Autor: prof. Corneliu Şenchea.

Continuăm să prezentăm câteva dintre poveştile de iubire (reale sau bănuite) care s-au consumat între zidurile vechii Curţi domneşti din Bucureşti, pe fondul conflictelor între domnie şi boierime.

Şerban Cantacuzino şi Doamna Anastasia        

În plin secol al XVII-lea, secol baroc de intrigi, Fronde şi cabale de curte (dacă ne referim doar la Curtea Franţei, Curtea regenţei lui Mazarin şi a Anei de Austria, dar şi a minoratului şi a primilor ani de domnie ai Regelui Soare)  doamna Anastasia, soţia lui Duca Vodă, se pare că a constituit acea excepţie. Complicele ei în drama de adulter despre care va fi vorba în curând: spătarul Şerban Cantacuzino. Povestea celor doi a început încă înainte ca Duca să devină domn al Ţării Româneşti. Posibila idilă între Cantacuzin şi doamna lui Duca se va fi înfiripat pe fondul rivalităţii şi a luptelor politice între cele două nobile familii, Bălenii, pământeni şi Cantacuzinii, bizantini, ce-i drept, dar împământeniţi uimitor de rapid. Miza: acapararea absolută a influenţei asupra Curţii domneşti. Conflictul, încă latent până în anul 1663, a izbucnit după ce domnitorul Grigore Ghica, plecând cu oastea ca auxiliar al sultanului în Ungaria, a lăsat ca locţiitori domneşti pe  vornicul Stroe Leurdeanu, rudă cu Bălenii şi pe Dumitraşcu Cantacuzino. Veleităţile de domnie ale unei familii de sorginte bizantină de rangul Cantacuzinilor nu puteau să nu supere orgoliul Bălenilor şi, cu atât mai mult pe acela al domnului însuşi care, încrezându-se în intrigile lui Stroe Leurdeanu, a ordonat execuţia postelnicului Constantin Cantacuzino (bănuit, pe baza unor scrisori false că ar unelti la Poartă detronarea domnului). Şi astfel a căzut primul cap. Şerban Cantacuzino, fiul cel mai mic al postelnicului, a fost, după obiceiul bizantin, însemnat la nas (pedeapsa infamantă aplicată de vechii basilei ai Răsăritului creştin celor vinovaţi de crimă de lezmajestate). Cât despre idila înfiripată între Şerban Cantacuzino şi doamna lui Gheorghe Duca, domn al Moldovei (devenit ulterior domn al Ţării Româneşti) ea poate fi doar bănuită pe baza comportamentului ulterior al doamnei Anastasia.

Totul a început în momentul în care, după câţiva ani de lupte politice cu succes schimbător între cele două partide boiereşti, Grigore Ghica revine pe tron în martie 1672, şi-i găseşte pe Cantacuzini deja întemniţaţi din porunca banului Gheorghe Băleanu. Unul singur, însă, reuşise să scape. Acesta era spătarul Şerban Cantacuzino. Aliatul său era domnul Moldovei, Gheorghe Duca, principe care îi oferise azil politic în Castelul Cnejilor de la Hangu, unde Cantacuzinul era păzit sub directa oblăduire a doamnei Anastasia. Contemporanii au văzut în acest fapt, ca şi în refuzul constant al domnului de a-l extrăda pe transfug, tot ca urmare a stăruinţei doamnei, începutul unei idile care se va împlini între zidurile Curţii domneşti din Bucureşti. Pentru că nu va trece mult timp până când Gheorghe Duca, mazilit de sultan din Moldova, va câştiga scaunul Ţării Româneşti, iar Şerban Cantacuzino va fi numit ispravnic al Curţii, fiind însărcinat cu repararea acestui complex de clădiri, efort edilitar început de însuşi Grigore Ghica. În paralel, răzbunările împotriva Bălenilor, refugiaţi în Transilvania, dar atraşi la Curtea domnească cu promisiuni de iertare mincinoase, au înregistrat noi victime. Între ele, şi Radu Dudescu, ginerele banului Gheorghe Băleanu. Dar se pare că toate aceste fapte sângeroase, la care Şerban, ca un Cantacuzin care se respecta, era fără doar şi poate părtaş, nu tulburau cu nimic iubirea pătimaşă între ispravnic şi doamna Anastasia. Cronicile valahe nu ne dau nici o informaţie clară despre legătura dintre Şerban şi doamna lui Duca, în schimb florentinul Anton Maria del Chiaro, secretarul domnilor Brâncoveanu și Ştefan Cantacuzino.

