Autor: prof.univ. Constantin Buşe.

Au trecut peste cinci veacuri de la marea întreprindere a lui Cristofor Columb, socotită, cu deplin temei, drept cea mai mare aventură maritimă a timpurilor moderne.

Descrierea şi motivaţia, destul de documentată şi, drept urmnare, convingătoare, a marilor descoperiri geografice, au îmbrăţişat diverse aspecte – economice, ştiinţifice, religioase, de prestigiu, de aventură etc. În măsură mai mare sau mai mică aceste cauze au determinat călătoriile, descoperirile, explorările, cuceririle şi stapânirea a ceea ce s-a numit Lumea Nouă, adică America. Au existat însă, de la începuturi, deosebiri esenţiale, chiar dacă nu în mod strict delimitate, în înfăptuirea acestui grandios fenomen istoric. Foarte succint, s-ar putea spune că, în cele din urmă, unii au urmărit dominaţia şi îmbogăţirea, eventual cât mai rapidă şi mai substanţială, alţii nevoia de a supravieţui, nu în primul rând material, ci mai ales spiritual. Şi mai simplu: unii au căutat să ia, alţii au fost nevoiţi să producă.

Descoperirea Americii – un accident?

S-a spus, poate cu dreptate, că „europenii n-au descoperit America, s-au lovit de ea”! Ea le-a apărut ca o etapă, un accident, dacă nu o piedică, în calea spre Cathay, Cipango, India. În 1410, cardinalul d’Ailly, publica Imago Mundi, din care Columb va afla că încă Aristotel socotea că o mare îngustă separă Europa de Asia şi că era suficientă traversarea în linie dreaptă a Atlanticului de la răsărit la apus pentru a ajunge în mirifica lume a Orientului.

Îndată după marea aventură columbiană (patru călătorii între 1492-1504), marinari, soldaţi şi aventurieri s-au lansat în competiţia pentru cucerirea aurului, a perlelor şi a unui drum către Indii, iar papa Alexandru al VI-lea s-a grăbit (1493) să împartă lumea, încă necunoscută, între spanioli şi portughezi.

La 1500, despre Anglia nu se prea vorbea, fiind un mic regat fară putere navală, sfâşiat de lupte interne politice şi religioase.

Totuşi, regele Henric al VII-lea a pus bazele unei flote, a construit un arsenal, a introdus legi şi a încheiat tratate care protejau comercianţii şi mărfurile engleze. Tot el a încurajat şi a furnizat fonduri pentru expediţiile lui John Cabot (Giovanni Caboto), din 1497-1498, care, şi el, dorea să găsească prin vest drumul mirodeniilor.

În locul mirodeniilor, Cabot a găsit morunul de lângă Terra Nova şi coasta Labradorului.

În primii ani ai secolului al XVI-lea, în nordul Atlanticului explorau portughezii (1501-1502) şi bretonii (1504). În 1508, Thomas Aubert din Dieppe a cercetat coastele Labradorului şi Terra Nova, fiind primul francez care revenea în Europa cu „indieni”adică locuitorii de atunci ai Americii.

Ultimele tentative portugheze de a se instala pe coasta de nord-est a Americii au fost întreprinse la 1520-1521. Dacă Magellan a găsit trecerea spre Asia prin sud, de ce nu s-ar fi încercat aflarea unei treceri prin nord, eventual mai scurtă? Asta şi-a propus florentinul Giovanni de Verrazano, navigator în serviciul Franţei. El a întreprins o călătorie în 1524, explorând coastele la Atlantic ale actualelor State Unite, regiunii Virginia spunându-i Arcadia care, mai târziu, va desemna o regiune mai nordică numită Acadia. Actualei zone New York i-a dat numele Angoulême. Întreg teritoriul Americii de Nord va purta numele de Noua Franţă.

