Autor: Sorin Oane.

Cucerirea Italiei ostrogote de către bizantini, la mijlocul secolului al VI-lea,  întăreşte rolul oraşului Ravenna. Împăratul Iustinian (527-565), împodobeşte oraşul cu noi biserici. Printre acestea, San Vitale. Construirea bisericii fusese începută sub domnia regelui ostrogot Teodoric. Ea prezintă o structură exterioară sobră, care contrastează puternic cu opulenţa interiorului, unde se reunesc mozaicuri admirabile. De-a lungul zidurilor absidei strălucesc cele două mozaicuri, cele mai cunoscute din istorie, reprezentând, în stânga, pe împăratul Iustinian şi în dreapta pe împărăteasa Teodora. Ele comemorau oferirea patenei şi potirului de aur pe care cei doi suverani le dăruiseră bisericii, cu prilejul târnosirii celebrate de episcopul Maximian în 548. Numărul pieselor de mozaic din cele două mari „tablouri” este de 322 560, multe dintre ele fiind de aur.

Ravenna, o veritabilă a doua capitală a imperiului

Aflat în nord-estul Italiei, oraşul Ravenna era, în urmă cu un mileniu şi jumătate, unul dintre cele mai importante oraşe ale Apusului. Cu toate că pentru noi cei de astăzi, Ravenna este, în principal, oraşul unde, în 1318, a fost înmormântat  Dante, istoria sa a înflorit încă din secolul al V-lea d.Hr., când împăratul Honorius l-a ridicat la rangul de capitală a Imperiului Roman de Apus, considerând potrivită aşezarea protejată de mare şi mlaştini, ferită astfel de înaintarea triburilor barbare. A fost capitală a Imperiului Roman de Apus între 404 – 476 d.Hr., dar şi a Regatului ostrogot (476 – 540 d.Hr.). În anul 540, generalul bizantin Belizarie cucereşte oraşul de la Witiges, capturându-l pe regele ostrogot, cât şi tezaurul acestuia. Un moment demn de menţionat este cel anterior cuceririi Ravennei, moment în care ostrogoţii, speriaţi de eficienţa adversarului lor, îi oferă acestuia titlul de împărat al Imperiului Roman de Apus. Belizarie se preface ca acceptă oferta ostrogoţilor dar, imediat după ocuparea oraşului, va proclama cucerirea Ravennei drept o victorie a împăratului Iustinian.

Cucerirea Ravennei, principala reşedinţă a regilor ostrogoţi, marca încheierea primei etape a războiului bizantino-ostrogot, care va dura două decenii (535 – 555). Perioada de după 540 este o una fastă, oraşul fiind împodobit cu biserici şi mausolee, cel mai vestit monument de acest fel fiind biserica San Vitale. Tot de acum, oraşul a devenit reşedinţa exarhilor bizantini, pentru ca, după alungarea acestora, să intre în stăpânirea statului papal. După secolul al VIII-lea când a fost cucerit de longobarzi, apoi de franci, oraşul Ravenna a intrat într-un con de umbră, dar rămâne, un loc de pelerinaj datorită vestitei biserici San Vitale.

Biserica San Vitale din Ravenna.

Sfântul Vitale

Legenda spune că biserica a fost ridicată pe locul martiriului Sfântului Vitale (sau Vitalis cum i se spune în calendarul catolic). Există încă  o serie de confuzii între Sfântul Vitalis, al cărui corp a fost descoperit alături de cel ale Sfântului Agricola, în anul  393 d.Hr. la  Bologna  şi Sfântul Vitalis de la Milano. Sfântul Vitalis la care ne referim noi este cel de la Milano. Data martiriului său este incertă. Povestea în sine este destul de neclară. Vitalis ar fi  fost un cetăţean bogat din Milano. A fost căsătorit cu Sfânta Valeria şi au fost părinţii legendarilor Sfinţi Gervasius şi Protasius. Conform legendei, Vitalis a fost descoperit drept creştin atunci când l-a încurajat pe Sfântul Ursicinus din Ravenna să reziste torturilor în momentul execuţiei acestuia. Un judecător numit Paulinus  a ordonat ca Vitalis să fie chinuit şi apoi îngropat de viu. Unele surse spun că el a fost o victimă a lui Nero, altele că a fost o victimă a lui Marcus Aurelius. Unii autori susţin chiar că el ar fi putut fi un personaj dintr-o lucrare de ficţiune.

