Autor: prof. Corneliu Şenchea.

Continuăm să prezentăm şi în acest număr câteva dintre poveştile de iubire (reale sau bănuite) care s-au consumat între zidurile vechii Curţi domneşti din Bucureşti, pe fondul conflictelor între domnie şi boierime.

O altă faţă a lui Petru Cercel ?       

Confruntările cronice între autoritatea centrală şi marea boierime vor continua să însângereze Curtea domnească. Una dintre acestea, revolta postelnicului Ghiorma (pe care unii istorici o plasează sub domnia lui Alexandru Mircea, alţii sub cea a lui Petru Cercel) s-ar putea face, aşa cum bănuieşte scriitorul Mircea Constantinescu, prudent însă în a nu duce mai departe ipoteza, în lipsa unor dovezi palpabile, ecoul unei alte poveşti de iubire furtunoasă: cea dintre Petru Cercel şi Caplea soţia lui Ghiorma. Motivele revoltei nu ne sunt cunoscute, dar este posibil ca printre ele să figureze atenţia acordată de domnul valah italienilor pe care îi adusese cu el şi care obţinuseră funcţii importante în aparatul de stat. Aşa este cazul genovezului Franco Sivori care devenise secretar al principelui sau a lui Andrea Demonogiani (căpitan al gărzii personale a lui Petru, formate din mercenari) militar încercat în luptele dintre Veneţia şi Imperiul Otoman, în arhipelagul grecesc.

Înfrângerea revoltei puternicului dregător fusese urmată de profanarea mormântului soţiei sale. Jupâneasa Caplea fusese înmormântată în ctitoria ei: mănăstirea bucureşteană cu hramul Sfântul Nicolae, zisă „a Postelnicesei”, în amintirea Caplei. Actul de profanare fusese însoţit şi de alungarea călugărilor. Să fi fost aşadar acest fapt cutremurător expresia unei pasiuni devastatoare, poate neîmpărtăşite, sau a  unei răzbunări postume pe familia rebelului Ghiorma? Nu vom şti niciodată. Mircea Constantinescu o asociază altei drame medievale consumate în Portugalia secolului al XIV-lea şi evocate de poetul Camoes în epopeea „Lusiada” şi de dramaturgii Henri de Montherlant şi Alejandro Casona în două piese de teatru: uciderea Inesei de Castro, iubita principelui Pedro cel Crud de către trei cavaleri, la porunca tatălui acestuia, regele Alfonso al IV-lea. Răzbunarea sângeroasă a lui Pedro, în urma căreia şi-a câştigat porecla, a fost urmată de dezgroparea osemintelor iubitei sale şi încoronarea moartei cu tot ceremonialul aulic. Aşa s-a născut legenda Reginei Moarte. În cazul lui Petru Cercel (interesantă şi coincidenţa de nume Pedro-Petru), varianta unei posibile iubiri ar îndulci puţin memoria pătată a domnului aventurier, format la şcoala grandorii şi a cruzimii italiene, despre care însuşi Petru vorbeşte într-un monolog imaginat de dramaturgul Mircea Dem Rădulescu, în piesa „Serenada din trecut”: „Venezzia cu negre gondole pe canal,/ M-a învăţat ghitara şi dalta, perfizia,/ Penelul şi pumnalul, iar Roma, poezia…” Oricum vor fi stat lucrurile, fratele lui Petru Cercel, Mihai Viteazul, va încerca să şteargă amintirea lăsată de domnul renascentist, refăcând biserica, prilej pentru schimbarea numelui acesteia în Mihai-Vodă, dar şi pentru istoricul P. P. Panaitescu de a-l taxa definitiv pe Petru Cercel, în comparaţie cu fratele său: „E însă interesant să vedem o dată mai mult ce fel de fraţi erau Mihai cu Petre Cercel, unul clădeşte şi se face ctitor, unde celălalt risipeşte şi profanează.”                     

Din nou… „ginecolatria”

Chiajna nu va fi fost singura doamnă valahă credincioasă soţului, care a lăsat o urmă notabilă în istoria Bucureştilor. Despre doamna Elena (sau Elina), soţia lui Matei Basarab (care apare frecvent reprezentată alături de soţul ei în miniaturile ce însoţesc manuscrisele de secol XVII), se poate spune acelaşi lucru.  

Sora marelui cărturar Udrişte Năsturel, devenit sub domnia lui Matei Basarab, logofăt, Elena din Fierăşti (Ilfov), s-a căsătorit cu Matei aga din Brâncoveni, în anul 1613. Căsătoria lor venea într-un moment în care boierimea autohtonă îşi strângea rândurile în faţa ofensivei noii boierimi greceşti care popula Curtea lui Leon Vodă. Elena i-a stat alături soţului ei, pe parcursul conflictului său cu Leon Vodă, al cărui ultim episod sângeros s-a consumat în 1631, în apropierea Bucureştilor, „din jos de mânăstirea lui Pană vistierul, care acum îi zic Sfânta Ecaterina.” După ce îşi văzuse oastea condusă de spătarul său, Miho Racotă, învinsă de pribegii lui Matei aga, Leon Vodă s-a hotărât să-şi înfrunte personal rivalul care se pregătea să intre în capitala Ţării Româneşti. Domnitorul a fost mai norocos. A învins oastea pribegilor, ridicând o cruce comemorativă chiar pe locul luptei în curtea bisericii de lemn a Sloboziei domneşti.