Au urmat călătoriile lui Jean Cartier, subvenţionat de Francisc I (1534-1536), navigatorul care a constatat că Terra Nova era o insulă, care a descoperit fluviul ce se va numi Sf. Laurenţiu şi care va iniţia primele acţiuni de colonizare franceză în America (1643), însă fără prea mult succes.

„Aventura” engleză

A trebuit să treacă aproape un secol până când Anglia să se dovedească a fi capabilă, nu numai să dorească, dar să şi poată să exploreze. Şi apoi să colonizeze coastele Americii de Nord. Totuşi, interesul existând, dată fiind criza economică, în 1553 a fost creată Compania Comercială Negustorii Aventurieri (Merchands Adventures) cu scopulde a descoperi „ţări şi insule încă necunoscute”. N-au descoperit ce şi-au propus, nici drumul prin nord-est spre China, însă au stabilit profitabile schimburi comerciale cu Rusia lui Ivan cel Groaznic.

În disputa anglo-spaniolă, pe lângă factorul economic, un rol tot mai important a început să-l joace cel politic şi cel religios. Or, în timpul acestor confruntări, soldate cu distrugerea Invincibilei Armada, la 1588, şi-a croit drum ideea că Anglia, englezii, trebuie să exploreze, să colonizeze, să-şi creeze un imperiu colonial dincolo de ocean. Anglia nu trebuia să mai importe din ţările concurente, iar în perspectivă trebuia să asigure spaţiu excedentului de populaţie.

Până atunci vasele engleze vor practica pirateria, însuşindu-şi mari cantităţi de aur din teritoriile sau de pe vasele spaniole, acţiuni în care s-au ilustrat John Hawkins şi Francis Drake.

Unul dintre favoriţii Elisabetei I, Sir Walter Raleigh şi fratele sau vitreg, Sir Humphrey Gilbert, au avut ideea întemeierii unei colonii în America de Nord. Gilbert a capătat autorizaţia să caute „ţări păgâne şi barbare, care să nu fi fost încă în stapânirea altor principi creştini”.

În 1585, oamenii lui Raleigh puneau piciorul pe o insulă din apropierea coastei de azi a Carolinei de Nord, pe care au numit-o Virginia. După 2-3 călătorii au fost lăsaţi aici 89 de bărbaţi şi 17 femei. Peste puţină vreme toţi vor fi dispărut. Un eşec care nu a descurajat.

Urmările acestei întâlniri ar fi fost mai puţin însemnate dacă America n-ar fi avut, totuşi, o climă destul de prielnică europenilor. Cum se va vedea cu timpul, greutăţile călătoriilor şi sălbăticia locurilor au înlăturat de la început fiinţele slabe, timide şi firave.

„Cine nu munceşte, nu mănâncă!”

Sperând în reuşită, negustorilor englezi le-a fost la îndemână să organizeze companii de colonizare.

În 1606, s-au constituit două companii, una la Londra, alta la Plymouth.  A rezistat prima, care, printr-un Consiliu cu sediul la Londra, urma să administreze Virginia, sub controlul regelui. Deşi, de fapt, întreprindere particulară, ea marca începutul creşterii Imperiului. În decembrie 1606, trei vase plecau din portul Londrei, cu 143 colonişti, dintre care şapte vor constitui Consiliul local al coloniei. Charta era proprietatea companiei şi nu a coloniştilor. Aceştia nu ştiau ce-i aşteaptă, credeau că vor traversa un istm şi se vor îndrepta spre Catay şi India. Sperau şi ei să întâlnească un Inca sau un Montezuma, adică bogăţii fabuloase. La 2 aprilie 1607, au dat peste o regiune împădurită, sălbatică. Pe malul unui râu, pe care l-au botezat James, au ridicat prima aşezare Jamestown. Raporturile cu băştinaşii erau când rele, când bune. Coloniştii sufereau de foame şi de boli.  Deviza unuia dintre ei, căpitanul John Smith, a trebuit să fie: „Cine nu munceşte, nu mănâncă!”