Biserica San Vitale

Biserica San Vitale este cel mai faimos monument din Ravenna şi unul dintre cele mai importante exemple ale artei şi arhitecturii bizantine din vestul Europei. A fost începută de episcopul Eclesius în 527 şi terminată de al 26-lea episcop de Ravenna, Maximian, în 548, în timpul fiinţării Exarhatului bizantin de Ravenna. Clădirea combină elemente ale arhitecturii romane cu cele ale arhitecturii bizantine. Este faimoasă pentru mozaicurile bogate, cele mai mari din afara Constantinopolului. Biserica s-a conservat intactă, din perioada lui Iustinian până în prezent.

Construcţia bisericii a fost sponsorizată de un bancher, Iulian Argintarul, despre care ştim foarte puţine lucruri, cu excepţia faptului că a sponsorizat şi construcţia Bisericii Sfântul Apollinare in Classe, tot din Ravenna, care s-a ridicat în acelaşi timp cu San Vitale. Dar adevăratul sponsor trebuie să fi fost împăratul Iustinian, care a dorit să folosească biserica drept o dovadă a încorporării noului teritoriu în imperiu. Zidurile exterioare ale acesteia sunt de cărămidă, fără alte podoabe decât mulţimea ferestrelor. Acoperişul de formă conică, din ţigla, este uşor şi nu are nevoie de susţinere. Prin ferestrele boltite pătrund înăuntru razele soarelui luminând galeriile în care stăteau femeile în timpul serviciului divin. Elementele cele mai impresionante ale bisericii San Vitale sunt absida şi altarul. Biserica a servit drept model lui  Carol cel Mare pentru  Capela Palatină de la Aachen, ridicată în anul 805. Câteva secole mai târziu l-a inspirat pe Filippo Brunelleschi în conceperea  schiţelor pentru domul catedralei din Florenţa. Clădirea este una dintre cele opt asemenea clădiri din Ravenna care au fost incluse, în 1996, în Patrimoniul UNESCO.

Mozaicurile sacre ale bisericii

Mozaicurile de la San Vitale sunt considerate sacre în întreaga Italie. În afara tablourilor-mozaic al lui Iustinian şi al Teodorei, foarte important este cel numit Isus Cristos cu episcopul Eclesius şi Sfântul Vitale (mozaicul din absidă). Isus este aşezat pe o sfera albastră simbolizând Raiul, are veşmânt de purpură, părul scurt şi faţa lipsită de barbă (!), semănând cu un împărat roman. Este încadrat de îngeri care îi prezintă pe episcopul Eclesius, în timpul căruia a început construcţia bisericii, şi pe Sfântul Vitale, patronul bisericii. Cu mâna dreaptă Isus oferă coroana de martir  Sfântului Vitale. La stânga sa, episcopul Eclesius îi oferă lui Isus un model al bisericii. Mozaicul pare lucrat dintr-o singură bucată, dar, la o privire atentă, se vede că este realizat din mii de cuburi, din sticlă colorată numite „tessarae”, fixate în tencuiala umedă. Sunt prezentate de asemenea o serie de scene din Vechiul Testament, încadrate de frunze, flori, viţă-de-vie, struguri albi şi negri, păuni şi păuniţe. Marele arc triumfal este decorat cu 15 mozaicuri reprezentându-i pe Isus, cei 12 apostoli, pe Sfinţii Gervasius şi Protasius, fiii Sfântului Vitale. Trecerea spre casa parohială este bogat ornamentată cu ghirlande-mozaic de frunze, fructe şi flori, convergente pe o coroană care înconjoară Mielul Sfânt. Coroana este susţinută de patru îngeri. Pe pereţii laterali, colţurile  au mozaicuri cu cei patru evanghelişti. O altă serie de mozaicuri descriu povestea lui Avraam şi jertfa lui Isaac, povestea lui Moise şi Rugul Aprins şi povestea lui Cain şi Abel.

