Autor: Ştefan Silviu Ciobanu.
Despre Manifestaţia studenţească din 14 septembrie 1894, istoriografia română, cu foarte mici excepţii, aproape că omite să consemneze ceva. Ceea ce a început printr-un congres studenţesc şi s-a sfârşit prin confruntări de stradă între forţele de ordine şi manifestanţi ne este astăzi relevat doar de articolele apărute la acea vreme în presă şi din dezbaterile parlamentare ce au avut loc la câteva luni după desfăşurarea evenimentelor, odată ce spiritele s-au calmat.
Situația politică
Unul dintre motivele pentru care istoriografia română nu a găsit de cuviinţă să consemneze ceva despre cele întâmplate ar putea fi modul în care evenimentele au fost prezentate în presa vremii, unde întâlnim două variante de expunere diametral opuse, una aparţinând presei conservatoare şi alta presei liberale. Un alt motiv ar putea fi reprezentat de faptul că aflându-ne în plină epocă de manifestare a spiritului naţionalist această manifestaţie se înscrie de fapt în curentul de gândire al acelui timp fără a constitui ceva deosebit. Şi totuşi, prin prisma amplorii pe care a luat-o, suntem de părere că ar fi trebuit să i se acorde ceva mai multă atenţie.
Gustav Kalnoky. 
Alexandru Em. Lahovary.
Înainte de a trece la derularea evenimentelor trebuie să facem precizarea că la acea dată România avea, cu începere de la 27 noiembrie, un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu1, guvern care prin persoana lui Alexandru Lahovari, ministrul Afacerilor Străine, purtase tratativele ce duseseră în final la reînnoirea Tratatului de Alianţă cu Puterile Centrale la 8/20 iunie 1892. Cu puţin timp înainte de manifestaţie la 7/19 septembrie, ministrul Afacerilor Străine al Austro-Ungariei, Gustav Kalnoky declara în cadrul Delegaţiunii maghiare, prevăzând într-un fel ceea ce avea să se întâmple, faptul că în România curentul naţional era foarte întins şi foarte puternic, exploatat şi de faptul că în acea perioadă urmau să aibă loc alegeri. Tot acesta sublinia faptul că guvernul român avea puterea să împiedice întrunirile sub cerul liber, excesele de stradă şi manifestaţiile îndreptate împotriva unei puteri amice, chiar guvernul român luând atitudine în această privinţă prin cuvântul dat de ministrul Alexandru Lahovari care promisese că nu va tolera astfel de manifestări2. Mai mult decât atât, ministrul austro-ungar se confrunta cu articole ostile apărute în presa berlineză în care era acuzat de cercurile maghiare că tolera manifestările naţionaliste din România, dorind în felul acesta să ştirbească integritatea statului maghiar3. De partea cealaltă, nici Alexandru Lahovari nu avea o presă prea favorabilă în România, toate ziarele de orientare liberală considerându-l pe nedrept o slugă a contelui Gustav Kalnoky, din vorba căruia nu ieşea.
Congresul studențesc de la Constanța
Dar sa vedem, în cele ce urmează, cum au stat lucrurile şi de unde a început totul. De câţiva ani studenţii de la universităţile din ţară obişnuiau să ţină în fiecare an câte un congres. De această dată congresul urma să aibă loc la Constanţa unde au fost invitaţi pentru prima dată să ia parte la lucrările sale şi numeroşi reprezentanţi ai studenţilor români din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Studenţii au sosit în gara din Constanţa în seara zilei de vineri 9 septembrie unde au fost aşteptaţi de însuşi primarul oraşului, liberalul Coiciu. Oraşul se pregătise ca de o mare sărbătoare pentru a întâmpina pe studenţi, drapelele tricolore fâlfâiau pe la toate ferestrele şi ghirlande de verdeaţă se înălţau pe stâlpi şi pe arcuri de triumf. Primăria oraşului Constanţa votase pentru găzduirea şi hrana studenţilor un buget de 8 000 de franci, după spusele ziarului “Timpul”. Hotelul Carol era pregătit să primească 150 de invitaţi, iar restul studenţilor până la 400 urmau să fie cazaţi la alte hoteluri şi case particulare. A doua zi, lucrările congresului au fost deschise la Salonul Cazinoului. La Congresul de Litere şi Ştiinţe, aşa cum era el intitulat, au luat parte printre alţii studenţi de la facultăţile de litere, drept, teologie, medicină sau farmacie. Ca un element de picanterie, printre studenţii participanţi s-au aflat şi 10 studente. Lucrările congresului au durat 2 zile, sâmbătă şi duminică. Sâmbătă seara a avut loc un mare bal la Cazinou, dat de primărie în onoarea acestora unde, după descrierea ziarului conservator „Timpul”, acesta a durat până târziu în noapte, timp în care hora şi sârba au alternat cu valsul şi cadrilul4.
