Cele mai vechi mărturii ale existenţei evantaiului datează din China mileniului III î.Hr. Sunt, de asemenea, dovezi că grecii şi romanii foloseau evantaiul atât pentru a se răcori cât şi în timpul ceremoniilor religioase, pentru a îndepărta insectele din jurul ofrandelor. La fel se întâmpla şi în Egipt, Asiria sau Fenicia. Romanii confecţionau evantaiele din lemn, chinezii foloseau penele şi hârtia, iar grecii o bucată de pânză întinsă peste o ramă.
În China antică, acest „accesoriu” putea desemna statutul social al unei persoane: un anumit fel de evantai era asociat unui anumit rang în societate. În timpul dinastiei Song, cei bogaţi angajau artişti care să le decoreze evantaiele.
La început s-au folosit evantaiele „fixe”; cel „pliant” a apărut mult mai târziu şi cu inventarea lui sunt creditaţi japonezii, prin secolul VII – VIII. Se crede că ideea a fost luată de la modelul aripilor de liliac.
Evantaiul era folosit atât de bărbaţi, cât şi de femei. Cele fixe aveau, de obicei, formă circulară sau de frunză de palmier. De asemenea, în aceeaşi categorie intrau cele făcute din pene. Cele „pliante” erau confecţionate din dantelă, pergament, mătase, lemn de santal, având ramele din fildeş, lemn, mica şi chiar din carapace de broască ţestoasă.
În Europa, în primele secole ale Evului Mediu, evantaiul nu s-a bucurat de o prea mare popularitate, cel puţin în apus, fiind folosit mai ales în biserică pentru a îndepărta insectele de pe vinul şi pâinea sfinţite. În secolele XI – XII, evantaiul a „revenit”, fiind adus de cavalerii care se întorceau din cruciade, răspândindu-se şi mai mult după ce călătorii portughezi l-au adus din China şi Japonia. Treptat a devenit un „apanaj” al femeilor şi un element de bază al garderobei. Doamnele din înalta societate, chiar şi reginele, au început să-şi „marcheze” statutul şi prin intermediul evantaiului, pe care îl decorau cu pietre preţioase şi pene exotice. În secolul XVII evantaiul „pliant” l-a întrecut în preferinţele femeilor pe cel „fix”. Doamnele bogate din Franţa şi Anglia angajau artişti care să „proiecteze” şi să le picteze evantaiele. Apar chiar ateliere specializate unde erau confecţionate. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariţia litografiei tipografice, evantaiele au devenit mult mai ieftine şi mai accesibile.
Popularitatea evantaiului a crescut foarte mult în secolul XIX. Ce mod putea fi mai potrivit pentru o femeie de a-şi arăta bunul-gust decât să poarte un astfel de obiect, pictat şi semnat de un artist cunoscut? În secolul XIX, femeile foloseau evantaiul şi ca pe un mod de comunicare cu admiratorii lor. Spre exemplu, dacă o femeie îl flutura cu mişcări rapide însemna că admiratorul are o şansă, iar dacă îl mişca lent însemna că nu este interesată de avansurile curtezanului.
Mihai Bozgan, Cornel Ilie