Autor: Ion Calafeteanu.

În vara anului 1936, când era evident că împuternicirea primită la 14 iulie 1935 de Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine, pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică, nu putuse fi finalizată datorită refuzului rusesc, problema a fost reluată şi dezbătută într-un Consiliu de Miniştri restrâns. Era 14 iulie 1936, exact un an de când Nicolae Titulescu primise împuternicirea amintită.

La acest Consiliu au participat primul ministru, Gheorghe Tătărescu, Ion Inculeţ, ministrul de Interne şi vice-prim ministru, Victor Antonescu, ministrul Justiţiei, şi Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine. Cu acest prilej a fost reînnoită împuternicirea acordată lui Nicolae Titulescu de a continua negocierile pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. S-au luat, însă, şi o serie de măsuri pentru „netezirea” căii spre încheierea pactului de asistenţă mutuală: încetarea atacurilor în presă contra URSS, dar şi combaterea „comunismului intern”, publicarea de articole favorabile apropierii de URSS etc. Dacă, în general, hotărârile luate în cadrul reuniunii Consiliului de Miniştri restrâns vizau raporturile cu URSS, documentul final al reuniunii conţinea un punct – şase – cu o arie de aplicare mai largă.

Supravegherea tuturor Legaţiilor

Iată conţinutul acestui punct: „Supravegherea tuturor Legaţiunilor, fără deosebire, care se amestecă în viaţa noastră internă şi aducerea la cunoştinţa ministrului Afacerilor Străine a rapoarte de poliţie făcute în acest scop, precum şi luarea tuturor măsurilor ca toate Legaţiunile străine – fără deosebire – să nu mai iasă din rolul lor diplomatic şi să nu mai continue imixtiunea lor în viaţa politicii noastre interne, fie prin propagandă de la om la om, fie prin imixtiuni în presă”. Dacă această hotărâre avea un caracter general, în mod deosebit erau vizate Legaţiile Uniunii Sovietice şi Germaniei, care prin amestecul lor în viaţa politică internă reprezentau nu numai un pericol pentru regimul politic din ţară, dar, în ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, chiar pentru integritatea teritorială. Hotărârea guvernului român era în perfectă concordanţă cu normele dreptului internaţional, care interzic amestecul personalului diplomatic acreditat într-o ţară în probleme care sunt de competenţa exclusivă a autorităţilor statului respectiv.

Obiectiv: Legaţia Germaniei

Legaţia Germaniei a reprezentat un obiectiv principal pentru serviciile de informaţii româneşti. Fapt explicabil, întrucât, spre deosebire de Uniunea Sovietică şi ideologia comunistă, care nu aveau partizani în rândul cetăţenilor români sau numărul acestora era insignifiant din acest punct de vedere şi, deci, pericolul comunist era ca şi inexistent, Germania şi ideologia naţional-socialistă aveau în România aderenţi puternici atât în rândul minorităţii germane, cât şi în lumea politică românească (Mişcarea Legionară). Aceasta explică atenţia cu care serviciile de informaţii româneşti (Direcţia Generală a Poliţiei, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, Corpul Detectivilor, Inspectoratul General al Jandarmeriei etc.) au urmărit activitatea diplomaţilor germani şi au informat despre aceasta instituţiile interesate, inclusiv Ministerul Afacerilor Externe.

Un consistent raport în acest sens, susţinut de numeroase anexe documentare pentru perioada 1937-1940, a fost înaintat Ministerului Afacerilor Străine la începutul anului 1940. Unul dintre aceste documente, datat 19 octombrie 1938, aducea la cunoştinţa conducerii Ministerului Afacerilor Străine o serie de date care confirmau indubitabil că „Legaţia germană din Bucureşti, lăturalnic rostului ei definit de principiile de drept internaţional, calcă în mod conştient obligaţiunile de această natură pe care le are, camuflând în sânul ei un serviciu şi o acţiune de subminare a statului român”. Întregul pasaj era subliniat cu creionul de ministrul Afacerilor Străine, Grigore Gafencu, dovadă a atenţiei şi importanţei ce acorda acestui paragraf. În plus, sublinierile de sub cuvintele „lăturalnic”, „conştient”, „calcă” şi „subminare” erau îngroşate, iar documentul era însemnat cu trei linii, ceea ce în practica lui Grigore Gafencu însemna un document cu informaţii deosebit de importante.

