Autor: Ioan Opriş.

Însemnările medicului Lazăr Iosif, cele intitulate Jurnalul meu de front, aduc în atenţia publică o personalitate excepţională şi vremuri încrâncenate, de război. Apariţia lor are darul de a restitui cititorilor participarea doctorului – începând cu 16 iulie 1942 şi până la 15 iunie 1943 – la campania din Răsărit, iar de la 1 mai şi până la 2 iunie 1945 la cea din Vest. Cum a trăit doctorul Iosif războiul şi ce greutăţi a fost silit să înfrunte, ce impresii a adunat în confruntarea zilnică cu moartea rezultă din însemnările zilnice. Pentru prima dată în istoria militară a celui de-al Doilea Război Mondial, conflagraţia este redată de un medic, apărând cu totul altfel decât în documentele strategilor sau în imaginarul combatanţilor. Eroismul, bătăliile, luptele, victoriile sau înfrângerile primesc în acest jurnal o dimensiune naturală, fiind legate direct de oameni, de dramele acestora, de frica sau curajul lor, de felul cum au privit ei, soldaţi sau ofiţeri, moartea de fiecare zi.

Cine a fost dr. Lazăr Iosif?

S-a născut la 16 martie 1914, la Rupea (judeţul Braşov), în strada Pe Deal nr. 341, într-o familie de ţărani cu vite, oi şi cai, ce deţinea 4 ha de teren arabil. O familie de transilvăneni cu 8 copii, 4 băieţi şi 4 fete. După mamă se trăgea din neamul Bănuţ, scriitorul Aurel Bănuţ fiindu-i unchi, iar după tată, din cel al Iosifilor, având şi aici un unchi celebru: poetul Şt. O. Iosif. Printr-o soră a tatălui, căsătorită cu istoricul Ştefan Meteş, a intrat într-o altă familie de fruntaşi români. Pentru cei 8 copii, mama sa a fost decorată de comunişti cu medalia „Gloria maternă” cl. II-a, în ultimele zile din viaţă, la 21 iulie 1952. 

Tatăl său şi cu fratele cel mare au trecut în 1915 munţii, înscriindu-se voluntari în armata română, refuzând înrolarea la trupele austro-ungare. Unchiul său, doctor în drept, avocat şi profesor la Liceul „Şaguna” din Braşov, Ioan Iosif, a fost şeful Iredentei române din ţinutul Târnava de Jos, iar în 1918 a condus Garda naţională din ţinut. Întors odată cu acesta acasă, tatăl a murit de tuberculoza contactată în tranşee, în 1921, lăsându-i orfani pe cei 8 fraţi.

Şcoala primară şi gimnaziul le-a urmat la Rupea, îmbrăcat în cioareci şi cămaşă de in, adeseori desculţ, dovedindu-se însă dotat pentru studiu. Bursier, emitent la istorie şi literatură, a moştenit talentul literar din familie, câştigând în 1925 un premiu la concursul instituit de Societatea Tinerimea Română, ocazie cu care a vizitat Bucureştii, fiind, între altele, impresionat de Muzeul Naţional Militar.

Încurajaţi de mamă, fraţii au urmat studiile la Braşov şi Bucureşti, Lazăr Iosif parcurgând acelaşi drum pentru studiile reale: Liceul „Şaguna” (1928-1931). Ajutat de unchiul său Ioan (acesta era şi director al Băncii „Cetatea”) dar şi de familia Meteş, în 1932 începe – alături de alţi 300 – studiile medicale la Cluj. Timp de 6 ani, tânărul Iosif a audiat cursurile predate de un corp ilustru de profesori: Iuliu Moldovan, Iuliu Haţieganu, Valer Cimaca, Al. Pop, C. Tătaru, I. Mureşan ş.a., beneficiind de bursă ca orfan de război. Specialitatea care l-a atras a fost chirurgia, pe aceasta profesând-o apoi, din 1938, vreme de 44 de ani. În timpul studiilor a fost preşedinte al Cercului studenţesc de la Căminul orfanilor.

Teza sa de doctorat – susţinută în 1938 – a tratat glaucomul secundar la clinica oftalmologică din Cluj între 1919-1938.