La finele celei de-a doua zi de congres, studenţii s-au deplasat la statuia lui Ovidiu unde s-a intonat Deşteaptă-te române!, iar preşedintele congresului, D. Ştefănescu, a oferit o coroană din frunze de lauri ce a fost depusă pe capul lui Ovidiu, iar seara a urmat de asemenea un mare banchet de 180 de tacâmuri la hotelul Carol5.
Venirea studenților și incidentele din Capitală
După încheierea congresului, a urmat o perioadă de aparentă linişte, timp în care prin intermediul afişelor şi foilor volante s-a anunţat sosirea studenţilor în Bucureşti unde aceştia urmau să se unească cu tineretul studios din Bucureşti, în vederea unei ample manifestaţii. Deşi Prefectura Capitalei afişase după întrunirea Consiliului de miniştri din seara zilei 13 septembrie, o ordonanţă poliţienească prin care informa populaţia că era interzisă alăturarea cetăţenilor bucureşteni la manifestaţia studenţească6, un număr semnificativ de simpatizanţi ai cauzei naţionale s-au întrunit în Piaţa Sf. Gheorghe de unde au plecat spre Gara de Nord pentru a-i întâmpina pe studenţi. După spusele ziarului liberal „Voinţa Naţională”, în piaţă s-au întrunit studenţii bucureşteni rămaşi acasă, lor adaugându-li-se numeroşi simpatizanţi ai cauzei românilor din Transilvania şi Bucovina, reprezentanţi ai tinerimii române din Sibiu, societatea macedoneană Dacia, dar şi diverse societăţi comerciale cum era cea a coaforilor. După spusele aceluiaşi ziar, la gară ar fi venit în întâmpinarea studenţilor circa 15 000 de oameni. Deşi trenul urma să ajungă în gară la orele 20:30 acesta a avut o întârziere de două ore cauzată de opriri nejustificate în gările Feteşti şi Fundulea, întârzieri de care, din câte se pare, autorităţile erau direct responsabile, dorind prin aceste opriri să împiedice manifestaţia7. În acest timp autorităţile au luat şi alte măsuri, cum ar fi postarea în jurul statuii lui Mihai Viteazul a unui cordon de poliţie care să împiedice o eventuală manifestaţie naţionalistă presărată cu discursuri în stradă sau în piaţa publică înainte şi după sosirea studenţilor. De la gară studenţii împreună cu simpatizanţii lor s-au îndreptat spre statuia lui Mihai Viteazul, parcurgând Calea Griviţei, Calea Victoriei şi bulevardul de până la statuie pe întuneric ca urmare a dispoziţiei primarului Nicolae Filipescu care dăduse directive să se stingă luminile de pe stradă şi să se evacueze, prin mijloace paşnice, bulevardele din apropierea statuii, încercând să evite o manifestaţie ce ar fi putut avea conotaţii nefericite pe plan extern pentru România. Trebuie spus că între timp avuseseră loc violenţe la Gara de Nord între jandarmi şi manifestanţi, cei din urmă rupând cordonul ce străjuia peronul8. “Timpul” consemnează faptul că printre studenţi se infiltraseră agitatori care proveneau din rândul membrilor şi simpatizanţilor Partidului Naţional Liberal, care nu se sfiau să exploateze în felul acesta chestiunea naţională în scopuri de partid9. Odată cortegiul ajuns la statuie, cei doi reprezentanţi ai studenţilor, C. Ionescu respectiv Mircea Petrescu au depus mai multe coroane de flori10, după care, auzind că mai mulţi studenţi bucureşteni au fost arestaţi, grosul manifestanţilor s-a îndreptat spre prefectură, provocând alte dispute cu forţele de ordine, dispute ce s-au soldat cu victime din ambele tabere, dar şi cu arestări din rândul manifestanţilor, ordinea fiind restabilită aproape de zorii zilei, atunci când ultimii manifestanţi s-au retras.