În Anglia se aşteptau în zadar aurul şi pietrele preţioase. În 1609 un vas aducea provizii şi femei. Coloniştii erau slabi, bolnavi, neputincioţi. Meseria de gropar rămânea singura activitate serioasă în colonie. În 1610, cei 60 de supravieţuitori erau decişi să părăsească aceste locuri neprimitoare. I-a salvat o nouă flotilă venită din Anglia cu provizii, medicamente şi mai ales cu unelte de muncă. Colonia a fost salvată, dar prosperitatea ei rămânea un vis. Pentru a supravieţui, coloniştii au fost obligaţi să lucreze cel puţin trei acri de pământ fiecare. Salvarea a venit de la cultura tutunului. Pentru a stimula colonizarea, Compania londoneză a decis să acorde 50 de acri pământ oricărui lucrător liber şi tot atâta celui care aducea un lucrător.

Mâna de lucru albă rămânea rară, iar cultura tutunului cerea eforturi deosebite.

În 1619, s-a întrunit prima adunare a coloniştilor – camera burghezilor din Virginia, cu un speaker şi un sergent at arms, după model englez. Mai târziu, guvernatorul a transformat Consiliul într-o Înaltă Cameră. Legile trebuiau să fie sancţionate de directorul companiei din Londra, însă Camera dispunea de un drept de veto asupra deciziei directorilor. Singura urmă de vasalitate era un impozit de un shilling, ce se percepea pentru fiecare 50 acri şi era justificat prin ideea că tot pământul coloniilor era o feudă al regelui.

La 1671, populaţia coloniei era de 40 000 locuitori, din care 2 000 negri. În fiecare an soseau aproximativ 1 500 de colonişti sau servitori, plus două vase cu negri odată la şapte ani. Produsele coloniei erau tutunul, puţină mătase şi catarge de corăbii. 80 de corăbii engleze făceau călătorii anual. Între timp, compania fondatoare a coloniei a dat faliment şi Virginia va deveni o întrepridere comercială sub patronajul Coroanei.

Plymouth, Massachusetts… Noua Anglie

În 1620, a apărut în America, la nord de Virginia, un nou tip de colonizare britanică, consecinţă, în mare măsură a luptelor politice şi religioase din Anglia. Trei grupe de biserici se înfruntau: anglicanii, presbiterienii şi independenţii. Ultimii erau persecutaţi de primele două biserici. Ei au trebuit să emigreze în Olanda, unde nu au mai putut trăi, iar Spania nu a acceptat eretici în coloniile ei, de teama contaminării. Oficialii de la Londra socoteau, în mod realist, că ereticii erau buni pentru export. Independenţii, separatiştii sau puritanii, cum li s-a zis, cereau un ţinut „unde să aibă libertatea de a ruga în pace”, ori Compania tocmai căuta colonişti. S-a ajuns la un târg. Emigranţii puneau munca, negustorii banii. Pentru a garanta capitalul investit s-a stabilit ca, în timp şapte ani, produsele coloniei să fie depuse în magazii şi vândute de Societatea pe acţiuni. Astfel, că, 102 pelerini, nu toţi seperatişti, s-au îmbarcat pe Mayflower, în septembrie 1620. Drumul a fost o odisee. La 21 decembrie ajungeau într-un loc necunoscut, unde nu aveau nicio concesiune şi niciun drept.

Dar, s-au legat între ei să respecte regulile stabilite în comun, în regim de egalitate. Pelerinii, fără să fi dorit, se găseau deodată fără stăpâni, fără şefi şi această întâmplare a transformat pactul religios într-un contract social.