În documentele serviciilor de informaţii româneşti, personalul diplomatic din cadrul Legaţiei germane era supus unei atente observaţii. Informaţiile asupra lor erau variate: trăsăturile de caracter, identificarea orientărilor lor politice, raporturile dintre ei, atitudinea faţă de evoluţia raporturilor dintre România şi Germania, hobby-uri, raporturile cu minoritatea germană, atitudinea faţă de România şi români, legăturile cu forurile de la Berlin etc. Doisprezece diplomaţi, în frunte cu şeful Legaţiei, Wilhelm Fabricius, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Reich-ului în România, aveau adevărate „fişe” în care erau prezentate principalele informaţii asupra lor, de natură diversă. Vom folosi şi noi aceste date, completate cu informaţii provenite din alte surse, pentru a contura personalitatea fiecărui diplomat al Reich-ului acreditat la Bucureşti. În afara interesului serviciilor de informaţii româneşti a rămas o serie de diplomaţi, fie pentru că ei erau consideraţi ca „neînsemnaţi” (este cazul lui Karl Krautle, ataşat agricol, venit la post în noiembrie 1938; Rudolph Müller, ataşat pentru silvicultură, prezentat la post în decembrie 1938) sau nu dădeau nicio explicaţie (este cazul lui Adolf Blucher, cancelar la consulat). Alţi şapte diplomaţi erau numai nominalizaţi, fără alte date, fiind prezentaţi numai că ar fi fost „nou-veniţi”. Aceştia erau Kurt von Rohrscheidt, consilier; contele Heinrich von Hardenberg, secretar de Legaţie; Alfred de Chapeaurouge, secretar de Legaţie, venit de la Beirut în locul lui H.B. Heften; baronul Dietrich von Mirbach, secretar de Legaţie; contele Jans Iosepf Matuschka, consul; Karl Rudolf Rasmuss, ajutor de ataşat comercial; Hermann Voigt, sublocotenent, ajutorul ataşatului militar.

Wilhelm Fabricius, diplomatul….

Despre Wilhelm Fabricius, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Reich-ului în România, informaţiile serviciilor de informaţii româneşti arătau că acesta era diplomat de carieră (născut în 1882) şi a intrat în serviciul diplomatic din anul 1910, ocupând diverse funcţii la Cairo, Istanbul („Soţii Fabricius rememorau cu deosebită plăcere perioada lor de la Istanbul, unde domnul Fabricius îndeplinise funcţia de consul general” – îşi amintea unul dintre tinerii diplomaţi de la Legaţia Germaniei din Bucureşti), Zürich, Salonic, Ankara, dar postul de la Bucureşti era primul în calitate de şef de oficiu. Sosise aici la 29 aprilie 1936 şi avea să părăsească România după aproape cinci ani, la 30 ianuarie 1941.

Fabricius venise la Bucureşti cu un program pe care primul său colaborator, dr. Gerhard Stelzer, peste ani, îl prezenta astfel: „Ministrul plenipotenţiar Fabricius se străduia ca prin manifestări culturale să atragă de partea sa vechile cercuri ale societăţii româneşti, care erau cu totul favorabile Franţei şi Angliei. Totodată, el încerca să valorifice cu succes, în interesul Germaniei, potenţialul economic al României, în special petrolul”.

Faptul că Fabricius vorbea limba franceză se spera la Berlin că va reuşi să influenţeze în direcţia dorită vârfurile societăţii româneşti. Aceste aşteptări au fost, însă, doar parţial împlinite.

…Omul

Pe omul Wilhelm Fabricius informaţiile intrate în posesia serviciilor de informaţii româneşti îl prezentau ca fiind „sobru, sever, extrem de pretenţios, neataşabil, nevicios. Fără a fi elegant, ţine mult la prezentarea corectă şi chiar militărească a celor cu care vine în contact”. Despre maniera de lucru a ministrului, în raport se spunea: „Majoritatea lucrărilor i se prezintă redactate, Fabricius mulţumindu-se să semneze, după ce se consultă cu consilierii. Nu-i place să lucreze personal”.

Peste ani, unul dintre tinerii diplomaţi germani care s-au aflat la Bucureşti în acei ani, dr. Rolf Pusch, îl prezenta astfel: „Era un funcţionar foarte meticulos […]. Din prima zi şi apoi în toţi anii cât mi-a fost şef, m-a tratat ca un superior drept şi bine intenţionat şi, în afară de asta, câteodată, ca un fel de al doilea tată. Din punct de vedere al serviciului pretindea mult”. În primul rând, impusese regula ca fiecare zi de lucru la Legaţie să înceapă la ora 9.30, cu dezbaterea, în camera sa de lucru, a presei nou-apărute”.