După absolvire a fost medic la Cristuru Secuiesc şi Buia, iar din 1942 la Mediaş. S-a înscris în mişcarea legionară la 6 septembrie 1940, conducând cuibul „Mihai Viteazul” din Buia. Concentrat ca medic militar a lucrat la Regimentul 5 Brăila, Măcin, Beibunar (în Cadrilater), câte o lună în 1940/`41, apoi la Sibiu (tot o lună) la Compania 7-a sanitari.

La 1 iulie 1942 a fost mobilizat la Ambulanţa 38 Vânători de Munte iar la 17 iulie trecea Prutul în Basarabia, participând apoi la luptele din Transnistria, Crimeea şi Caucaz, de la Bug şi Nistru, de la Baxan, Nalcik, Alagir, Piatigorsk, Solskaia, Taman. La Urban l-a prins Anul Nou 1943, iar Paştele la Simferopol, Ialta Sahi şi pe Nipru. Doar două săptămâni de concediu (în mai 1943) au întrerupt campania sa. Meritele de medic i-au fost recunoscute prin decorarea cu „Crucea Regina Maria”, „Steaua României” în grad de cavaler şi „Crucea de fier”.

Revenit la postul său de medic de la Buia, în 15 iunie 1943, s-a căsătorit la 24 ianuarie 1944 cu o tânără de 16 ani. În acelaşi an a fost remobilizat la o unitate din Dobrogea, apoi la 1 mai 1945 din nou la Ambulanţa 40 – Divizia I-a, cu care a participat la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia până la 2 iunie 1945. Despre acele vremuri şi despre sine va scrie: „Tot timpul, chiar şi în perioada legionară şi antonesciană, n-am fost decât medic”. Cine-i citeşte jurnalul va fi de acord!

„Noi n-am fost în acest front nişte figuranţi…”

În noiembrie 1944 a fost arestat prima oară, dus la Sighişoara  şi anchetat pentru aderenţa la legionari şi participarea la război. A fost eliberat de ofiţerii sovietici şi readus la Mediaş, aceştia reţinând, poate, ceea ce credea medicul: „noi n-am fost în acest front nişte figuranţi lângă marile armate aliate sau ca un gest simbolic, ci am aruncat în luptă o jumătate de milion de oameni dintre cei mai buni”.

Demobilizat la 30 iunie 1945 cu grad de sublocotenent medic, ameninţat cu deportarea, a decis să adere la P.S.D., de unde, în 1948, a fost exclus. Tentaţia politică nu l-a mai încercat, refuzând mai târziu toate ofertele.

Braţul lung al Securităţii şi Partidului a hotărât: scoaterea medicului Iosif de la Spitalul „Vitrometan” din Mediaş şi trimiterea la cel din Huedin (1949-1953), apoi la cele din Turda (1953-1959), Năsăud (1959-1962), Ocna Mureş (1962) şi Aiud (1962-1979). Slujitor al lui Hypocrate de o mare onestitate, medic abonat la „La presse medicale”, cu neamuri la Canal ori în S.U.A., nonconformist total, donator de sânge, îndrăzneţ în opinii, credincios – dovadă că se ruga înaintea operaţiilor! –, dr. Lazăr Iosif şi-a confirmat steaua bună şi prenumele: a ajutat, a scăpat de la moarte şi de durere, a fost de folos semenilor săi. A „semnat” peste 15000 de operaţii mari şi mijlocii, alte vreo 6000 intervenţii mici, a dăruit nopţi şi sărbători dragi celor cărora li s-a dedicat. Scria astfel despre confruntarea sa cu moartea:  „Te-am zărit cu faţa pală/ Şi orbitele uscate/ Pe la noi dădeai târcoale/ cu intenţii blestemate”. Şi că, pentru el, „cea mai mare fericire e aceea când văd pacienţii zâmbind”.

Crezând în rostul său de tămăduitor, s-a dedicat cu toată pasiunea oamenilor, nefăcând discriminări şi nemânjindu-şi conştiinţa,  deşi a fost asupra sa un lung şir de umilinţe, hărţuieli şi nedreptăţi. Mulţi oameni – şi cel care recomandă aici publicarea Jurnalului –, au scăpat de durere şi de boli datorită acestui nobil medic.