Au numit guvernator pe unul dintre ei, au întemeiat satul Plymouth, în condiţii foarte grele. Jumătate dintre cei nou veniţi au murit în prima iarnă. Ceilalţi au supravieţuit datorită sprijinului triburilor indiene, care i-au învăţat să cultive porumbul. Au supravieţuit, dar n-au prosperat. În 1761, erau 7 000 de colonişti, care s-au unit cu colonia Massachusetts, întemeiată pe alte principii religioase, dar şi pe un simţ practic deosebit: de a atribui membrilor comunităţii pământuri în proprietate deplină. Din această largă distribuire a pământului avea să apară mai târziu, în Noua Anglie, egalitatea politică. „Acest act, va aprecia istoricul Daniel Webster, a fixat formele viitoare ale guvernării. Caracterul instituţiilor lor a fost determinat prin legile lor fundamentale asupra proprietăţii”. Colonia Plymouth dispărea, dar influenţa ei postumă a crescut. Colonia Massachusetts era formată din puritani coloni, care au obţinut, în 1609, o Chartă regală. Erau nobili de la ţară şi negustori bogaţi. Acordând Charta, guvernul crezuse că această colonie, ca şi Virginia, va fi guvernată din Londra, dar Consiliul a decis să se transporte în întregime în Massachussetts, ceea ce a dus, de fapt, la constituirea unui stat aproape independent. Respectau deosebirile de castă şi rang. Teologia ebraică, disciplina geneveză şi tradiţia britanică îi ajutau în dorinţa de a întemeia un stat autoritar. Dar, în concepţia lor, autoritatea nu putea fi decât religioasă. Credeau, cuvânt cu cuvânt, în Biblie, în amestecul permanent al lui Dumnezeu în afacerile umane, în autoritatea vremelnică a preoţilor.

Refugiaţii politici şi refugiaţii religioşi se regăseau în Antile sau în America de Nord. În Massachusetts pământul cerea multă muncă, tutunul creştea greu, negrii nu se aclimatizau. Numai fermele mici, cultivate de fermier şi familia sa, înfloreau. Acestea, pentru a rezista, au trebuit să se grupeze în sate şi oraşe, să-şi consolideze viaţa şi munca în comun. Fermierul nu plătea taxă, era acţionar liber.

Rhode Island, Connecticut…

Conflictele dintre spiritele mai liberale şi teocraţia puritană au dus la crearea noilor colonii. Roger Williams, un tânăr credincios şi extrem de activ, a venit din Anglia în 1631, a fost institutor la Salem şi şi-a atras duşmănia Curţii de judecată deoarece propovăduia că toţi oamenii sunt egali şi fraţi, fiind copiii lui Dumnezeu; că o Chartă regală nu dădea niciun drept asupra pământului care aparţinea, în realitate, indienilor; că statul şi biserica trebuiau separate; că a limita dreptul de vot în materie civilă numai la membrii bisericii ar fi ca şi cum ar prefera un medic pentru convingerile sale religioase; că orice persecuţie din motive de conştiinţă erau evident împotriva doctrinei lui Iisus Christos.

„Un magistrat – spunea Williams – nu este numai servitorul lui Dumnezeu, ci şi servitorul poporului”.  Astfel, el rupea cu tradiţia calvină din Boston şi revenea la ideile pelerinilor din Plymouth şi la un contract social liber. În 1635, Williams a fost izgonit din Massachusetts. El a întemeiat, în Rhode Island, cu un grup de prieteni, aşezarea Providence. Aici, cumpără pământuri de la indieni, al caror prieten devine. Rhode Island trebuia să devină o colonie de o toleranţă desăvârşită, un refugiu pentru conştiintele delicate. Acolo au venit mulţi necăjiţi, mai ales anabaptişti, eliberându-se, astfel, atât de episcopii papişti, cât şi de tiranii presbiterieni. Deşi fost prieten al lui Cromwell şi al lui Milton, Williams a obţinut în 1662 o Chartă regală pentru colonia sa. Datoria Americii, a Statelor Unite faţă de acest fondator al liberalismului politic este imensă.

Alte grupuri de nemultumiţi, veniţi din Massachusetts, au creat colonia Connecticut, unde aflăm pe Thomas Hooker care respingea teocraţia.