Duca ştia de relația dintre cei doi

Nicolae Mavrocordat, în lucrarea „Revoluţiile Valahiei”, ca italian, familiarizat cu legăturile extraconjugale din familiile princiare italiene, generatoare ale atâtor drame sângeroase, nu lasă să-i scape această observaţie: „Pusese la cale Duca Vodă suprimarea acestui Şerban, prin diferite planuri care se zădărniceau însă, căci Şerban fusese totdeauna avertizat de soţia lui Duca Vodă cu care întreţinea legături de dragoste, mai ales în lipsa lui Duca Vodă plecat la război cu polonii, alături de turci. Şerban, care era Mare Logofăt şi supraveghea nişte construcţii la Curte, avu prilejul să râvnească nu numai la doamna lui Duca, ci şi la tronul său.” Aşadar Duca ştia de legătura dintre cei doi.     

În acest caz nu ne apare deloc inexplicabilă atitudinea domnului atunci când, din protector al Cantacuzinilor, a devenit brusc prigonitorul lor. Chiar să-i fi ajuns la urechi zvonul că Şerban umbla după domnie, sau o dovadă a adulterului ai cărui protagonişti erau doamna sa şi spătarul? Nu vom şti niciodată, cu toate că „Istoriile domnilor Ţării Româneşti” ale lui Radu Popescu ne asigură că ambiţia de domnie a Cantacuzinilor ar fi fost cauza principală a noului val de persecuţii. În ce priveşte descoperirea adulterului, clemenţa ulterioară a lui Duca Vodă faţă de Şerban, tot la stăruinţa doamnei Anastasia, ar trebui să infirme această ultimă supoziţie. Dar să vedem cum s-au desfăşurat faptele după cronica lui Radu Popescu. Duca vodă tocmai se întorsese cu oastea dintr-o campanie împotriva Poloniei, în care a fost obligat să însoţească oastea otomană ca vasal al Porţii. O epidemie de ciumă a întârziat sosirea acestuia la Bucureşti, dar, odată potolit flagelul, domnul s-a întors la Bucureşti de unde a poruncit arestarea boierilor Cantacuzini. Şerban, aflat la moşia sa de la Drăgăneşti a fost prins de slujitorii domneşti conduşi de serdarul Drosul şi de căpitanul Gheorghiţă Ciudin. Prins a fost la Filipeşti şi spătarul Mihai, alt Cantacuzin de vază şi Radu Popescu ne asigură că atât Şerban cât şi Mihai şi-ar fi lăsat capetele pe butuc, fără intervenţia salvatoare a soacrei lui Duca Vodă, dar în primul rând a soţiei acestuia, Anastasia. Aşa a scăpat Şerban Cantacuzino cu viaţă. Dar voievodul nu a renunţat la gândul de a-şi elimina adversarul. Asupra acestei ultime tentative eşuate, acelaşi Anton Maria del Chiaro ne mai furnizează câteva informaţii: „Voievodul aflând de uneltirile dublului său rival, trimise ordin să fie arestat cu gândul de a-l spânzura. Doamna lui Duca, aflând însă de acest ordin, îl comunică lui Şerban care se hotărî să fugă. Era în Ziua Adormirii Maicii Domnului, când Şerban invitase la prânz mai mulţi boieri. În timpul mesei, se refugiase la Cotroceni (două mile de Bucureşti, unde se vede frumoasa mănăstire zidită de el, la suirea sa pe tron), chemă 12 servitori din cei mai credincioşi şi îndrăzneţi şi, bine înarmaţi, fugiră călări şi trecuseră Dunărea, urmând calea până la Adrianopol, unde se găsea atunci Sultanul şi Curtea sa.”           

