Autor: Mihai Bozgan.

Mănuşile au fost folosite din cele mai vechi timpuri. Încă din preistorie oamenii au folosit materiale făcute din piele de animal care să le protejeze mâinile. Cele mai vechi mănuşi au fost găsite în mormântul lui Tutankhamon (3500 î.H.).

Mănuşa: între practică şi simbol

Xenofon a arătat că persanii îşi acopereau mâinile cu mănuşi, el considerând acest lucru o dovadă a efeminării lor. De la Homer aflăm că Laertes folosea mănuşi pentru a-şi feri mâinile de înţepăturile rugilor de mure. Varro ne spune că şi romanii foloseau mănuşi, inclusiv la prepararea uleiului de măsline, argumentând că totuşi cel făcut cu mâinile goale era mai bun. De asemenea, Atheanaeus referindu-se la un gurmand celebru, relata că acesta avea mănuşi în mâini şi astfel putea să apuce recipientele cu mâncare încă fierbinţi şi astfel să mănânce mai mult decât ceilalţi. Pliniu cel Tânăr aminteşte de mănuşi folosite contra frigului în timp ce filozoful Musonius se arăta indignat de faptul că oamenii sănătoşi îşi acopereau mâinile.

Folosirea mănuşilor s-a extins treptat la tot mai multe categorii sociale. În secolul al IX-lea le foloseau până şi feţele bisericeşti, dovadă fiind o hotărâre a conciliului de la Aix care stabilea că mănuşile folosite de căugări vor fi doar din piele de oaie.

Pe lângă semnificaţia practică mănuşile aveau şi una simbolică, cum se întâmpla la ceremonia investiturii sau la acordarea unei demnităţi. Exista chiar obiceiul binecuvântării mănuşilor la investirea regilor Franţei (Favin). Un caz deosebit  a fost cel al lui Conradin (duce de Suabia, rege al Ierusalimului şi rege al Siciliei, secolul al XII-lea) deposedat de putere şi ucis de Carol de Anjou. În timp ce se îndrepta spre eşafod, şi-a aruncat mănuşa primită la investitură în mulţime. Aceasta a fost luată de un cavaler care a înmânat-o regelui Pedro al III-lea de Aragon, care ulterior s-a încoronat la Palermo.

Dacă primirea mănuşii avea semnificaţia arătată mai sus, luarea acesteia însemna decăderea şi degradarea peresoanei respective. Un exemplu concludent este cel al ducelui de Carlisle, acuzat că a purtat corespondenţă secretă cu scoţienii, împotriva regelui Eduard al II-lea. Prin urmare a fost condamnat la moarte pentru trădare, însă înainte de a fi executat i-au fost luate mănuşile, ca simbol al dizgraţiei.

Mănuşile erau folosite şi la dueluri: cel care provoca arunca o mănuşă; cel provocat trebuia să ridice mănuşa pentru a accepta duelul. În timpul turnirurilor, cavalerii obişnuiau să poarte la coif mănuşa iubitei în onoarea căreia se luptau.

Un obicei ciudat, ale cărui semnificaţii nu se cunosc se referea la interzicerea intrării în grajdurile regale sau princiare cu mănuşile în mâini. Cei care uitau să le scoată erau obligaţi să se prosterneze în faţa servitorilor sau să le împartă acestora bani.

La curtea papei, mănuşile „liturgice” sunt amintite în prima parte a secolului al XI-lea, dar cardinalii franci le foloseau dinainte. Henric al II-lea al Angliei a fost înmormântat cu o coroană de aur pe cap şi cu mănuşi în mâini; articol care se găseşte şi în inventarul bunurilor găsite în mormintele  altor suverani din Albion – Ioan fără Ţară şi Eduard I.

Mănuşile se impun în moda feminină

Mănuşile au intrat în moda feminină începând cu secolele XIII – XIV. Făcute din lână sau mătase, puteau fi mai scurte sau puteau să ajungă până la cot. Călugăriţele nu aveau voie să poarte mănuşi, dovadă fiind regulile stabilite în acest sens prin „Ancrene Wisse”, un set de reguli privind viaţa monahală din secolul al XIII-lea în Anglia. Au existat chiar şi legi care au interzis purtarea unor anumite tipuri de mănuşi de către civili: astfel au fost cele împotriva mănuşilor de satin (Bologna, 1294) sau a celor parfumate (Roma, 1560).

La Paris în secolul XIV exista o breaslă a fabricanţilor de mănuşi (gantiers). În Anglia prima corporaţie a fost cea din Perth, creată încă din anul 1163.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea mănuşile au devenit tot mai mult folosite, de toate categoriile sociale. Regina Elisabeta I purta mănuşi bogat ornamentate cu dantele şi bijuterii, având obiceiul de a le scoate în timpul audienţelor pentru a evidenţa frumuseţea mâinilor sale. Şi Catherina de Medici avea o pasiune pentru mănuşi, ea introducându-i pe meseriaşi la curtea Franţei, sub numele de „gantiers parfumeurs”. Aceştia făceau acum mănuşi din piele, parfumate (mosc, ambră etc.), cu broderii şi pietre preţioase, dar meseria nu a fost recunoscută în Hexagon decât în 1656, printr-un brevet regal. Cei care făceau mănuşi obişnuite erau organizaţi într-o altă corporaţie, numită „bonnetiers”. Mănuşile au devenit şi un simbol al statutului social al persoanei care le purta.

În Anglia victoriană, mănuşile lungi, care acopereau braţul aproape în întregime, erau atât de strâmte încât procesul de înmănuşare putea dura şi 40 de minute!

În timpul Revoluţiei Franceze au apărut mănuşile decupate la vârf, pentru că cei care le aveau întregi erau suspectaţi că sunt aristocraţi; în 1807 englezul James Winter a inventat o maşină de făcut mănuşi din piele. Puţin mai târziu francezul Xavier Jouvin şi-a adus contribuţia esenţială prin crearea unei metode de stabilire a măsurilor şi de decupare. Napoleon Bonaparte era un mare admirator al acestora, garderoba lui numărând peste 240 de perechi de mănuşi.

Există şi un sfânt – de fapt o sfântă protectoare a mănuşilor. Aceasta este Sfânta Ana, mama Fecioarei Maria, care îşi câştigase existenţa făcând mănuşi.