„Baza oricărei autorităţi – afirmă el – este liberul consimţământ al poporului”, iar „privilegiul de a alege şefii aparţine tot poporului”.

Legile fundamentale din Connecticut, „prin Constituţia scrisă a democraţiei moderne” pe care Hooker a adoptat-o cu prietenii săi în 1639, stabileau un guvern ales de 
oameni liberi.

În 1662, diferitele plantaţii din Connecticut s-au unit şi au obţinut o Chartă foarte liberală, întrucât regele şi parlamentul nu pretindeau nici un control asupra adunării şi guvernului, alese de colonie. Astfel, s-ar putea spune ca Rhode Island şi Connecticut au devenit primele state coloniale independente. Ele obţinuseră prin mlădiere, decenţă şi dibăcie, încă din secolul al XVII-lea, ceea ce Bostonul nu a obţinut decât în secolul următor, printr-un gest de revoltă. Principiul era „să obţină privilegii care să atragă atenţia şi să permită bisericilor să se opună fără a persecuta”. Aceasta a fost politica în Connecticut.Ea a reuşit şi Hartfordul a devenit leagănul democraţiei americane.

În 1684, Charta din Massachusetts a fost revocată, iar în 1691 a fost acordată altă Chartă prin care oligarhia puritană şi-a pierdut puterea, dreptul de vot devenind din religios, censitar.

Maryland, Carolina, Pennsylvania, New York

Coroana a acordat Charta nu numai companiilor, ci şi particularilor. Unul dintre aceştia a fost Sir George Calvert, catolic, devenit lord Baltimore şi căruia Carol I i-a dat în deplină stăpânire pământurile dintre Potomac şi paralela 40, pe care lordul le-a numit Maryland. Baltimore oferea 1000 acri pământ celui care aducea în Maryland cinci colonişti. Datorită lui, în Maryland biserica protestantă şi biserica romană au trăit în bună înţelegere. Deşi suveran absolut, prin Chartă, Baltimore a recunoscut dreptul supuşilor săi de a se întruni, a dat o lege de toleranţă, conform căreia nimeni nu putea fi urmărit pentru ideile sale ale religioase, dacă exista credinţa în Sfânta Treime şi în Iisus Christos.
 La fel a apărut, în timpul lui Carol II, Carolina – mai târziu Carolina de Nord şi Carolina de Sud. Proprietarii ei erau Sir George Carteret, Monk, Clarendon etc., care au cerut filosofului John Locke să le întocmească o constituţie. Conform acesteia, o cincime din pământ rămânea proprietarilor, altă cincime lorzilor, care o cultivau cu ajutorul servilor, iar restul rămânea fermierilor liberi. Scopul urmărit a fost să creeze o aristocraţie, dar când atâtea pământuri fără stăpân se ofereau colonizatorilor, cum ar fi primit ei să stea pe un domeniu ca servi?

În 1681, William Penn a dobândit o Chartă personală, care-i recunoştea, în deplina proprietate, un teritoriu între Massachusetts şi Maryland, mai întins decât Anglia şi Ţara Galilor. Aici i-a chemat pe puritanii extremişti persecutaţi – quakerii. Aceasta va fi colonia Pennsylvania, unde Penn a ridicat oraşul Philadelphia, adică „oraşul dragostei frăţeşti”. Pentru că quakerii erau fără vicii şi toleranţi, aici s-au aşezat scoţieni, germani, galezi etc. Armonia între locuitorii atât de diferiţi a durat până la moartea lui Penn, după care, până la independenţă, între urmaşii săi şi comunitate a existat o stare conflictuală.

Înainte de a deveni engleză, Colonia New York fusese olandeză. În 1609, un vas al Companiei olandeze a Indiilor, comandat de Henry Hudson, a descoperit golful în care se vărsa un fluviu, ce se va numi Hudson.

