Autor: prof. Corneliu Şenchea.  

Această serie de articole s-ar putea intitula foarte simplu „Aur, mărire şi amor”, dacă ar fi să folosim titlul unei nuvele neterminate a lui Mihai Eminescu. Până în secolul al XVI-lea asemenea istorii nu s-au scris în spaţiul valah. Am spus că nu s-au scris, nu că nu s-ar fi consumat. Iar în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea doar ecourile unor astfel de întâmplări au răzbătut până la noi, rătăcite în vreo cronică de curte sau în vreun document de cancelarie domnească. Să luăm de exemplu anul 1472. Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, îl învinge pe Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, în lupta de la Soci, apoi intră în Bucureşti, atestat pentru prima dată documentar în actele cancelariei fratelui lui Radu, Vlad Ţepeş, în anul 1459. Letopiseţul de la Bistriţa ne informează că Ştefan a petrecut 3 zile în Cetatea Dâmboviţei (Bucureşti), după care le-a luat în captivitate pe doamna lui Radu voievod, Maria, şi pe fiica acesteia, Voichiţa, întorcându-se la Suceava. Iată deci ecouri ale începutului unei idile (început ce-i drept cam brutal, cu capturarea femeii şi, poate, siluirea ei – asemeni idilei Maria Stuart – contele Bothwel) care va sfârşi odată cu moartea voievodului Moldovei. Pentru că tânăra Maria Voichiţa îşi va converti posibila repulsie, resimţită în momentul capturării la Bucureşti, în dragoste şi… va deveni soţia răpitorului ei, ba chiar îi va supravieţui pe tronul Moldovei. Ea este credincioasa şi iubitoarea doamnă Maria din drama lui Delavrancea Apus de soare.     

Ştim că Radu cel Frumos s-a întors mai târziu în cetatea sa, dar, aşa cum am spus, alte istorii cu iz romantic nu s-au mai consumat între zidurile Bucureştiului… sau, pur şi simplu, nu au fost înregistrate… până la jumătatea secolului al XVI-lea, când domnitorul Mircea Ciobanul stabileşte capitala Ţării Româneşti la Bucureşti. În special, această perioadă, tutelată de figura controversată a Doamnei Chiajna, poate fi bănuită de un senzualism crud care a deschis drum acelui fenomen pe care G. I. Ionescu-Gion îl numea atât de plastic „ginecolatrie” – ascultarea şi supunerea domnilor faţă de soţiile lor.     

Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna – un cuplu misterios

Căsătoria dintre Mircea Ciobanul, domn al Ţării Româneşti, unul dintre fiii domnului Radu cel  Mare şi domniţa Chiajna, fiica lui Petru Rareş, domnul Moldovei, a avut loc la sfârşitul lui iunie 1546. A fost unul dintre ultimele acte politice ale lui Petru Rareş care, înainte de a închide ochii, a avut satisfacţia de a vedea consolidată alianţa dintre cele două ţări române. Şi astfel, domniţa Chiajna a fost obligată să schimbe Suceava, cetatea de scaun a tatălui ei, cu Bucureştii, cetatea în care Mircea avea să-şi stabilească reşedinţa. Prin urmare, o căsătorie politică, o căsătorie care rar era sortită unei iubiri conjugale trainice. Nu avem de unde să ştim cât l-a iubit Chiajna pe al doilea domn valah cu numele Mircea. Putem deduce însă acest fapt, ştiind că i-a stat alături în tragicele confruntări cu boierimea până la moartea acestuia, întâmplată în 1559. Ştia oare tânăra domniţă cărui om îşi oferise mâna? Ştia că Mircea obţinuse tronul din partea sultanului Soliman, prin mazilirea fratelui său, Radu Paisie?