Grigore Băleanu şi domniţa Smaranda – jertfele împăcării             

Şerban Cantacuzino a ajuns domn în anul 1679, obţinând de la sultan mazilirea lui Duca Vodă. Dar, contrar aşteptărilor, în loc să uneltească moartea lui Duca, Cantacuzinul obţinu numirea acestuia în Moldova, „în amintirea serviciilor aduse de soţia acestuia”, ne informează del Chiaro. Vom vedea că nu era decât o amânare a funestului act la care Şerban şi doamna Anastasia aveau să fie complici. Ca domn, Şerban ar fi putut în sfârşit să-şi împlinească iubirea printr-o căsătorie cu cea căreia îi datora viaţa. Dar doamna Anastasia şi-a urmat soţul mazil, iar Şerban Vodă, căsătorit cu Maria, fiica negustorului bulgar Ivancio Rustea, a continuat să asculte de glasul politicii şi al raţiunii… „de stat”. „Raţiune” care îi poruncea acum, că ajunsese în sfârşit domn, să-şi încheie definitiv socotelile cu familia rivală a Bălenilor. Dar, până a reveni cu povestea asupra pătimirii Bălenilor, să consemnăm şi acest scurt roman de dragoste care i-a dat lui Şerban câteva vlăstare de vază. O cunoscuse pe Maria, tânără de numai şaisprezece ani, în timpul unui târg pe câmpul Moşilor, unde tatăl ei venise să-şi desfacă mărfurile. Această doamnă Maria i-a dăruit voievodului pe domniţa Casandra, viitoarea soţie a domnului Moldovei Dimitrie Cantemir, pe Gheorghe, viitor ofiţer în armata austriacă şi pe domniţa Maria. Dintr-o primă căsătorie tot cu o Maria, fiica vornicului Stroe Leurdeanu, omul de casă al Bălenilor şi prigonitorul Cantacuzinilor, Şerban o avea pe Smaranda sau Smaragda, sortită unui sfârşit prematur, dar destinată să împace pe vecie cele două neamuri rivale, aşa cum se va vedea. Până atunci, însă, Şerban era hotărât să termine odată pentru totdeauna cu Bălenii.

Şi, însemnează cronicarul (acelaşi Radu Popescu): „Mare şi întunecat nor şi plin dă fulgere şi de trăsnete au căzut pă Ţara Rumânească Şărban Vodă, carele ca cu neşte trăsnete, cu răotatea lui au spart şi au dăzrădăcinat nenumărate case de boiari şi de slujitori şi de săraci şi pă mulţi au omorât cu multe feliuri de cazne şi i-au sărăcit cu multe feliuri de pedepse, precum istoria mai jos va arăta.” Cum capii partidei Bălenilor, clucerul Ivaşco Băleanu şi logofătul Staico erau pribegi în Moldova, furia domnului s-a abătut asupra oamenilor de casă ai Bălenilor ca vistierul Hrizea, vornicul Vâlcul sau căpitanul Pătraşcu Urziceanu. Mâna dreaptă a lui Şerban era căpitanul Ghinea, recunoscut pentru cruzimea şi lipsa lui de scrupule.  