Nou veniţii au debarcat pe insula din gura fluviului căruia indienii îi ziceau Manhattan – „insula unde ne-am îmbătat”. Au ridicat pe Manhattan un sat, Noul Amsterdam. Regele Angliei obţinea o colonie înfloritoare pe care a dat-o fratelui său, ducele de York. New Amsterdam devenea New York.

Astfel, într-o formă sau alta, au apărut coloniile engleze pe coasta atlantică a Americii de Nord.

Toate, la 1750, se bucurau şi erau mândre de statutul de semiindependenţă. Toate dispreţuiau o putere prea îndepărtată şi straină de nevoile lor. Toate beneficiau în adunările lor de libertăţile greu câştigate. Era, totuşi, o deosebire între cele din nord şi cele din sud. La nord, puritanismul dăduse o morală care putea asigura mai bine reuşita temporară unui popor de negustori şi meşteşugari. Yankeul sau locuitorul Noii Anglii (yankee era deformarea de către indieni a franţuzescului anglais) păstrase credinţa că aparţine, prin originea sa, poporului ales. Lupta împotriva unui pământ sterp, a unei clime aspre, obligaţia de a lucra din greu, de a înlocui sărăcia ţării prin comerţ şi navigaţie, forjase fiinţe puternice, econoame, mulţumite de ele însele şi care priveau la bogăţiile lor crescânde ca la o favoare a cerului.

Aceasta uimitoare revoluţie în etica muncii purta în sine sâmburele revoluţiei industriale.

De la Hernan Cortez la Buffalo Bill

Instalarea europenilor în America s-a facut în diferite perioade şi în două modalităţi opuse. Pentru a le ilustra cât mai simplu recurgem la imagini: de o parte, Hernan Cortez, substituindu-se autorităţii lui Montezuma în fruntea Confederaţiei Aztece; Francisco Pizzaro înlocuindu-l pe Atahualpa în fruntea Imperiului Inca.

De cealaltă parte, imaginea backwoodman-ului, din vechiul vest, vânător, dar mai ales defrişeur şi fermier, care, din luminiş, veghează cu arma în mână câmpul de porumb.

Acesta este Davy Crockett, mitul regăsit al unei întregi generaţii. Backwoodman-ului i-au trebuit mai bine de două secole pentru a străbate 2 000 km de pădure (10 km pe an). Început prin acţiunea lui Walter Raleigh, la 1585, episodul Davy Crockett se va încheia la 1850 când, peste tot, frontul continuu al colonizării părăseşte pădurea şi ezită un moment în faţa nemărginitei prerii. Adevăratul Davy Crockett, omul pădurii, murise de fapt la 1836, în plină campanie la El Alamo, în punctul de întâlnire a celor două moduri de colonizare.

O altă imagine este cea a lui Buffalo Bill. Frontiera în preerie, atacul diligenţei, apoi Pacific Railway; 2 500 km în 27 de ani, de la 1860 la 1887 (100 km pe an). Buffalo Bill, mitul său a încântat copiii cinematografului mut ca şi „cavalcada fantastică” a lui John Ford. 

Gestul omului alb în America este conţinut în aceste două ansambluri de imagine.

La noche triste, ale cărei flăcări se reflectă pe Laguna de la Tenochitlan, tezaurul lui Atahnalpa, Davy Crockett şi cavalcada fantastică.

De o parte conquista, explorarea rapidă în căutarea unui rezultat palpabil, a unui depozit de aur, argint, perle şi substituirea la vârf  a unei autorităţi europene autorităţii indiene.

De altă parte, frontiera, farmer’s frontier, în accepţia istoricilor americani, o ocupare a solului mai lentă, însoţită de o transformare în profunzime în spatele frontului continuu al colonizării.

Sursă de bogăţie, sursă de ordine, sursă de putere, frontiera apropiată a fost punctul de plecare, stare de spirit care a copleşit înapoierea, o sursă din care au izvorât noi aventuri, sufletul unei colectivităţi şi forţa sa de coeziune.

Principala originalitate a frontierei americane a fost durata sa scurtă de timp.