Isus Cristos cu episcopul Eclesius şi Sfântul Vitale.

La poalele pereţilor laterali ale absidei sunt două panouri-mozaic celebre, ilustrând pe împăratul Iustinian şi pe împărăteasa Teodora. Aceste panouri sunt singurele exemple supravieţuitoare al artei mozaicale bizantine seculare. Ele ne oferă o imagine esenţializată despre  gloria, splendoarea şi pompa lumii bizantine. Portretele celor doi suverani, realizate din mozaic fin, se află faţă în faţă, fiecare pe câte un perete.

Cine sunt personajele principale ale acestor mozaicuri? Să le luăm pe rând.

Iustinian  cel „istoric” şi cel din mozaic

Iustinian cel „istoric”. Flavius Petrus Sabbatius Justinianus sau Iustinian I (483 – 565), a fost împărat roman de Răsărit de la 1 august 527 până la moartea sa. A rămas in istorie atât pentru numeroasele ctitorii, cât şi pentru celebrul Codex Iustinianus, o codificare a legislaţiei romane, cu o influenţă uriaşă asupra Occidentului. A fost ultimul împărat care a încercat restaurarea Imperiului Roman cu teritoriile pe care le-a avut sub Teodosie I. Este cunoscut ca „ultimul împărat roman”.  Nicolae Iorga l-a numit însă „primul împărat bizantin”. Este considerat sfânt în Biserica Ortodoxă, fiind comemorat pe 14 noiembrie, data morţii sale. Iustinian s-a născut într-un sat mic numit Tauresium în Illyricum (lângă Skopje), în Peninsula Balcanică. Mama sa era Vigilantia, sora generalului Iustin, devenit, ulterior, împărat (518-527). Unchiul lui l-a adoptat şi i-a asigurat educaţia. În 521, Iustinian a fost numit consul, şi mai târziu, comandant al armatei din Est. Era un  adevărat „regent virtual”,  cu mult înainte ca Iustin să îl asocieze la domnie, pe 1 aprilie, 527. Patru luni mai târziu, la moartea lui Iustin, Iustinian a devenit suveran unic. Avea 40 de ani. Domnia sa constituie  o epocă distinctă în istoria Imperiului Bizantin şi a Bisericii Ortodoxe, căci  trebuie spus şi asta, Iustinian s-a văzut pe sine ca un nou Constantin cel Mare. Procopius din Caesarea este sursa primară pentru istoria domniei lui Iustinian. El a scris şi o Istorie secretă, care relatează despre diferitele scandaluri de la curtea împăratului. Procopius scrie în secret despre adevărata faţă a imperiului, simţindu-şi conştiinţa culpabilă în faţa istoriei.

Mozaicul lui Iustinian.

Iustinian cel din mozaic. Împăratul stă în picioare lângă funcţionarii Curţii, episcopul Maximian, soldaţi şi diaconi. Cu coroana pe cap, ţine în mână un platou rotund, patena, în care se primea pâinea sfinţită (azima). Îmbrăcat într-o pelerină purpurie, cu câte un dreptunghi auriu în faţă şi spate, el se deosebeşte de ceilalţi demnitari care îl însoţesc şi care sunt îmbrăcaţi în alb. În picioare are sandale cu curele de purpură. Principalul accesoriu este fibula cu trei lănţişoare cu pandantive, prinzând pelerina pe umăr. Iustinian este înfăţişat, după tradiţia vremii, cu un nimb auriu, fiind considerat reprezentantul lui Isus pe pământ. Câteva şuviţe de păr îi sunt libere şi îi  cad de pe creştet spre frunte. Este bărbierit, urmând moda care prevala la Roma, folosind această adaptare a aparenţei exterioare pentru a sublinia solidaritatea cu Vestul, în timp ce faptul că a purtat barbă era adresat mai mult populaţiei greceşti din Est, pentru care barba fusese dintotdeauna simbolul conducătorului laic înţelept¹. În dreapta sa se află nobilii de la Curte şi garda înarmată. De remarcat şi crismonul (o monogramă compusă din literele X  şi P – primele litere greceşti din numele lui Christos) pe scutul soldatului din stânga imaginii, fapt care denotă că statul bizantin era creştin. Soldaţii semnifică aici puterea pământească. La stânga împăratului, episcopul Maximian şi clerul reprezintă puterea spirituală.