De la acelaşi Rolf Pusch ştim că Wilhelm Fabricius dispunea de o remarcabilă colecţie de piese arheologice, parţial descoperite de el însuşi, şi de covoare orientale.

Căsătorit, cu doi copii…

Totuşi, într-un raport al serviciilor de informaţii se arăta că ministrul Reich-ului la Bucureşti „a avut legături sentimentale cu Maria Butculescu, soţia comerciantului de automobile. În 1938 se credea că va divorţa din această cauză”.

Alte două informaţii de interes pentru serviciile de informaţii vin să întregească portretul ministrului german. Prima dintre ele arată că acesta „nutreşte afecţiune şi stimă extremă pentru M.S. Regele Carol al II-lea: Fabricius colectează toate fotografiile în care se găseşte alături de M.S. Regele”.

Trebuie privită şi din alt unghi această „concluzie informativă”, întrucât colectarea de către diplomaţi, indiferent de gradul lor diplomatic, a fotografiilor cu personalităţi din ţară în care erau acreditaţi este o „pasiune” cvasi-generală, pentru că ele sunt dovezi… profesionale ale legăturilor pe care diplomatul respectiv le stabilise în ţara în care fusese acreditat. Aceasta nu exclude, desigur, stima ministrului german pentru Carol al II-lea, ci doar „completează” informaţia din raport.

„Afecţiunea” şi „stima” ministrului Fabricius pentru Carol al II-lea erau completate de cele „pentru d-l ministru al Palatului, Urdăreanu”.

„Nu are mare stimă pentru nazism”

În ceea ce priveşte orientarea sa politică, Wilhelm Fabricius era calificat, în documentul serviciilor de informaţii române, ca fiind un „naţional-socialist, în măsura în care funcţia îl obligă. Intim cu toţi foştii ofiţeri, nu are prea mare stimă pentru nazism şi mai ales pentru conducătorii lui, cu excepţia Führer-ului şi a câtorva apropiaţi ai lui”.

Această poziţie a ministrului Wilhelm Fabricius ar putea explica unele divergenţe pe care el le-a avut la începutul misiunii sale la Bucureşti cu consilierul de Legaţie Ernst Pochhamer, care întreţinea relaţii cu Garda de Fier, pe care Fabricius, deşi îl cunoştea personal pe Corneliu Zelea-Codreanu şi îl aprecia, nu le accepta (de altfel, Ernst Pochhamer avea să părăsească postul de la Bucureşti în aprilie 1938), deoarece, în concepţia sa, „acestea ar fi reprezentat un amestec în problemele interne ale României”.

Era o atitudine pe care diverse alte informaţii înaintate de serviciile româneşti abilitate o confirmau. Astfel, un raport din 22 noiembrie 1938 al serviciilor de informaţii româneşti, înaintat MAS, este ferm în acest sens: „Ministrul Wilhelm Fabricius nu admite (acest cuvânt este subliniat de cel ce a citit documentul – n.n.) amestecul Legaţiei în politica internă a României şi în special în chestiunea antilegalistă a legionarilor”.

Iată, în cele ce urmează, alte două exemple, ambele de la începutul lunii noiembrie 1938, ele confirmând atitudinea adoptată de ministrul Fabricius faţă de mişcarea legionară din România. Primul dintre acestea, conţinut de un document datat 2 noiembrie, arată că ziaristul Mihail Daneş, directorul revistei „Tribuna Tineretului”, a solicitat ataşatului german de presă, Hermann von Ritgen, un ajutor financiar. Daneş, însă, arăta sentimente pro-legionare, iar ministrul german Fabricius – după cum se afirma în nota adresată MAS – „a luat măsuri ca accesul legionarilor sau simpatizanţilor acestora să fie interzis în Legaţie”. În aceste condiţii, von Ritgen, ataşat de presă, el însuşi sprijinitor al punctului de vedere al ministrului faţă de legionari, l-a refuzat pe acesta „pe motiv că Legaţia nu dispune de fonduri” şi, mai mult decât atât, a dat dispoziţii „să nu i se mai satisfacă nicio cerere de ajutor şi nici material de publicitate să nu i se mai încredinţeze”. Pentru a masca însă acest refuz, diplomatul german i-a dat jurnalistului amintit scrisori de recomandare către întreprinderi germane pentru abonamente şi reclame la „Tribuna Tineretului”, soluţie care scutea Legaţia de la o acţiune ce ar fi putut fi considerată un amestec în afacerile interne ale statului român şi avea de consecinţe nedorite.