În 1974 un scurt fragment din Jurnal a văzut lumina tiparului, prin Casa de creaţie literară din Alba Iulia. Atunci medicul veteran a primit medalia jubiliară „Lupta contra fascismului”; alte articole de specialitate au apărut în „Chirurgia”, astfel că prin publicarea completă a Jurnalului se face în sfârşit dreptate. Cei trei fii ai familiei Iosif, Nicu (inginer electronist în Canada), Sandi (medic în Germania) şi Radu (în ţară), rudele, prietenii şi toţi cei care l-au cunoscut, pot fi acum şi mai mândri de modelul lor.

Medic la Buia

Între coperţile din carton roşu ale memoriilor lui  Lazăr Iosif găsim o lume de mult apusă. Doctorul rememorează, uneori cu duioşie, alteori cu un acut simţ al realităţii, fapte şi oameni care au scria istoria acestei ţări.

Volumul debutează cu o descriere plină de duioşie a locului unde şi-a început cariera de medic. „Castelul din Buia, proprietate grofească, familia Teleki, stătea ascuns din vremuri apuse, străjuit de arbori seculari, păstrându-şi în parte aspecte medievale, încărcate de mistere şi păcate”.

Tânărul absolvent,  Lazăr Iosif, este trimis ca medic de circumscripţie la Buia. Cabinetul se afla în incinta castelului, alături de un salon de bolnavi. Locuinţa lui era tot în castel. „Ca să fiu sincer, nu-mi displăcea atmosfera, cu toate că era  cât se poate de sumbră. Seara liliecii intrau în cameră, atraşi, sau mai bine zis zăpăciţi de lumina lămpii de petrol. Adesea experimentam pe ei efectul clorurii de etil, de care aveam din abundenţă în dispensar. Îi adormeam, le urmăream somnul şi apoi starea de trezire. Era direct amuzantă trecerea din starea de somn narcotic în starea de trezire”.

Dar acesta era, se pare, cea mai mică dintre problemele castelului. Pacienţii refuzau să vină la consulturi, temându-se de legendele născute de zidurile reci ale castelului din Buia. „Ziua veneau mulţi bolnavi al consultaţii, din toate satele circumscripţie, dar cum se însera, ţipenie de om nu mai îndrăznea să se apropie de castel, de dispensar”.

Cu toate acestea, într-una din nopţi, pe o ploaie care tindea să se transforme în viitură, doi bărbaţi cu „cojoace miţoase” şi „căciulile pe frunte” pătrund în castel, cerând ajutor tânărului medic. Într-unul din satele circumscripţiei, la câţiva kilometri distanţă, o femeie se zbătea între viaţă şi moarte încercând să aducă pe lume un copil.

Cu toate că vremea era total potrivnică, Iosif Lazăr porneşte către viitoarea mamă. Dar, nu acesta este evenimentul care-i schimbă cursul vieţii, ci o telegramă care soseşte în la puţin timp: ordinul de mobilizare.

„Luai ordinul şi-l privii, citindu-l cu atenţie. Rămăsei pe gânduri. Războiul începuse de câteva luni şi mă aşteptam la ordin de chemare, dar chiar acum eram surprins de acest cataclism şi la capătul unei lăuze care se zbătea în stare de şoc de 48 de ore. Nu m-am speriat deloc şi nici emoţiile n-au pus stăpânire pe mine”.

Războiul

Acum este momentul în care debutează o nouă fază din viaţa lui Iosif Lazăr: războiul. Un prim episod se petrece în satul Cristian, la 10 km de Sibiu, unde era se afla Ambulanţa 38 Vânători de Munte, în care fusese mobilizat. Aici are loc primul contact cu cei care-i vor fi camarazi şi prieteni de-a lungul conflagraţiei mondiale. Relaţiile dintre ei se nasc greu, tânărul medic dovedindu-se un tânăr idealist, cu o moralitate exemplară, nedispus să accepte compromisul (nu primeşte ca ordonanţă un tânăr care-şi cumpără locul în spatele frontului cu bani, ci preferă un ţigan din Arad, spre nemulţumirea superiorilor).