Teodora cea „istorică” şi cea din mozaic

Teodora cea „istorică”. Teodora a fost soţia împăratului Iustinian. Este considerată una dintre cele mai controversate, dar şi mai frumoase femei din istoria bizantină. Şi ea este sfântă în Biserica Ortodoxă, comemorată tot pe 14 noiembrie. Originea Teodorei este considerată de unii istorici a fi siriană, de alţii cretană. S-a născut în anul 500, ca fiică a lui Acacius, un ursar de circ. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Constantinopol. Rămasă orfană de tată, când încă era mică, ea a trăit într-un mediu imoral şi în sărăcie împreună cu cele două surori şi cu mama ei. Procopius scrie că a fost curtezană şi că, pentru scurt timp, a fost amanta lui Hecebolus, guvernatorul Pentapolei (Cirenaica din Libia), şi că a purtat chiar copilul lui, un fiu. Hecebolus însă o va alunga, fără să îi dea nici un ban. În Alexandria Teodora l-a cunoscut  pe Iustinian. Acesta a plăcut-o şi a luat-o cu sine la Constantinopol. Iubirea lor a trebuit să învingă însă mai multe piedici.  O lege mai veche interzicea înalţilor demnitari să se căsătorească cu femei de condiţie umilă, actriţe, prostituate sau curtezane. Împărăteasa Eufemia, soţia lui Iustin, femeie de o moralitate severă, a invocat această lege pentru a se opune unirii lor. Obstacolul a fost înlăturat abia când împărăteasa a murit (523). Iustinian a cerut, şi a obţinut de la unchiul său, abrogarea legii cu pricina. Căsătoria a avut astfel loc în chiar anul 523. Mai târziu, împăraţii bizantini vor folosi precedentul lui Iustinian, realizând căsătorii în afara clasei lor sociale. De la urcarea sa pe tron, în 527, Iustinian a considerat-o pe Teodora parteneră egală. Acest lucru s-a dovedit a fi o decizie înţeleaptă. Teodora era o femeie cu o voinţă puternică, care a demonstrat un talent notabil pentru guvernare. În 532, ea l-a salvat, practic, pe Iustinian, în urma răscoalei populare „Nika”, susţinând o represiune puternică şi imediată a răsculaţilor. Teodora a devenit foarte influentă în politica imperiului, fiind şi o adeptă a monofizitismului – doctrină religioasă care susţinea că Isus avea doar o natură divină, nu şi umană. A fost şi o „feministă” avant la lettre. Unii cercetători cred că Teodora a fost prima femeie care a practicat „oficial” avortul. A susţinut dreptul femeilor căsătorite de a comite adulter, precum şi drepturile femeilor de a fi în slujba societăţii.  A  fost un fel de portavoce pentru prostituate şi pentru femeile asuprite – a stabilit case de toleranţă pentru prostituate, a dat legi care interziceau prostituţia forţată şi acordarea de drepturi femeilor în caz de divorţ –, legi care să permită femeilor să aibă drept de proprietate  şi a susţinut o hotărâre care pedepsea cu moartea pe cel acuzat de viol. Toate aceste măsuri  au ridicat foarte mult statutul femeilor. Teodora a decedat în anul 548. Iustinian a murit la aproape douăzeci de ani după ea.

Mozaicul Teodorei.