Câteva zile mai târziu, o notă informa că ministrul Palatului, Ernest Urdăreanu, i-a atras atenţia ministrului Fabricius asupra „relaţiunilor amicale” pe care ziaristul Klaus Schikert, unul din corespondenţii Agenţiei DNB (Deutsches Nachrichten Büro – n.n.), le întreţinea cu legionarii, ceea ce l-a afectat pe ministrul Wilhelm Fabricius, cu atât mai mult cu cât el dăduse „dispoziţiuni precise de evitare a oricărui contact cu legionarii”.

De fapt – după cum se va vedea -, Klaus Schikert lucra în strânsă legătură cu Arthur Konradi, preşedintele organizaţiei din România a NSDAP (Nationalistische Deutsche Arbeiterpartei – Partidul Muncitoresc German Naţional-Socialist) şi, împreună cu alţi câţiva diplomaţi germani, formau un grup pro-legionar şi anti-românesc, aflat în conflict permanent cu ministrul Fabricius şi cu alţi membri ai Legaţiei germane din Bucureşti, neangajaţi politic sau chiar antinazişti şi partizani ai unor relaţii corecte, normale între Germania şi România.

Am prezentat toate aceste informaţii pentru că trebuie să renunţăm la imaginea deformată – cultivată mult timp în istoriografia românească –  că toţi diplomaţii germani (şi aria ar putea fi extinsă şi la alte categorii de intelectuali, militari sau funcţionari etc. germani prezenţi în România) ar fi fost şi naţional-socialişti.

Neînţelegeri între diplomaţii germani

În toamna anului 1938, ministrul Fabricius chiar a înaintat la Berlin un raport prin care solicita rechemarea lui Konradi de la post; alţi membri ai Legaţiei, printre care şi ataşatul de presă Hermann von Ritgen, i-au urmat exemplul.

La sfârşitul lunii noiembrie 1938, atât Fabricius, cât şi Konradi au fost chemaţi telegrafic la Berlin (era imediat după vizita regelui Carol al II-lea în Germania şi după executarea grupului de lideri legionari, în frunte cu C.Z. Codreanu). Cei doi au ales rute diferite: Fabricius prin Polonia, Konradi prin Viena. Zvonuri asupra cauzelor acestor chemări, în condiţiile în care cota relaţiilor româno-germane ajunsese la niveluri extrem de scăzute, au fost multiple: cei doi urmau să facă sugestii privind componenţa unui nou guvern român; se avea în vedere rechemarea lor de la post sau, pur şi simplu, o stabilire exactă, clară a atribuţiilor celor doi în România etc.

După informaţiile deţinute de serviciile de informaţii româneşti, campania antiromânească din presa germană, după executarea grupului de legionari, în frunte cu Codreanu, era opera lui Arthur Konradi.

Deşi Carol al II-lea însuşi îi ceruse „stăruitor” lui Hitler, cu ocazia întrevederii cu acesta din 24 noiembrie 1938, rechemarea lui,  Konradi avea să fie salvat tocmai datorită faptului că relaţiile româno-germane cunoşteau pe atunci cote foarte scăzute.

În timpul vizitei pe care acesta o făcuse în Germania, Arthur Konradi avusese, într-adevăr întâlniri cu şefii de secţii ai NSDAP, cărora le prezentase obiectivele urmărite de legionari şi măsurile antigardiste luate de guvernul român. În cadrul acestor întrevederi, Konradi a expus punctul de vedere potrivit căruia „viitorul României este legionar şi a cerut susţinerea mişcării”.

La întoarcerea sa în ţară, Fabricius a confirmat rolul nefast a lui Konradi, care vedea o Românie utilă Germaniei numai „sub regim legionar” şi îi atribuia preşedintelui NSDAP din România, „în mare măsură”, campania de presă antiromânească. Ministrul Wilhelm Fabricius era deznădăjduit că opera de apropiere germano-română la care lucrase era distrusă şi declara acest lucru secretarului de legaţie, Hans Berndt von Haeften: „Toată munca de doi ani a ministrului – nota el – a fost distrusă. Noi – reproducea în continuare von Haeften declaraţia ministrului Fabricius – , care am luptat aici pentru regele Carol şi pentru Hitler, mărturisim că nu mai ştim ce să facem. Românii nici nu-şi dau seama cât de adâncă este fisura legăturii cu Reich-ul”.

Mai mult, în confruntarea dintre Wilhelm Fabricius şi şeful NSDAP pentru România, Arthur Konradi, acesta din urmă a avut câştig de cauză la Berlin în ceea ce priveşte raporturile cu Volkgemeinschaft in Rumänien (Comunitatea germană din România n.n.).