Timpul american a fost mai dens, mai încărcat de transformare, deci a curs mai repede. Omul american este un episod tardiv al fenomenului uman. Omul a venit în America, el nu a apărut.

Trăsătura structurală a Americii frontierei a făcut ca la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Anglia a încercat să transforme îndepărtatele sale provincii în colonii, Londra să eşueze şi aceste teritorii să-şi afle independenţa, adică întoarcerea Americii de Nord la destinul său iniţial.

Frontiera punea la îndemâna oricui, dacă era dornic de dreptate, o societate unde se preţuiau numai curajul şi munca.

Contează doar ce ştii să faci!

În 1760, Benjamin Franklin publica broşura Informaţii pentru cei care ar dori să vină în America, în care sintetiza realitatea socio-economică din colonii: „Adevărul e că în această ţară sunt puţini oameni atât de lipsiţi ca săracii din Europa, dar nici bogaţi, ca cei europeni, n-avem; aici domină o fericită mediocritate. Puţini sunt mari proprietari de pământuri sau fermieri arendaşi, căci cea mai mare parte îşi cultivă singuri pământurile, sunt meşteşugari sau fac vreun negoţ. Puţini sunt atât de bogaţi încât să trăiască din rente, sau ca să poată plăti preţurile mari care se plătesc în Europa pentru opere de artă.

Posturile publice sunt puţine şi nu inutile ca în Europa. Nimeni n-ar trebui să se expatrieze în America cu gândul de a găsi o slujbă. Şi mai puţin, dacă se bizuie pe numele lui pentru reuşită… Acolo nu se întreabă un om: – Cine e?, ci: – Ce ştie să facă?”.

America este ţara muncii şi nu ceea ce francezii numeau „ţara unde curge lapte şi miere”. Pe cine sfătuia Franklin să vină în America? Pe oamenii tineri, săraci şi modeşti, care doreau să lucreze pământul sau care ştiau vreun meşteşug. Aceia erau siguri că „vor găsi de lucru, pământ rodnic, cu zece guinee suta de acri şi vecini îndatoritori”. Cei mai săraci puteau începe prin a fi bieţi albi, servitori, oameni cu datorii, deoarece aveau posibilitatea să-şi câştige independenţa în câţiva ani. America de Nord nu avea atracţia Perului pentru călătorii bogaţi, dar oferea năpăstuiţilor mai multe resurse decât Europa, dacă aceştia erau vrednici şi încrezători în soartă.

Foarte devreme, cum s-a văzut, din rândurile celor veniti în Lumea Noua au apărut conştiinte, figuri călăuzitoare ale căror gânduri, principii şi acţiuni practice anticipau Epoca Luminilor. Ei au rămas cvasinecunoscuţi Lumii Vechi, deşi, datorită lor, a fost posibilă apariţia lui Franklin, Washington şi Jefferson şi mai ales a Declaraţiei de Independenţă.

Bibliografie 

Constantin Buşe, Între Panama şi San Francisco. America latină în lume, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.  Pierre Chaunu, L`Amerique et les Ameriques. De la Prehistoire à nos jours, Armand Colin, Paris,1964. Henry Commager, The Americand Mind. An interpretation of American thought an character since the 1880, New York, 1951. Harold Driver, The Americas on the Eve of Dicovery, New York,1964.J.A.Garraty, The American Nation. A History of the United States, New York, 1983. Richard Bushman,  From Purita to Yankee. Character and the social order in Connecticut, 1690-1765, New York. Andre Maurois,  Istoria SUA, Bucureşti, 1947. Francisco Morales Padron, Istoria descoperirii şi cuceririi Americii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. Rene Remond, Istoria Statelor Unite ale Americii, Editura Corint, Bucureşti, 1999. Alexandru Vianu,  Naşterea S U A. – plămădirea unei naţiuni moderne, 1607 – 1787, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969. Silvio Zavala, The Colonial Period in the History of the New World, Mexico, 1967.