Autor: Cristina Păiușan-Nuică.

Dacă începutul secolului al XIX-lea a avut o întruchipare a frumuseţii şi bunului gust, fără îndoială că aceasta a fost Juliette Récamier. Născută în 1777, într-o familie burgheză din Lyon, Juliette a crescut într-o lume a eleganţei şi rafinamentului. În 1787 familia Bernard s-a mutat la Paris, Jean Bernard fiind notar regal, iar în 1793, frumoasa Juliette a fost căsătorită cu un bun prieten de familie, cu trei decenii mai în vârstă, Jacques – Rose Récamier. Relaţia părintească dintre cei doi, un mister pentru o femeie atât de frumoasă, a fost dezlegată decenii mai târziu, când au apărut argumente ce arătau că frumoasa Julie era fiica naturală a bancherului, iar căsătoria a fost aranjată în plină epocă a Terorii, pentru ca aceasta să-i poată moşteni averea, dacă bancherul ar fi fost ghilotinat.
Dar, în locul ghilotinei, Récamier a fost numit la conducerea Băncii Franţei.

Astfel, Juliette a ajuns rapid bijuteria rafinată şi totodată atracţia lumii mondene a Parisului. O fire retrasă, discretă şi ingenuă, Juliette a fost  muza artelor timp de decenii pentru artiştii parizieni, o prietenă, admiratoare a scriitorilor, filosofilor, pictorilor şi sculptorilor francezi.

A fost admirată de artizanii revoluţiei franceze de la Marat, până la Robespierre.

Ar fi putut fi amanta secolului, dar discreţia relaţiilor sale nu a depăşit niciodată notorietatea frumuseţii sale.

Salonul parizian al domnei Récamier a adunat elita artistică. Bogată şi frumoasă, Juliette a fost adorată, iubită cu pasiune, urâtă, alungată de Napoleon de la Paris, dar a rămas în istorie ca un meccena al artelor, o femeie ce şi-a ajutat tinerii admiratori plini de talent să devină mari artişti.

„Madame Récamier” a rămas peste secole un reper al bunului gust, al frumuseţii pure, învăluite într-o aură, care nu a dorit să se încadreze într-o modă sau într-o epocă în care domnea opulenţa, desfrânarea şi rivalităţile acerbe.

Nici o femeie a epocii sale nu a fost atât de curtată ca „madame Récamier” de bărbaţi puternici şi celebri de la Jean Baptiste Bernadotte, la Julien Bonaparte, la prinţul Augustus al Prusiei.

Idila cu prinţul prusac i-a provocat o mare tristeţe, se pare că a fost dragoste adevărată, dar căsătoria acestora nu a putut fi aranjată. În epocă motivul, total neîntemeiat, fiind refuzul „bătrânului soţ” de a divorţa. Idila putea avea un sfârşit tragic, Juliette având o tentativă de sinucidere în momentul rupturii de prinţul Augustus.

Juliette pe recamier cu miniştri

Napoleon, dar mai ales Iosefina au fost profund lezaţi de notorietatea şi influenţa de care se bucura madame Récamier. Admirată de Napoleon, aceasta a evitat apariţiile la curte, orice posibila aventură cu marele împărat, a refuzat moda curţii imperiale şi chiar ideea de imperiu.     

Faima sa europeană, dar şi refuzul de a se alătura curţii lui Napoleon în 1805, i-a adus mânia, chiar ura lui Napoleon. Astfel că atunci când Banca Récamier a avut probleme financiare, putând fi salvată de către împărat, acesta a refuzat să-l ajute pe soţul şi averea „împărătesei artelor”, îndepărtând-o din Paris şi lăsând banca să falimenteze.