În cea de-a doua încercare a lui Matei aga de a ocupa tronul Ţării Româneşti, de data aceasta împotriva lui Radu Iliaş, urmaşul lui Leon Vodă, pribeagul a fost mai norocos. În ziua de 25 octombrie 1632, „lovitu-s-au străjile den jos [din jos] de Plumbuita […] şi deteră războiu mare tot cu săbiile.” Nu ştim dacă şi Elena (tânără încă) va fi asistat la luptă, asemeni bucureştenilor care, cu copii cu tot, cocoţaţi pe garduri, priveau cum „se bate războiul” (după mărturia cronicarului Radu Popescu). Dar răbdarea i-a fost răsplătită. Victoria a revenit soţului ei şi Elena din Fierăşti s-a văzut peste noapte Doamnă a Ţării Româneşti. La Curtea  domnească de la Bucureşti, Doamna Elena ar putea ilustra în istoria Ţării Româneşti un tip de principesă mecena, asemănător Lucreziei Borgia, ducesă de Ferrara. Multe din manuscrisele tipărite sub domnia lui Matei Basarab au apărut sub patronajul ei. O frumoasă miniatură de pe un asemenea manuscris ni-i înfăţişează pe voievod şi doamna sa, încadraţi de două arcade palaţiale, ţinând (domnitorul… cu mâna stângă, doamna… cu cea dreaptă) o carte.

Dar Matei Basarab era înainte de toate un om al spadei. Conflictul său cu rivalul din Moldova, Vasile Lupu, l-a ţinut departe de Doamna sa şi de Curtea din Bucureşti. Victoria decisivă a domnului (bătrân de acum) la Finta, în anul 1653, o va fi bucurat pe Elena, dar pentru scurt timp, deoarece în acelaşi an Doamna lui Matei moare, după ce împlinise „de două ori douăzeci de ani, în vrednicia de soţie” (după cum relatează inscripţia de pe piatra ei funerară). Aşadar, anul 1653, înregistra o Curte domnească triumfală, dar îndoliată de pierderea unei ilustre doamne.       

Şi, ca şi cum această tragedie n-ar fi fost de ajuns, un an mai târziu, revolta mercenarilor domneşti (seimenii), nemulţumiţi de neplata lefurilor, şi a dorobanţilor a răvăşit Curtea Veche, dând lovitura de graţie bătrânului domnitor Matei Basarab, care se stinge în palatul său din Bucureşti… de bătrâneţe, la doar un an de la moartea Elenei.

Despre doamna Bălaşa a lui Constantin Şerban (urmaşul lui Matei Basarab) se pot spune lucruri la fel de lăudabile. Conform unei tradiţii, după bătălia de la Şoplea (1655), unde Constantin Şerban a învins oastea seimenilor condusă de spătarul Hrizea din Bogdănei, ea l-ar fi inspirat şi convins pe domnitor să ridice o mănăstire pe dealul ce domină Bucureştii, menită a deveni ulterior catedrală mitropolitană a Ţării ( cf. Nicolae Stoicescu, Constantin Şerban). Doamna Bălaşa apare de altfel în calitate de ctitoră alături de soţul ei.    

Doamna Maria, soţia lui Şerban Cantacuzino, ori doamna Marica a lui Constantin Brâncoveanu au îmbogăţit galeria Doamnelor bucureştene, cu toate că nu toate au dovedit energia Chiajnei, demnă de o adevărată virago. Aşa numeau italienii Renaşterii femeia cu suflet de bărbat (personaj care a populat frecvent curţile Renaşterii, întruchipat de Isabela d’Este, Caterina Sforza, Beatrice d’Este şi altele). Între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea italiencele, aşa cum am văzut, n-au lipsit de la Curtea Domnească din Bucureşti, dacă ar fi să amintim doar numele celor două doamne, Ecaterina Salvaressi, soţia domnitorului Alexandru Mircea sau Arghira Minetti, soţia lui Radu Mihnea. Dar nici ele nu s-au remarcat prin fapte exemplare demne de memoria posterităţii. Singură, doamna Marica, soţia lui Constantin Brîncoveanu, ar fi dat dovadă de un devotament conjugal, fără precedent, aducând în ţară osemintele soţului ei, după tragicul sfârşit al acestuia la Constantinopol, pentru a le depune în biserica Sfântul Gheorghe Nou, ctitoria bucureşteană a defunctului domn.

Acestea fiind spuse, nu e greu de înţeles de ce domnitorii, într-o lume a bărbaţilor, s-au dovedit, după expresia lui Ionescu-Gion „ginecolatri”. Energice sau nu, majoritatea doamnelor Ţării Româneşti au dovedit o calitate: fidelitatea faţă de soţ. Sau, cel puţin, aşa ne lasă să credem cronicile şi documentele. Virtute rară în acele timpuri, dar care şi-a avut şi ea, în spaţiul românesc, excepţia ei.