Apariţia cravatei este asociată cu… Croaţia. Acest lucru se datorează faptului că mercenarii croaţi au fost cei care au răspândit-o în Europa, în secolul XVII.

Este însă un fapt dovedit că articole vestimentare asemănătoare eşarfei au fost purtate încă din antichitate. Romanii purtau la gât bucăţi de pânză (denumite focalia), pentru a se apăra de frig; mai ales oratorii, care trebuiau să-şi protejeze gâtul, foloseau aceste „fulare” pentru ca nu cumva să-şi piardă vocea. Despre împăratul Augustus, care era friguros din fire, se ştie că purta focalia, dar numai în propria locuinţă, niciodată în public. Asta pentru că se considera că este sub demnitatea unui soldat, sau chiar a unui cetăţean, să-şi acopere gâtul şi faţa. Această idee o întâlnim şi la alte popoare, nu numai în Antichitate ci chiar şi în Evul Mediu. Raţiunile de ordin practic, dar mai ales cele legate de modă, au determinat acoperirea gâtului cu incomodele gulere de material textil.

Situaţia s-a schimbat în secolul XVII. Mercenarii croaţi au participat la Războiul de 30 de ani şi o parte integrantă a uniformei lor era eşarfa albă, pe care o purtau la gât. Aceasta era, în acelaşi, timp şi un semn distinctiv. Pe la mijlocul aceluiaşi secol, un regiment croat a activat în serviciul regelui Franţei; soldaţii şi ofiţerii puteau fi uşor recunoscuţi după eşarfele din dantelă, mătase sau muselină din jurul gâtului, decorate cu câte o mică bijuterie, cu capetele căzând elegant pe piept. Francezii, atât de aplecaţi spre orice nouă „tendinţă” a modei, au adoptat repede noul articol, căruia i-au dat numele de cravată, denumirea „coruptă” a cuvântului „croat”, în limba franceză. Ludovic al XIV-lea a contribuit la răspândirea ei, după ce a început să o poarte în locul incomodului guler înalt din mătase. La curte a fost angajat un „cravatier” care făcea câteva cravate pe zi, astfel ca suveranul să aibă de unde alege (în funcţie de ţinuta din ziua respectivă).

După francezi, olandezii, belgienii şi englezii au adoptat rapid noua modă. Se spune că în Anglia, cravata a fost adusă de regele Carol al II-lea, la întoarcerea din exil, din Franţa. Englezii vor avea o contribuţie importantă la ceea ce am putea numi „evoluţia” cravatei. Ei au schimbat forma şi modul în care se purta şi se făcea nodul. De asemenea, au introdus cravatele colorate (până în secolul XIX erau doar albe).

Prin modul în care erau legate şi în funcţie de materialul din care erau făcute, cravatele puteau indica statutul sau ocupaţia unei persoane: cea a unui militar era diferită de cea a unui diplomat, a funcţionarului de rând diferită de a bancherului etc. După cum, de-a lungul timpului, au apărut cravate „particularizate” pe ţări şi regiuni (italiană, rusească, germană etc.). Un american, Jesse Langsdorf, a fost cel care a creat, în anii 1920, cravata „modernă”, care se putea produce „în serie”. Evoluţia însă nu s-a oprit, pentru că de atunci s-a tot „umblat” la dimensiuni, la noduri sau la culoare. Cravata a devenit nu numai un simbol al eleganţei, ci chiar al caracterului celui care o poartă (conform unor cercetări psihologice!).

Cornel C. Ilie, Mihai Bozgan