Hitler chiar i-a retras lui Fabricius autorizarea de a se ocupa de interesele comunităţii germane din România, care au trecut în sarcina Volksdeutsche Mittelstelle (Oficiul Central pentru Etnicii Germani – n.n.), aşadar a lui Arthur Konradi, deşi, oficial, numai ministrul Fabricius putea interveni în sprijinul comunităţii germane la autorităţile române, inclusiv la rege. Şi el chiar a intervenit şi după aceea în sprijinul unor cerinţe diverse ale acestei comunităţi, pe calea diplomatică, oficială.

Poziţia Auswärtiges Amt

Atitudinea lui Wilhelm Fabricius, în toamna anului 1938, într-o perioadă de criză a relaţiilor româno-germane determinată de măsurile autorităţilor române împotriva mişcării legionare, a provocat şi nemulţumirea ministrului de Externe al Reich-ului, Joachim von Ribbentrop.

O notă a serviciilor de informaţii române din 14 decembrie 1938 aducea la cunoştinţa conducerii Ministerului Afacerilor Străine o ştire provenind „din cercurile Legaţiei germane din Bucureşti”. Informaţia se referea la faptul că ministrul de Externe al Reich-ului era nemulţumit de atitudinea ministrului german la Bucureşti „faţă de evenimentele politice interne din România”. Iar nota continua, subliniind încă o dată faptul că „d-l Fabricius socoteşte necesar ca să nu se amestece aproape deloc în politica internă română, rămânând simplu observator şi mai ales faţă de mişcarea legionară”.

Totodată, atitudinea ministrului plenipotenţiar al Reich-ului la Bucureşti se deosebea de politica Auswärtiges Amt („este cu totul opusă” – după cum se arată în documentul amintit) şi în ceea ce priveşte politica rasială, Ministerul Afacerilor Străine de la Berlin „socotind de a sa datorie să ajute orice mişcare antijudaică cu caracter naţional”. Acest pasaj este subliniat cu creionul în document, iar cuvântul antijudaică este evidenţiat prin linie dublă.

De altfel, von Ribbentrop era bine informat despre evenimentele din România nu numai prin misiunea diplomatică de la Bucureşti, ci şi printr-o reţea proprie de observatori. Pe lângă aceştia, el trimitea „din când în când” şi câte un curier special pentru a se informa la faţa locului asupra unor aspecte „care n-au fost suficient explicate de rezidenţii permanenţi”.

În nota serviciilor de informaţii româneşti se arăta, de asemenea, că W. Fabricius, ca o urmare logică a atitudinii sale generale faţă de relaţiile cu România şi a percepţiei sale cu privire la rolul şi atribuţiile aparatului diplomatic german acreditat la Bucureşti, considera că Legaţia nu trebuia să ajute „oficial” refugierea în străinătate a unor fruntaşi ai mişcării legionare, pe când Auswärtiges Amt tocmai studia în acel moment „calea cea mai potrivită pentru transportarea acestora în Reich” (cuvintele „calea cea mai potrivită” erau subliniate cu linie dublă în document).

La toate aceste neconformări ale ministrului Wilhelm Fabricius la regulile şi politica oficiale ale Riech-ului, în notă se mai amintea şi faptul că el „a refuzat să poarte la diverse solemnităţi uniforma  batalioanelor de asalt naţional-socialiste, aşa cum prevăd regulamentele”, ceea ce „a impresionat neplăcut Ministerul de Externe german, care – după cât se aude – va opina la înlocuirea acestuia”.

Nota se încheia cu următoarea concluzie: „Deocamdată d-l Fabricius mai rămâne la Bucureşti”.

Iar el avea să rămână la postul său mai bine de doi ani, până la sfârşitul  lunii ianuarie 1941. Rechemarea sa la Berlin a fost „opera” legionarului Mihail Sturdza, aflat pentru scurtă vreme în fruntea Ministerului Afacerilor Străine, care a dorit astfel să-l „pedepsească” pe Wilhelm Fabricius pentru atitudinea sa  faţă de cauza Gărzii de Fier.

Rechemarea bruscă a lui Wilhelm Fabricius de la post l-a alarmat pe Ion Antonescu, care era în relaţii foarte strânse cu ministrul german şi care a interpretat rechemarea acestuia ca o schimbare a poziţiei Berlinului faţă de România şi faţă de propria persoană, în condiţiile în care neînţelegerile cu Garda de Fier deveneau din ce în ce mai acute. Când a aflat cauza rechemării lui Fabricius, Ion Antonescu nu a mai avut de făcut decât să-l demită pe Mihail Sturdza de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine şi să preia el însuşi acest portofoliu.