Napoleon era mai mult decât gelos pe faima europeană a frumoasei meccena, pe nesupunerea sa faţă de Curtea imperială şi pe refuzul acesteia de a face parte din anturajul său, dar şi pe influenţa pe care aceasta o avea în viaţa politică. Atunci când a aflat că mai mulţi dintre miniştrii săi sunt obişnuiţi ai salonului Juliettei, le-a comunicat acestora că speră ca întâlnirile Consiliului de Miniştri să nu se mute în salonul doamnei Récamier, pentru că el nu este primit acolo. Juliette a fost un personaj cheie dar şi un opozant tăcut şi admirabil al Imperiului până la destrămarea acestuia, a plătit nesupunerea trăind în exil alungată de poliţia imperială, ajungând aproape falită.   

O mare dragoste, o mare prietenie?

Dar marea dragoste şi prietenie a vieţii frumoasei din Lyon a fost scriitorul şi politicianul Chateaubriand. Acesta povesteşte prima întâlnire cu Juliette în Memorii dincolo de mormânt, întâlnire petrecutăîn salonul doamnei de Staël: „Mă întrebam dacă văd un portret al candorii sau al voluptăţii. Nu s-a plăsmuit niciodată aşa ceva”. De la prima întâlnire până la momentul marii pasiuni a trecut un deceniu, timp în care Julie a colindat Europa, a locuit la Roma, apoi la Lyon, a cucerit capitale europene şi a adunat în jurul său artiştii epocii.

Din 1817 şi până la moartea sa (1848), Chateaubriand a fost prietenul, adoratorul frumoasei Juliette, se spune că şi iubitul ei. Farmecul acestei iubiri – prietenii nu s-a degradat cu vremea, în salonul acesteia scriitorul şi-a citit timp de decenii operele, aici a domnit peste artiştii timpului la braţ cu „împărăteasa artelor”, aici a primit aprecierea contemporanilor săi sau a suportat criticile, aici a murit în braţele Juliettei în 1848.  

Salonul doamnei Récamier a fost un Pantheon de budoar. Aici se întâlneau: Lamartine, Balzac, Ampere, Constant, Gérard, Guérin, Talma, Ballanche şi Chateaubriand, iar adorata Julie a fost regină a unei curţi de curtezani de geniu. Dar a ştiut ca nimeni alta că singurul imperiul din lume care rezistă este acela al prieteniei sincere şi că dragostea ca şi frumuseţea sunt apanajul tinereţii trecătoare.  

A fost privită ca fiind o muză a artei, dar şi ca o jucărie a istoriei. I s-au atribuit numiri sau căderi de miniştri, idei geniale sau mari deziluzii.

Atunci când era cu insistenţă întrebat despre „madame”, Sainte Beuve spunea: Avea o minte ce nu strălucea prin ea însăşi, dar care-i făcea pe alţii să strălucească. Avea un talent special de a asculta şi de a se face iubită de toţi cei care-i erau în jur.

A fost timp de trei decenii alături de Chateaubriand, care i-a murit în braţe în 1848.

Un alt mare prieten care a iubit-o platonic şi constant până la moarte a fost filosoful Pierre Simon Ballance, alături de care este înmormântată în cavoul familiei Récamier.

Şi-a scris memoriile, dar înainte de a muri a cerut distrugerea acestora, astfel că doar o parte a corespondenţei sale i-a supravieţuit, publicată în 1859 de una dintre nepoate1.  

Imaginea unei zeiţe

Mitul doamnei Récamier a rezistat timpului şi pentru că aceasta a fost pictată şi sculptată de cei mai importanţi artişti ai timpului său. Imaginea sa a fost pictată de către Jacques-Louis David la 1800, într-o pictura ajunsă celebră, apoi de către François Gérard. Scupturile lui Antonio Canova o înfăţişează ca fiind una dintre graţii, înveşmântată în voaluri diafane. Madame Récamier şi-a comandat aceste portrete lăsând peste secole imaginea ideală a unei frumuseţi clasice, pure şi inteligente.  

Portretele frumoasei Julie spun astăzi istoria acestei femei pline de mister care a supravieţuit tuturor vicisitudinilor: Revoluţiei Franceze, Directoratului, Marii Terori, a Imperiului şi care la vârsta de 71 de ani a fost răpusă de holera ce bântuia Parisul în 1849.