Chiajna fusese scutită de spectacolul sângeros prin care Mircea îşi inaugurase domnia. Acesta, cu un an în urmă, după intrarea în Bucureşti, ca domn, ordonase execuţia unor mari  boieri, dregători ai fratelui său, plecat în exil în Egipt. Căzuseră capetele comişilor Vintilă şi Radul, al stolnicului Dragul şi al spătarului Stroe, ultimul, un puternic dregător poate cu fumuri de domn, din moment ce pusese să-i fie zugrăvit chipul pe peretele bolniţei Coziei, ctitoria lui Radu Paisie. Căzuseră astfel câteva capete pentru a stinge neîncrederea noului domn în boieri. Neîncredere justificată într-o oarecare măsură, care-l va urmări pe Mircea pe tot parcursul domniei. Ostilitatea marii boierimi se va manifesta cu atât mai mult cu cât Mircea se va înconjura de oameni noi ca postelnicul Dinga, Ioan Pitarul, Nan şi alţii, excluzându-i pe cei de viţă veche de la exerciţiul puterii. Se prea poate ca acest sângeros debut de domnie, fără precedent în istoria Ţărilor Române, aşa cum remarca istoricul Ştefan Andreescu, să fi fost sursa principală a coagulării marii boierimi împotriva lui Mircea şi a viitoarelor ciocniri violente consumate între zidurile Curţii domneşti de la Bucureşti. Da, Chiajna nu avea de unde să ştie ce fel de om era Mircea. Dar, dacă l-a putut sprijini cu atâta tărie, dăruindu-i în plus un fiu, pe viitorul domn Petru cel Tânăr şi continuând să lupte cu boierimea ostilă soţului ei, chiar şi după moartea acestuia, putem bănui că între zidurile Curţii Vechi de la Bucureşti s-a consumat o adevărată poveste de dragoste ale cărei dimensiuni le dă Alexandru Odobescu în nuvela sa Doamna Chiajna, când o pune pe eroina noastră să se înfrunte cu boierii ostili lui Mircea… chiar lângă catafalcul defunctului ei soţ.

Cât de mult îl va fi influenţat Chiajna pe soţul ei, în politica acestuia? În ce proporţie se va fi lăsat influenţat Mircea de soţia lui? Nu putem şti. Dar ştim că ea i-a fost alături atât în lupta cu rivalul său Radu Ilie, venit cu mercenari din Transilvania, stăpânită de generalul Castaldo, omul Habsburgilor, cât şi în ultima confruntare cu boierii conduşi de spătarii Udrea şi Stanciu sau de vornicii Socol şi Stănilă. Alături chiar şi în răfuiala lui Mircea cu ginerele său, Barbul din Pietroşani, soţul uneia dintre fiicele lui. Deţinător al unor funcţii importante cum ar fi cele de spătar şi vornic, Barbu îşi va fi dovedit vitejia în lupta de la Periş, unde Mircea, la puţin timp după căsătoria cu Chiajna, înfrânge oastea boierilor condusă de Teodosie banul şi de Udrişte vistierul.                    

• 

Când deodată, inexplicabil, Barbul fuge în Transilvania. N-o mai iubea pe fiica lui Mircea? Nici vorbă! Din nou politica îşi va fi spus cuvântul. Ginerele lui Mircea fusese atras în tabăra antiotomană. Dar ceea ce el nu ştia era faptul că guvernatorul Transilvaniei, cardinalul Martinuzzi, sârb care domnea în numele principesei Isabela şi al fiului ei, principele minor Ioan Sigismund, practica un dublu joc politic, între Habsburgi şi Poarta Otomană. Aşa că şiretului prelat nu i-a fost greu să-l extrădeze pe Barbul, predându-l oamenilor lui Mircea. Adus la Curtea domnească de la Bucureşti, a fost torturat şi apoi executat la 2 aprilie 1548, în ciuda lacrimilor vărsate de fiica lui Mircea pentru iertarea soţului ei. Îşi va fi iertat ea tatăl? Nu putem şti. Ştim însă că peste câţiva ani una dintre fiicele lui Mircea, Stana, poate una şi aceeaşi cu prima, se va mărita cu tânărul Ivan Norocea din Răzvad, unul dintre ultimii boieri „noi”, de încredere, recrutaţi de Mircea şi care, după moartea domnitorului, poate ca o dovadă a iubirii sale pentru mult încercata Stana, îl va sluji cu credinţă pe fratele ei, Petru cel Tânăr, în lupta cu marea boierime, în calitate de postelnic şi logofăt. După mazilirea lui Petru, cei doi soţi vor părăsi Bucureştii, atât de trişti şi de înneguraţi, pentru a trece în Transilvania, unde Ivan este primit în rândul nobilimii ardelene cu titlul de Sas-Sebeş.