Grigore Băleanu scapă de urgia domnească

Numai că un singur Băleanu a reuşit să scape de urmărirea ostaşilor domniei conduşi de demonicul Ghinea. Era vorba despre Grigore Băleanu, nepotul fostului ban Gheorghe Băleanu cel care îi întemniţase pe Cantacuzini sub domnia lui Grigore Ghica.  Tânăr, viteaz, curtenitor şi bun mânuitor al spadei, trecuse în goana calului hotarul în Transilvania, unde a fost angajat imediat ca postelnic de principele Mihail Apafy, aflat în conflict cu Şerban Cantacuzino. Mare trebuie să fi fost bucuria fiicei lui Şerban Vodă, domniţa Smaranda, dacă era încă de pe atunci îndrăgostită de tânărul Grigore, aflând că alesul inimii ei scăpase cu viaţă… căci ei erau sortiţi în curând să-şi unească inimile şi trupurile. Aşadar căpitanul Ghinea „ucigătoriul de boiari”, dăduse greş cu Grigore Băleanu. Dar Şerban Vodă îi va da şansa de a-şi drege reputaţia.  Pentru acele „calităţi” enumerate mai sus, îl trimisese domnitorul tocmai pe el în Polonia, la Liov, unde Duca Vodă era prizonier al regelui leah Jan Sobieski, pentru a-l scăpa de acest potenţial rival la tron. Dar nici Duca Vodă n-a stat cu mâinile în sân, trimiţând doi soli la Constantinopol unde se afla doamna sa Anastasia pentru a-i solicita ajutorul bănesc menit să-l răscumpere din captivitate. Numai că doamna a întârziat cu acordarea acestui ajutor („au umblat cam încet, den ce pricină ea va şti”, consemnează Radu Popescu), în timp ce la întoarcerea de la Ţarigrad, cei doi soli ai lui Duca, nepotul său, Cârstea vătaful şi Anastasie vistierul au fost reţinuţi ca ostatici la Bucureşti… până îşi va fi terminat căpitanul Ghinea treaba murdară în Ardeal. Aşa încât, atunci când Duca muri subit, n-a fost greu de bănuit că Şerban şi doamna Anastasia au fost complici la asasinarea acestuia. Un scurt şi întunecat epilog la povestea de dragoste a celor doi? Posibil… dar fără nici o urmare. Foştii amanţi valahi nu se vor mai întâlni niciodată pentru a-şi savura victoria întunecată de un omor. Cât despre Ghinea, unealta acestei mârşăvii, el nu se va mai întoarce la Bucureşti pentru a-şi primi răsplata. În drum spre cetatea de scaun a domnului său, trecând prin Ardeal, „l-au lovit boală fără leac şi la Făgăraş, zăcând în câtăva vreame, negrindu-i mâinile şi picioarele şi tot trupul dă viu, ş-au dat sufletul dracului. Pe acest Ghine îl avea Şărban Vodă ucigătoriu de boiari, carele când muriea, văzându-şi trupul negru, au fost zicând că-şi veade păcatele cu ochii” (Radu Popescu, Istoria domnilor Ţării Româneşti).

Moartea căpitanului lui Şerban, călăul atâtor Băleni de vază,  petrecută în Ardeal, nu va fi fost întâmplătoare. Simptomele conduc la ipoteza unei otrăviri de care este posibil să nu fi fost străin Grigore Băleanu, aflat după cum am spus în Transilvania în slujba principelui Mihail Apafy. Tânărul boier proscris îşi va fi răzbunat astfel rudele de sânge şi oamenii de casă ucişi de Ghinea. Oricum ar sta lucrurile, Şerban îşi va schimba radical atitudinea faţă de Băleni, poate graţie pasiunii fiicei sale pentru tânărul Grigore. Fiindcă el va fi alesul domnului pentru fiica sa. Să fi pornit această alegere din dorinţa lui Şerban de a împăca cele două neamuri învrăjbite? 

O dragoste sfârșită prematur

Să vedem mai întâi ce ne spune Radu Popescu despre domniţa Smaranda: „Pentru că această fiică a lui Şărban Vodă fiind şi frumoasă şi înţeleaptă, foarte o iubea tată-său şi s-au nevoit prin multe vremi ca să-i găsească soţ aseamene cu ea, de bun neam, frumos, înţelept, şi negăsind aici în ţară, fiind acest cocon de boer de ţară (Grigore Băleanu, n.n.) pribeag în Ardeal, iar pentru frica lui Şărban Vodă şi fiind în casa lui Apafi Mihai crai, postelnic, auzindu-i-se politiile şi frumuseţea şi înţelepciunea au pus în gând să-l aducă, să-l facă ginere.” Pare curios să nu-i fi găsit Şerban Vodă soţ fiicei sale în Ţara Românească şi mai ales la Bucureşti, de l-a ales tocmai pe vlăstarul familiei rivale. De aceea nu este exclus ca Smaranda, aşa cum am arătat mai sus, să-l fi cunoscut pe Grigore înaintea fugii acestuia şi să-şi fi exprimat faţă de tatăl său dorinţa rechemării din exil a acestuia şi a iertării sale. Dorinţă căreia Şerban Vodă i-a dat curs, atitudine care nu trebuie să ne mire având în vedere faptul că-şi iubea atât de mult fiica, după cum ne informează cronica.                                              