Teodora cea din mozaic. Pe peretele opus mozaicului lui Iustinian, Teodora face pereche cu acesta. Imaginea ei de aici este copiată după un original aflat la Constantinopol, pentru că, de fapt, Teodora nu a pus niciodată piciorul în Ravenna. Împărăteasă nu mai este tânără. Are 48 de ani. Nasul lung şi subţire şi gura mică întregeau expresia gravă, ascetică, al cărei model se găsea în icoane. Are şi ea un halou de aur.  Părul îi este acoperit cu un fel de năframă. Poartă o coroană orizontală cu două rânduri de pietre şi cu pandelocuri foarte lungi. În mijlocul benzii de pe frunte e un smarald montat într-un lăcaş  de aur brodat cu perle, iar deasupra poate fi văzut un safir între două perle. Are şi alte numeroase bijuterii. Este însoţită de un alai de şapte doamne. Prima rochie a Teodorei, care de fapt nu se vede foarte bine,  era o tunică lungă până în pământ, cu mâneci lungi şi strâmte, cu cordon, tivită cu broderii cu forme geometrice. Peste această rochie este o pelerină semicirculară din purpură, cu o bandă brodată cu perle şi pietre preţioase înfăşurată pe umeri. Teodora oferă imaginea unei împărătese încarnând puterea absolută, de o splendoare abstractă, de un fast aproape neomenesc (este prezentată ca şi când ar fi fost la apogeul puterii ei, înregistrat în anul 540; atunci, Iustinian a fost grav bolnav şi timp de patru luni, ea a condus în mod autoritar imperiul!). Însoţită de suita sa, se pregăteşte să intre în biserică. Cei trei regi magi, brodaţi pe partea de jos a mantiei sale, sugerează un act de donaţie. Ea ţine în mâini un potir de aur, pentru vinul de împărtăşanie, pe care îl va oferi bisericii San Vitale. Ochii imenşi fixează spectatorul cu o privire hipnotică. Se poate distinge o uşoară paloare pe faţă Teodorei. Privirea ei tristă intuia parcă moartea de cancer la sân, care va avea loc în acelaşi an 548. Trupul ei va fi înmormântat în Biserica Sfinţilor Apostoli, una dintre bisericile splendide construite de cei doi suverani la Constantinopol. În mozaicul ei de la San Vitale, împărăteasa este precedată de doi dregători, dintre care unul, înveşmântat cu o hlamida de aur, dinaintea fialei cu izvor artezian, ridică draperia cu şnururi de la uşa bisericii. 

Oamenii împăratului şi ai împărătesei

În timpul domniei lui, Iustinian s-a înconjurat de aşa-numiţii „oameni noi”, aleşi nu după origine, doar din rândurile aristocraţiei, ci dintre toţii oamenii, în funcţie de merit!. Aici pot fi incluşi Tribonian, consilierul său juridic; miniştrii săi de finanţe, Ioan din Cappadocia şi Peter Barsymes, care au reuşit să colecteze impozitele mai eficient decât oricare alţii înainte, finanţând războaiele împăratului. În cele două mozaicuri întâlnim câţiva dintre aceşti „oameni noi”.

În mozaicul său, Iustinian este înconjurat de trei înalţi dregători, pe care hlamida lor albă cu tablion de purpură şi fibulă de aur pe umărul drept îi arată a fi membri ai ordinului senatorial. Aceştia sunt, probabil, la stânga împăratului, prefectul pretoriului, care l-a reprezentat pe împărat la Ravenna şi i-a remis poate lui Maximian darurile împărăteşti, şi, la dreapta sa, generalul Belizarie şi marele şambelan – praeposilus sacri cubiculi – şeful casei civile şi militare. Iustinian şi Maximian înaintează deci în fruntea unui dublu cortegiu cuprinzând, pe de o parte, laici – civili şi militari – şi pe de alta, feţe bisericeşti (un diacon purtând Evanghelia şi un ipodiacon ţinând cădelniţa împodobită cu pietre preţioase).

Maximian şi Belizarie

Doar două personajele au putut fi identificate pe mozaicul lui Iustinian.