Acuzații reciproce
În zilele ce au urmat, cele două ziare (“Timpul” şi „Voinţă Naţională”) au publicat în paginile lor scrisori venite de la organizaţiile studenţeşti din ţară, în care acestea îşi exprimau regretul faţă de cele petrecute la Bucureşti. Interesant este că părerile acestora erau împărţite, dacă unii acuzau autorităţile de folosirea forţei pentru împiedicarea manifestaţiei, ceilalţi îi făceau vinovaţi pe studenţii prezenţi la manifestaţie de faptul că se lăsaseră manevraţi de opoziţie pentru a isca un scandal diplomatic care să decredibilizeze guvernul conservator. Pe această linie, a avut loc la 19 septembrie în Sala Orfeu o întrunire publică a studenţilor bucureşteni demnă de o întrunire în scopuri electorale, în care aceştia au ţinut să arunce acuze grave la adresa celor care nu participaseră la manifestaţie şi care în felul acesta nu făcuseră altceva decât să îşi mărturisească lipsa de patriotism11. Imediat după această întrunire vor veni răspunsuri în presă din partea altor organizaţii studenţeşti care contraziceau părerea studenţilor întruniţi la Orfeu.
Dezbaterile şi contrele dintre cele două partide vor continua într-un mod mult mai direct în şedinţa Camerei din 10 februarie 1895, ca urmare a acuzaţiei pe care liberalul Ionel Grădişteanu o lansase la adresa guvernului, făcându-l pe acesta direct responsabil pentru victimele din 14 septembrie. După luările de cuvânt ale ministrului Instrucţiunii Publice, Take Ionescu, şi ale lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, care acuzau opoziţia de implicare în organizarea acestei manifestaţii primejdioase, ia cuvântul Nicolae Filipescu, primarul capitalei la acea dată şi deputat conservator în acelaşi timp. Discursul acestuia este evident în concordanţă cu al colegilor ce vorbiseră înaintea sa. Baza argumentelor sale era pusă pe seama existenţei printre studenţi a unor membri P.N.L.12, acest lucru explicând şi ovaţiile mulţimii la trecerea cortegiului prin faţa Clubului Liberal, ovaţii provocate de ieşirile la balcon ale fruntaşilor liberali D.A. Sturdza, N. Fleva, Anastase Stolojan şi St. Sihleanu13. Tot primarul capitalei afirma că o astfel de manifestaţie nu îşi avea rostul într-o perioadă în care relaţiile cu Austro-Ungaria erau aşa cum erau. Mai mult decât atât acesta era de părere că o astfel de manifestaţie nu putea decât să facă rău românilor din cadrul Dublei Monarhii, mâhnirea autorităţilor maghiare urmând să fie transpusă, în opinia sa, în măsuri ce aveau ca scop restrângerea şi mai mare a drepturilor pentru români14.
Dincolo de disputele verbale dintre cele două partide trebuie spus faptul că o astfel de manifestaţie a fost alimentată în primul rând de conceptul de naţiune care pentru mulţi reprezenta un crez. Totuşi trebuie remarcat faptul că amploarea pe care evenimentele au luat-o nu ar fi fost posibilă fără implicarea serioasă a opoziţiei liberale care nu s-a ferit să folosească pe studenţi în scopuri proprii, preferând să afişeze în acele momente un patriotism de paradă în neconformitate cu angajamentele pe care statul român şi le luase faţă de aliaţii săi, teza manifestării spontane a spiritului naţional fiind în aceste condiţii imposibil de susţinut.
NOTE
1. Ion Bulei, Conservatori şi conservatorism în România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 672.
2. Declaraţiunile d-lui Kalnoky în Delegaţiunea ungurească, în „Timpul”, anul XVI, nr. 199, 10/22 septembrie 1894.
3. Ibidem.
4. Congresul studenţilor la Constanţa, în „Timpul”, anul XVI, nr. 203, 16/28 septembrie.
5. Ibidem.
6. Manifestaţia studenţilor – sălbăticiile guvernului, în „Voinţa Naţională”, anul XI, nr. 2945 – (c), 16/28 septembrie 1894.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Informaţiuni, în „Timpul”, anul XVI, nr. 203, 16/28 septembrie 1894.
10. Manifestaţia studenţilor – sălbăticiile guvernului, în „Voinţa Naţională”, anul XI, nr. 2945 – (c), 16/28 septembrie 1894.
11. Au rămas caraghioşi, în „Timpul”, anul XVI, nr. 207, 21 septembrie/3 octombrie 1894.
12. Nicolae Filipescu, Discursuri politice, vol. I, de Nicolae Pandelea, cu o prefaţă de un bătrân conservator, Bucureşti, Editura Minerva, 1912, p. 140-143.
13. Incidentele de aseară, în „Timpul”, anul XVI, nr. 203, 16/28 septembrie 1894.
14. Nicolae Filipescu, op. cit., p. 140-143.