Motivul acestei alegeri ar putea sta şi în dovedirea acelor calităţi enumerate de cronicar, dar în special a „politiei”, despre care scrie şi moldoveanul Ion Neculce, înţelegând prin aceasta „atitudinea cuviincioasă”, manierele alese fiind asociate cu erudiţia şi ştiinţa de carte. Pornind de la aceste observaţii, istoricul Alexandru Duţu în lucrarea „Umanişti români şi cultura occidentală”, vedea în alegerea lui Şerban Cantacuzino expresia pătrunderii şi la noi a acelui spirit al Renaşterii Apusene (ce-i drept cam târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată) conform căruia domnitorul preţuia la Grigore Băleanu nobleţea faptei, punând-o mai presus de cea a naşterii şi a rangului. Şi-apoi şederea lui Grigore la curtea principilor Transilvaniei, Curte princiară în ton cu fastul, eticheta şi ceremonialul din Apus va fi contribuit şi mai mult la modelarea însuşirilor tânărului. Va fi cunoscut Şerban Cantacuzino Cartea Curteanului a lui Baldassare Castiglione, carte care, de la apariţia ei, în anul 1527, a fost, până la sfârşitul secolului al XVII-lea, cea mai citită în mediile aristocratice şi în special în cele aulice? Puţin probabil. Dar poate că ecouri ale mentalităţii de curte apusene vor fi ajuns până la noi prin intermediul călătorilor străini, dintre care, am văzut, unii l-au slujit cu credinţă pe Petru Cercel în secolul al XVI-lea, iar altul ca Antonio Maria del Chiaro va ajunge să slujească succesiv trei domnitori ca secretar: Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat. Mare trebuie să fi fost spaima tânărului Grigore, când i-a văzut apropiindu-se pe ostaşii lui Şerban Vodă conduşi de un căpitan valah. Îi va fi aşteptat cu spada în mână, dar recunoscând ulterior în căpitanul Constantin Filipescu pe vărul mamei sale, şi-a ascuns teama şi a acceptat să fie condus în ţară sub escortă. Şi, din nou, faptul că a cedat atât de uşor, cunoscând precedentele unor curse întinse de domni pribegilor, ne îndreptăţeşte să credem faptul că o cunoscuse pe Smaranda la Bucureşti, înainte de a fugi, şi că de tânăra fiică de domn îl lega deja o dragoste mare, începută între zidurile vechii Curţi domneşti încă înaintea căsătoriei celor doi. Nunta tinerilor, petrecută tot la Curtea domnească din Bucureşti, i-a avut ca oaspeţi pe solul transilvănean Elek Bethlen şi pe hatmanul Velicico, fratele cronicarului şi logofătului Miron Costin, din partea domnului Moldovei, Constantin Cantemir. Cât despre cei doi miri, erau în culmea fericirii, din moment ce Radu Popescu ne spune despre ei că „atâta să potrivise amândoi în toate, cât gura nu poate spune frumuseţea lor şi înţelepciunile lor şi toţi îi fericea.” Dar această fericire a fost sortită unei vieţi scurte, adică de numai cinci luni. După scurgerea acestui interval de timp de la nuntă, Smaranda s-a îmbolnăvit grav, şi, murind, a fost îngropată la mănăstirea Cotroceni, ctitoria bucureşteană a tatălui ei. Cât despre Grigore Băleanu, Radu Popescu ne informează că „au rămas întristat şi în cerneală (adică în doliu, în haine cernite, n.n.) cu tot neamul lui”. Şi astfel, paradoxal, au ajuns Bălenii să o plângă pe chiar fiica fostului lor duşman şi prigonitor şi odată cu ea şi pe el, ca pe un tată nefericit ce era.   

Mulţi contemporani poate că au văzut în această tragedie o pedeapsă divină aplicată acelora care îşi vărsaseră reciproc prea mult sânge într-o luptă a cărei miză era puterea politică, deşartă şi efemeră, şi a căror împăcare venise prea târziu. Alţii poate că au văzut în moartea Smarandei, exact ca în povestea lui Romeo şi Julietei sale, tocmai o jertfă nevinovată a împăcării celor două familii, despărţite prea mult timp de ură şi sânge şi unite acum prin durere şi compasiune reciprocă.