Poate că nu există obicei mai des întâlnit în viața unui om decât privitul în oglindă. Fie și involuntar, ne „aruncăm” ochii în oglindă de câteva ori pe zi. Ca să nu mai vorbim de cei pentru care acest lucru a devenit ceva indispensabil.

Între religie, știință și cochetărie

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost fascinați de oglinzi, pe care le foloseau în scop religios (egiptenii, indienii, chinezii sau popoarele amerindiene își îngropau morții împreună cu obiecte – din metal sau piatră șlefuite – care reflectau imaginea) dar și practic (pentru „cercetarea” și „ajustarea” chipului). De asemenea, încă din antichitate, oglinzilor le-a fost rezervat și un scop științific: ne amintim de legenda care spune că Arhimede, cu ajutorul unui sistem de oglinzi, a dat foc corăbiilor romane care asediau Siracuza.

Fără îndoială că, la început, omul s-a oglindit în… luciul apei! Primele oglinzi făcute de om datează din mileniul VII î.H., au fost descoperite la Çatal Hüyük (Turcia) și erau făcute din obsidian. După câteva secole, egiptenii și sumerienii le-au făcut pe cele din metal – la început din cupru, apoi din bronz, aur sau argint, în timp ce, în emisfera vestică, olmecii foloseau antracit sau pirită.

Romanii sunt „pionierii” oglinzilor de sticlă: ei „căptușeau” boluri de sticlă cu plumb topit, apoi spărgeau recipientul pentru a obține oglinzi convexe. Calitatea acestora lăsa însă mult de dorit.  În primele secole ale Evului Mediu oglinzile de sticlă aproape că au dispărut, așa că s-au folosit pe scară largă cele din metal șlefuit. Începând cu secolul al XII-lea, orice doamnă care se respecta purta – fie la gât, fie la încheietură –, o oglinjoară ce avea, deseori, o ramă din metal prețios sau fildeș.

Oglinda, simbolul luxului

Abia în secolul al XV-lea, artizanii de pe insula Murano, de lângă Veneția, au descoperit arta confecționării oglinzilor mari de sticlă, al căror „ingredient” secret era combinația de staniu și mercur. Capetele încoronate și nobili cei mai de seamă au început să comande aceste adevărate bijuterii; comparația nu este cu nimic exagerată, pentru că, deseori, în combinația amintită, se adăuga aur sau bronz și astfel, prețul lor era foarte mare. La un moment dat, valoarea unei oglinzi era la fel de mare cu cea a unui tablou de Rafael, de aceeași dimensiune!

Se spune că monopolul sticlarilor din Murano a fost spart de Ludovic al XIV-lea care, prin intermediul lui Colbert, a atras mai mulți meșteri în Franța și a cumpărat de la ei… secretul oglinzii. Francezii au învățat foarte repede și chiar au îmbunătățit acest meșteșug și, în scurt timp, au putut să-i facă „Regelui Soare” mult visata Sală a Oglinzilor de la Versailles. Ludovic al XIV-lea nu era însă primul care amenaja o asemenea încăpere. Înaintea lui, Maria de Medici, regina Franței, și-a decorat un birou cu nu mai puțin de 119 oglinzi pe care le-a cumpărat, cu bani grei, de la venețieni. Recunoscători, aceștia i-au făcut cadou o oglindă foarte frumoasă, încrustată cu pietre prețioase, care se păstrează și astăzi la Muzeul Luvru.

Oglinzile au fost folosite și în lumea spionajului, pentru codarea și decodarea mesajelor. Se pare că cel care a creat acest sistem de „criptare” a fost Leonardo da Vinci. Mesajele erau codate cu ajutorul reflecției oglinzii și nu puteau fi descifrate fără ajutorul acesteia. Chiar și la război se mergea cu… oglinda înainte: în timpul Războiului de 30 de ani, taberele aflate în conflict au folosit de multe ori oglinzile pentru „orbirea” inamicilor (direcționând razele de soare către aceștia).

În schimb, în Rusia secolului XVII, deținerea unei oglinzi era considerată a fi un mare păcat. Preoților chiar li s-a interzis, prin lege, să aibă astfel de obiecte. Cu timpul, prețul a scăzut mai ales după descoperirea procedeului „argintării” (cu care este creditat germanul Justus von Liebig), care a permis producerea oglinzilor la scară industrială.

Foto: Venus la oglindă (de Rubens).

M. Bozgan; C.C. Ilie