Autor: Ion Bulei.

Două erau, după Nicolae Iorga, trăsăturile Elenei Cuza: cea mai autentică maiestate şi cea mai desăvârşită simplitate. Prima îi venea din originea sa de mare aristocrată, pentru că era fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi Sturdza, două dintre cele mai mari familii ale Moldovei primei jumătăţi a secolului 19. Cea de a doua venea din firea ei, mult prea timidă, din bunătatea ei necuprinsă, pe care toţi contemporanii i-au recunoscut-o. Educaţia de familie nu-i încurajează un fel mai larg şi mai expansiv de înţelegere a vieţii. Educaţia ei este făcută după principii pedagogice prea severe, sub îndrumarea mamei ei şi a unor pedagogi şi profesori străini, la conacul de la Soleşti-Vaslui şi apoi la moşia unchiului ei Constantin Sturdza de la  Şcheia, într-un cadru prea închis. O educaţie dominată de învăţarea a două limbi străine, germana şi franceza, pe care le va stăpâni foarte bine şi le va vorbi şi scrie cu eleganţă, mai ales franceza, cum o demonstrează corespondenţa sa cu Hermiona Asachi.

O soţie de neam ales

 Dintr-o educaţie mult prea de familie cade în la nici 19 ani (era o vreme în care fetele se măritau foarte tinere) în braţele unui soţ, Alexandru Ioan Cuza, total diferit de ea. El căuta o soţie de neam ales, care să-i ridice rangul în societate (Cuza provenea dintr-o familie de boieri mijlocii), ea visa zburători. El seducător, bărbat de mare succes, om de societate, ea timidă, retrasă, cumpătată, cu o foarte mică încredere în forţele proprii şi care nu avea acel vino-încoace care atrage la o femeie. În plus, nu poate aduce pe lume un copil. Şi Cuza e un mare iubitor de copii. Sunt deosebiri de caracter care se mai estompează în momente de excepţie. Cum a fost încercarea de revoluţie din Moldova din 1848, când tânăra soţie, văzându-şi soţul arestat şi dus de la Iaşi spre Galaţi, aleargă la consulul britanic Cuninghan şi pune la cale evadarea lui Cuza, la Brăila, de unde apoi pleacă la Cernăuţi şi apoi la Viena şi Paris.     

De la o aventură, la alta

Viaţa cuplului Cuza se desfăşoară între evenimente cotidiene, care sunt multe ce-l implică pe tânărul Cuza, şi între o aventură sau a alta a acestuia. Cea mai cunoscută dintre ele este aceea cu Cocuţa Vogoride, soţia caimacanului Nicolae Vogoride, relaţie care îl ajută mult în repetarea alegerilor pentru Divanul ad-hoc al Moldovei în 1857. O viaţă care continuă să fie astfel şi după ce în calea lui Cuza apare Maria Obrenovici. Fiica lui Costin Catargiu şi a Smărăndiţei Balş, căsătorită cu un general sârb şi apoi cu Miloş Obrenovici al Serbiei (decedat în 1860), Maria era o frumuseţe a vremii. Era şi prinţesă şi bogată. Străluceşte la balurile, la petrecerile vremii. La Palatul Domnesc de pe str. Lăpuşneanu din Iaşi, este remarcată de Al. I. Cuza. Între cei doi se naşte o adevărată pasiune. Maria Obrenovici pune în relaţie nu numai sentiment, ci şi interes.

O amantă, o camarilă, o decădere

Maria, care îi aduce domnitorului doi copii, pe Alexandru şi Dimitrie, pe care soţii Cuza îi vor adopta, vrea să se afişeze cu Cuza pretutindeni. Alături de Cezar Librecht creează o adevărată camarilă influenţând negativ domnia lui Cuza. Mulţi prieteni devotaţi ai domnitorului sunt îndepărtaţi. Linguşitori şi afacerişti le iau locul. „Mica curte a lui Cuza din Bucureşti era una din cele mai destrăbălate”, scria britanicul Gordon Brook-Shepherd, desigur exagerând. Maria Obrenovici voia să fie prima doamnă a ţării (nu fusese ea şi a Serbiei?). Elena, legitima  Doamnă, a vrut de mai multe ori să renunţe la soţul ei. Şi de fiecare dată a reuşit să n-o facă. Suferă enorm, dar comportamentul său public e ireproşabil. Când suferinţa e prea mare, prea lângă ea, pleacă la Paris, unde chiar rămâne pentru trei ani. Cu sufletul ei bun şi educaţia pe care o avea îşi dedică vremea operelor caritabile. Patronează Azilul Elena Doamna din Bucureşti, destinat fetelor orfane, lucrează la Iaşi la Spitalul Caritatea, susţine tineri talentaţi, dă petreceri caritabile, ajută pretutindeni unde poate s-o facă şi se implică în toate operele de binefacere. Trece peste toate şi îi înfiază pe copiii lui Cuza cu Maria Obrenovici, ocupându-se de educaţia lor. Împărtăşeşte cu stoicism exilul soţului detronat.

O soţie pentru istorie

Relaţia lui Cuza cu Maria Obrenovici nu încetează nici după pierderea tronului. Elena Doamna e sfătuită de toţi ai ei ca măcar acum să renunţe la Cuza. N-o face nici acum, şi, după moartea acestuia, în 1873, îi păstrează amintirea cu extraordinară devoţiune, „neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoştea, pe care le îngăduise şi – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga). A supravieţuit tuturor celor pe care i-a iubit sau i-a cunoscut îndeaproape (în 1876, la 44 de ani, moare şi Maria Obrenovici de cancer. Să fi fost pedeapsa lui Dumnezeu?). Elena Doamna e  exemplul de fiinţă care se învinge pe sine pentru a nu face rău altora de lângă ea. Suferă în viaţă, dar se salvează în istorie. Demonstrează superioritatea celor care ştiu să se sacrifice.