Este pus la comanda unuia dintre detaşamentele de brancardieri şi îşi ia repede rolul în serios. „Am ajuns într-o curte mare şi fusei impresionat, văzând o unitate militară de vreo 150 de oameni aliniaţi în front, o mulţime de cărucioare port-targă şi vreo două maşini sanitare de tip salvare. Toate luceau, curate, ordonate (…)”. Cu toate acestea, atmosfera din tabără este departe de a fi febrilă. Nimeni nu conştientizează ce înseamnă cu adevărat războiul. Şefii stau la popotă, joacă table şi în loc de instrucţie îi învaţă pe cei din trupă să bată pas de defilare în cântec. „Pentru un piculeţ de sânge,/ Nu ne vom înspăimânta…/  (…) Nu ne-nfiorează moartea,/ Noi suntem nemuritori…”.

Iosif Lazăr începe o instrucţie severă cu cei din subordine, convins că doar o bună pregătire îi va ajuta să scape cu viaţă. „Eram direct nervos. Mă obseda piculeţul de sânge, iar melodia stupidă devenise agasantă. Îmi veni în minte cei câţiva litri de sânge ce se pot scurge dintr-un om în caz de rănire. Nu e bine să-i pomeneşti soldatului ce merge la o posibilă moarte ori rănire, de sânge, fie el chiar numai un «piculeţ»”.

Militarii aşteaptă înfriguraţi pornirea spre front, punându-şi speranţele într-o victorie rapidă a germanilor, aliaţii României. Zvonurile sunt numeroase şi dau Rusia drept favorită. „Lângă Moscova, germanii au capturat câteva sute de mii de prizonieri ruşi. Se dă ca sigură căderea Moscovei în câteva zile. S-a dus dracu bolşevismul. Eu cred că în cazul cel mai rău facem o plimbare prin Rusia şi ne întoarcem acasă.

– Bine ar fi nici să nu mai plecăm, interveni Viorel Moraru, în şoaptă. La aceste cuvinte cari arătau prea puţin entuziasm pentru campania ce ne stătea în faţă, farmacistul Mössler, un sas din Mediaş, foarte simpatic de altfel, răspunse mai în glumă mai în serios, dar în tot cazul, în spiritul disciplinei germane:

– Cu aliaţi ca voi nu va cuceri Germania lumea”.

Se încearcă găsirea de justificări pentru trecerea Nistrului de către armata română, mulţi soldaţi fiind convinşi că Hitler îi va ajuta, în schimb, să recupereze Ardealul.

Şi dacă primele aproape cincizeci de file sunt recompuse din memorie, începând cu momentul plecării pe front, însemnările se transformă într-un jurnal clasic, însuşi autorul accentuând: „Am scris pe ce am putut. Adesea pe file de hârtie pătată de sângele răniţilor, aveam notate întâmplări apocaliptice. Aceste note au fost lovite de schije şi rupte bucăţi, împreună cu geanta ce la ocrotea. Ele sunt păstrate în original, murdărite de noroiul unde bălăceam, sau de ploaia sau ninsoarea ce cădea în acel moment. Sublocotenentul medic Chiriceanu din Bucureşti se bine dispunea la culme când, culcaţi în vreo groapă sub bombardament de artilerie supra grea sau de branduri, îmi scoteam creionul şi hârtia şi scriam câteva rânduri pentru a imortaliza momentele de epopee trăite. (…)

Redau aceste însemnări aşa cum le-am scris, în fuga creionului sau peniţei, fără prelucrări de stil sau prea multe aprecieri de fond cerute de legea unei lucrări literare. Sunt note de război culese sub tensiunea atacurilor, bombardamentelor sau frământărilor trăite de mine în greaua misiune de a trata şi a evacua răniţii, adesea chiar din locurile unde au căzut în groaznicele atacuri pe care trupele româneşti, în al Doilea Război Mondial, le-au dat prin platourile şi munţii Caucazului sau retragerile pline de incalculabile greutăţi într-o ţară străină şi duşmană în acele vremuri. Stăpânit de simţul datoriei şi un umanitarism specific medical, în înaintare şi apoi în retragere, pe o distanţă de mii de km. am tratat atât ostaşi români şi germani, ostaşi ai armatei sovietice, civili de toate categoriile cu aceiaşi dragoste faţă de omul suferind, victimă a unui cataclism unic în istoria omenirii, cataclism la care am luat parte cu toată intensitatea de care este capabil un medic în misiunea lui”. Acest jurnal îl vom reda în paginile revistei, în numerele următoare.