s-a purtat remarcabil cu premierul său cu prilejul ultimei lor întâlniri în calitate oficială. După retragerea sa din politică, Thatcher a primit două daruri personale de la regină: Ordinul pentru merit şi Ordinul Jartierei.

Ultimul mandat şi retragerea din politică

Thatcher a câştigat alegerile din 1987, în faţa unui Partid Laburist divizat. Cel de-al treilea mandat a fost câştigat pe fondul unui reviriment economic al Marii Britanii. În acest mandat premierul a început să fie preocupat de problemele mediului și de încălzirea globală.

Una dintre cele mai nepopulare acţiuni ale guvernelor sale a fost schimbarea sistemului de taxe locale, sistem aplicat din 1989. Impactul acestei măsuri a fost teribil; guvernul Thatcher nu se aştepta la o serie de greve şi revolte sociale, dintre care cea mai mare a avut loc la Londra în Trafalgar Square, pe 31 martie 1990, când 100.000 de protestatari au blocat capitala britanică. Popularitatea premierului şi a partidului a scăzut dramatic.

De asemenea atitudinea sa refractară la integrarea europeană i-au adus oprobiul unui public ce începea să vadă beneficiile unei Europe unite, a Sistemului Monetar European.

Anul 1989 nu a dus doar la căderea regimurilor comuniste, ci şi la apariţia unei opoziţii serioase şi a unor contestatari ai liderului în Partidul Conservator. Dar Thatcher a câştigat alegerile din partid în confruntarea cu necunoscutul Sir Antony Meyer fără probleme (314 voturi pro, 33 contra şi 27 abţineri).

Thacher  a avut rolul său în câştigarea Războiului rece, dar şi-a manifestat deschis reticienţa faţă de unificarea Germaniei, fapt ce afecta frontierele Europei şi schimba status quo-ul din vremea lui Winston Churchill.

Sfârşitul carierei sale politice a fost unul surprinzător pentru un lider important. Problemele au apărut atunci când propriul partid şi propriii susţinători au început să conteste deciziile luate de Doamna de fier cu privire la taxe, la perspectivele integrării europene a Marii Britanii. Primul pas a fost demisia lui Geoffrey Howe, cel care timp de 15 ani a fost suporterul premierului şi apoi adjunct al primului ministru. Atmosfera creată în partid au făcut-o să înţeleagă că doar demisia sa ar schimba perspectiva votanţilor asupra Conservatorilor.

Lupta pentru conducerea Partidului Conservator ar fi distrus şansele acestuia de a mai câştiga alegerile, astfel că la 22 noiembrie 1990, Margaret Thatcher declara că nu va mai candida la şefia partidului, anunţând-o totodată pe regină că odată ce noul lider al conservatorilor va fi ales, ea va demisiona din funcţia de prim-ministru.

Opinia publică a trăit un şoc. Doamna de fier părea, la cei 65 de ani ai săi, indestructibilă şi de neclintit atât din fruntea partidului, cât şi din fruntea guvernului.  Opoziţia a acţionat imediat dorind să răstoarne guvernul. În aceeaşi zi, Thatcher a rezumat cariera sa de prim-ministru: „Acum unsprezece ani am salvat Marea Britanie din postura riscantă a unui stat cuprins de socialism. Încă o dată Marea Britanie şi-a susţinut opinia la Consiliul Europei şi în lume. În ultima decadă am redat puterea oamenilor. Le-am redat controlul asupra propriilor vieţi şi asupra propriei existenţe, asupra deciziilor ce contează cel mai mult în ceea ce-i priveşte pe ei şi familiile lor. Le-am dat acestea rupând monopolul puterii şi al controlului lor de către sindicate, control exercitat chiar şi prin victimizarea muncitorului”.

Retragerea sa din fruntea partidului şi a guvernului a lăsat un gol umplut târziu de ceilalţi oameni politici, un gol de imagine în primul rând, Margaret Thatcher rămânând emblema stabilităţii şi a unor reforme, contestate la vremea lor, dar care au dat roade pe termen mediu şi lung.

Şi-a continuat activitatea în Camera Comunelor până în 1992, când a intrat în Camera Lorzilor. Şi-a scris memoriile, două volume, unul apărut în 1993, The Downing Street Years şi cel de-al doilea în 1995, Path to Power (Drumul spre putere).

Margaret Thatcher a rămas simbolul unei ere atât în istoria Marii Britanii, cât şi în istoria Războiului rece. Cele mai frumoase cuvinte rostire de ea au fost cele în memoria soţului său Denis Thatcher, în 2003: „Să fii prim-ministru e o muncă singuratică. Într-un sens, aşa se cuvine să fie – nu poţi conduce dintr-o îmbulzeală. Dar cu Denis nu am fost niciodată singură. Ce bărbat! Ce soţ! Ce prieten!”