Maximian. Este interesant faptul că singurul din acest mozaic care are o identificare specificată este Maximian, numele său fiind înscris deasupra capului acestuia. Asta, probabil, datorită faptului că trupul celui prezentat în mozaic fusese iniţial cel al… episcopului Victor, predecesorul lui Maximian, peste care s-a pus capul noului episcop;  şi ca lucrurile să fie cât mai clare a fost notat şi numele acestuia!. Biserica era, de fapt, creaţia episcopului Victor, care murise prin 546. Problema cu Victor era aceea că fusese consacrat episcop de către ostrogoţi. Iar aceştia erau arieni! Or, arianismul era o erezie care susţinea că Isus nu are caracter divin, fiind o fiinţă creată. Maximian are cotul drept puţin îndărătul patenei pe care o ţine împăratul în mâna stângă, dar picioarele lui sunt mai în faţă decât picioarele lui Iustinian, aşa încât el se află, de fapt, în prim plan. Iustinian pare să prezinte credincioşilor din Ravenna pe noul lor episcop, al cărui nume este precizat prin inscripţie, ca şi când acesta ar fi fost rostit de împărat. Şi asta din pricină că Maximian fusese prost primit de către comunitatea locală care alesese un alt episcop şi, pentru a se impune, trebuia să se afirme ca delegat al împăratului. Maximian are şi o prioritate istorică absolută. A fost primul, nu numai din Ravenna ci şi din Occident,  care a căpătat titlul de arhiepiscop şi a fost un fel de primat al Italiei. Astfel, panoul unde este înfăţişat alături de Iustinian, nu este numai una dintre marile capodopere ale picturii, ci şi o operă de propagandă, destinată să servească puterea împăratului şi a aliatului său, arhiepiscopul, în Ravenna reintegrată în sânul Imperiului Bizantin².

Belizarie. Este primul personaj din dreapta lui Iustinian, cel cu barbă. A fost unul dintre cei mai mari generali ai Imperiului Bizantin. A reprezentat elementul-cheie în planul  lui Iustinian de recucerire a Imperiului Roman de Apus, ce fusese cedat barbarilor cu un secol în urmă. Bizanţul a recucerit, temporar, unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii şi sudul Spaniei. De fapt, mozaicul de la San Vitale celebrează recucerirea Italiei de către bizantini, lucru care se datora, în fapt, lui Belizarie. Foarte interesant este şi faptul că înlăturarea lui Belizarie de la Curte va avea loc în acelaşi an 548, an în care era sfinţită biserica San Vitale. Locul lui în fruntea armatei va fi luat de eunucul Narses, prezent şi el la San Vitale, dar în mozaicul… Teodorei.

Narses, Antonina, Ioannina

Personajele care au putut fi identificate în mozaicul Teodorei sunt :

Narses. În dreapta împărătesei se văd doi eunuci, dintre care cel din imediata apropiere a împărătesei trebuie să fi fost celebrul Narses, un pitic, rival al lui Belizarie (rivalitate întreţinută intenţionat de Iustinian şi Teodora, pe principiul „divide et impera”). Aici este înfăţişat cu mâinile pe lângă corp, căci era interzis să îşi apropie mâinile „impure” de sacra sa împărăteasă. Era de origine armeană şi se născuse în anul 480. În 532, împreună cu Belizarie, l-a salvat pe Iustinian, înăbuşind în sânge puternica răscoală „Nika”. În 552 va fi numit comandant unic în Italia, învingând la Gualdo Tadino pe goţii lui Totila şi apoi pe cei ai lui Teia, la Monti Lattari. În 554, va obţine victoria de la Casilino şi va aduce întreaga Italie sub control bizantin.

Antonina. În stânga împărătesei sunt Antonina, soţia generalului Belizarie, şi fiica lor, Ioannina. Ele par a conduce alaiul Teodorei la intrarea în biserică a împărătesei. Favorita Teodorei, intriganta şi foarte inteligenta Antonina, era mult mai în vârstă decât soţul său (unii istorici susţin că ar fi avut circa 60 de ani în momentul târnosirii bisericii San Vitale, pe când Belizarie ar fi avut circa … 45!)³. Cei doi se căsătoriseră în anul 532. Generalul va suferi puternic datorită  aventurilor amoroase ale soţiei sale. Deşi o surprinsese în timpul unor relaţii incestuoase chiar cu fiul său adoptiv, Teodosius, generalul i-a iertat fapta, încercând să îi salveze onoarea. Antonina era cu adevărat diabolică şi a avut o putere absolută asupra minţii generalului. Dar dacă nu a fost fidelă soţului ei, i-a fost, totuşi o bună prietenă, însoţindu-l în cele mai dificile campanii militare. Influenţa ei a fost considerabilă şi la Curtea bizantină, rivalizând-o de multe ori, pe cea a Teodorei. Date destul de precise indică faptul că Teodora ar fi încurajat apucăturile adulterine ale Antoninei, pentru a o avea aliată în „supunerea” lui Belizarie.

