În reprezentările murale din Egiptului Antic, apar atât femei cât şi bărbaţi purtând încălţări cu tocuri înalte. Se crede că aceştia făceau parte din înalta nobilime şi tocurile erau un mijloc prin care îşi arătau poziţia în societate. De asemenea, dintr-un motiv mult mai practic, măcelarii egipteni purtau încălţări cu cu talpă înaltă: pentru a nu se murdări de sângele animalelor sacrificate. În Grecia Antică se purtau un fel de sandale cu talpă înaltă, numite kothorni; mai ales actorii aveau astfel de sandale pentru a arăta, prin gardul de „înălţare”, rangul în societate al celui portretizat. În Roma Antică prostituatele puteau fi uşor identificate după tocurile înalte.

În Evul Mediu se purtau saboţii cu talpă înaltă de lemn. De obicei aceştia se „ataşau” încălţărilor mai fragile sau mai scumpe în vederea protejării de praful şi noroiul drumurilor desfundate. Prin secolul XV, pantofii – platformă au apărut în Imperiul otoman, de unde s-au răspândit în Europa, cunoscând un succes deosebit în Veneţia şi în Spania. „Platformele” ajungeau până la 50 sau chiar 70 centimetri înălţime, astfel că doamnele care le purtau apelau la ajutorul servitorilor pentru a putea merge. Şi aceste „platforme” aveau rolul de a arăta statutul social al celei care îi purta. Concubinele în China şi femeile din harem în Imperiul otoman, purtau la rândul lor încălţări cu tocuri foarte înalte. Istoricii afirmă că rostul acestora era nu numai estetic ci şi de a împiedica purtătoarele să fugă de stăpânii lor.

Caterina de Medici este creditată cu „implementarea” pantofilor cu toc la Curtea Franceză; se spune că, aflată în competiţie cu amanta soţului său, Diana de Piotiers – care era şi mai înaltă, Caterina a comandat pantofii cu toc, care au ajutat-o să recupereze din „handicap”. În secolele XVI – XVIII, pantofii cu toc erau în vogă atât printre femei cât şi printre bărbaţi. Ludovic al XIV-lea a decretat că  numai nobilimea putea purta pantofi cu toc de culoare roşie şi că nimeni nu putea avea tocuri mai înalte decât el.

Sfârşitul secolului al XVIII-lea a însemnat declinul tocurilor, în condiţiile în care, cel puţin în Franţa, în urma Revoluţiei, erau un simbol al aristocraţiei şi, prin urmare, al contrarevoluţiei.  Nu puţini purtători de tocuri şi-au pierdut capul în timpul Marii Terori! Maria Antoaneta, despre care se ştie că purta pantofi cu toc în momentul execuţiei, este un exemplu cât se poate de elocvent. Tocurile au revenit la modă abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a cunoaşte „consacrarea” definitivă în secolul al XX-lea.

Mihai Bozgan, Cornel Ilie