Teodora şi Antonina au fost cele mai puternice femei ale Imperiului Bizantin din acea vreme. Ele au fost cele care au pus mână pe instituţia papalităţii, începând cu papa Vigiliu (537 – 555), care a obţinut scaunul pontifical cu ajutorul lor. La moartea papei Agapet I (535 – 536), Teodora l-a trimis pe Vigiliu la Roma pentru a ocupa locul vacant (cu scopul nemărturist de a sprijini monofizitismul, apreciat de Teodora), dar acesta a ajuns prea târziu, pentru că scaunul pontifical fusese ocupat de papa Silveriu (536 – 537). Furioasă, Teodora l-a convins pe Iustinian să-l trimită pe Belizarie pentru a-l debarca pe Silveriu şi a-l instala pe Vigiliu în locul său. Ceea ce s-a şi întâmplat. Silveriu a fost acuzat de trădare (înţelegere cu ostrogoţii lui Witiges!), despuiat de robele papale, degradat la rangul de călugăr şi deportat în Irlanda. Ulterior, va fi asasinat din ordinul lui Vigiliu. Acesta a căzut însă curând din graţiile Teodorei deoarece luase poziţie contra monofizitismului  şi a trebuit să fugă în Sicilia, dar după doi ani, Iustinian l-a iertat şi urma să îşi recapete tronul pontifical. A murit însă în drum spre Roma.

Ioannina. Ioannina, singurul copil a lui Belizarie, are şi ea o poveste interesantă, spusă de acelaşi Procopius din Caesarea, mult timp secretarul personal al generalului⁴. Povestea se petrece în aceiaşi ani 547 – 548, când Belizarie şi Antonina se aflau în Italia. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Teodora insista puternic pe lângă cei doi, ca nepotul ei, Anastasius, să se căsătorească cu Ioannina. Vroia să-şi vadă nepotul stăpân peste imensa avere a acestora. Antonina se opunea însă acestei căsătorii, dar Teodora şi-a îndemnat nepotul să o ia cu forţa pe Ioannina, presată şi ea de împărăteasă să accepte această situaţie. După acest …„viol consimţit”, cei doi s-au căsătorit, mariajul – care se părea a fi unul fericit -, durând circa opt luni. Când s-a întors la Constantinopol, după moartea Teodorei, Antonina a rupt însă această legătură, despărţindu-i pe cei doi tineri, în ciuda opoziţiei lor şi chiar a împăratului. Opinia publică însă a condamnat slăbiciunea lui Belizarie, subjugat total de soţia sa, generalul  ajungând un subiect de batjocură pentru bizantini. Supărat, Iustinian îl „pensionează”. 11 ani mai târziu, imperiul se afla însă în faţă unei noi ameninţări: o armată bulgaro-slavă care invada pentru prima dată Bizanţul şi punea în pericol chiar Constantinopolul. În disperare de cauză, Iustinian apelează din nou la loialul său general. Belizarie, pentru ultima oară, salvează imperiul de la dezastru. Trei ani mai târziu, în 562, el era trimis însă în judecată pentru corupţie, judecător fiind… Procopius din Caesarea (!), ce-i devenise între timp un înverşunat inamic. Toata averea îi este confiscată, iar el a fost silit să trăiască asemenea unui cerşetor. Deşi acuzele s-au dovedit a fi false, reabilitarea sa ulterioară nu a mai avut  nicio valoare. Belizarie a murit în anul 565. Doar câteva săptămâni mai târziu, Iustinian îl urma în mormânt pe cel mai mare general al Bizanţului, dar pe care nu puţini istorici îl consideră „ultimul dintre romani”.

NOTE

1. Cecilia Caragea, Istoria aranjării părului, Editura Teora ,Bucureşti, 1999, p.71

2. http://www.crestinortodox.ro/arta-bizantina/arta-bizantina-iv-viii/biserica-san-vitale-67259.html

3. http://www.free-termpapers.com/tp/5/ame171.shtml

4. Procopius din Caesarea, Istoria secretă, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 59