Doamna lui Pătraşcu şi vornicul Socol – un posibil adulter?    

Între cele două domnii ale lui Mircea Ciobanul se situează scurta domnie a nepotului său, Pătraşcu cel Bun, fiul lui Radu Paisie, care ocupase tronul cu sprijinul ambasadorului francez la Poartă, d’Aramont. I s-a spus cel Bun, deoarece cei aproape trei ani de domnie au fost scutiţi de comploturi boiereşti şi de vărsări de sânge. Între dregătorii de vază care l-au înconjurat se numărau spătarul Stanciu Benga, vistiernicul Dragomir, postelnicul Iani şi alţii.

Căsătorit cu doamna Voica, din neamul boierilor de la Slătioara, a avut din această căsnicie, printre alţi copii, şi pe viitorul domn Petru Cercel. Despre traiul alături de Voica nu se cunosc prea multe amănunte. Cert este că zilele lui Pătraşcu Vodă, ca domn în scaunul de la Bucureşti erau numărate în anul 1557. Abia întors dintr-o campanie în Transilvania, începută cu un an în urmă (unde din porunca sultanului îl readusese pe tron pe principele Ioan Sigismund Zapolya şi pe mama acestuia, regina Isabela, alungaţi anterior de trupele imperiale şi spaniole ale generalului Castaldo, omul împăratului romano-german Ferdinand de Habsburg), Pătraşcu a căzut bolnav, poate şi din cauza oboselii sau a unei răni primite. Moartea lui fulgerătoare a fost urmată de fuga în Ardeal, cu tezaurul ţării şi cu suma cuvenită achitării haraciului către Înalta Poartă, a vornicului Socol, bănuit de hiclenie. De aici până la zvonul că Socol ar fi pus la cale otrăvirea voievodului (dat fiind că, în calitate de vornic, îl însoţise pe Pătraşcu în expediţia din principatul intracarpatic) nu era decât un pas. Cum în Transilvania l-a urmat pe boierul fugar şi doamna Voica, împreună cu copiii ei, istoricii Dumitru Almaş şi Panait I. Panait au presupus (într-o lucrare dedicată Curţii Vechi din Bucureşti) că între zidurile acesteia s-ar fi consumat o pasională iubire vinovată între doamna Voica şi Socol şi că amândoi ar fi fost complici la asasinarea domnului. Oricum n-ar fi apucat să se bucure de roadele crimei lor, dat fiind că Mircea Ciobanul se întorcea cu ajutor de la Poartă, pentru a doua şi ultima domnie. Ce le-ar mai fi rămas celor doi adulterini decât fuga? Întrucât documentele tac în această privinţă, un răspuns clar şi sigur în legătură cu un presupus adulter nu putem oferi. Fuga doamnei Voica îşi găseşte explicaţia mai degrabă în întoarcerea lui Mircea şi a Chiajnei… mai ales din cauza acesteia din urmă. Nu era loc pentru două doamne la Curtea voievodală. Aventura rămâne deci pe terenul mobil al ipotezei, ba chiar al fanteziei unui viitor scenarist interesat de producerea unui film istoric.     

Din nou Chiajna – începutul „ginecocraţiei”    

Domnia Chiajnei, soţia şi apoi văduva lui Mircea, a însemnat, pentru Curtea domnească din Bucureşti, începutul unui fenomen, semnalat de G. I. Ionescu-Gion, care s-a manifestat cu întreruperi – „ginecocraţia”, adică domnia sau guvernarea femeilor. Şi mai mult, după expresia aceluiaşi Ionesco-Gion, „ginecolatria” – adică ascultarea şi supunerea domnilor în faţa soţiilor lor, a doamnelor ţării. Este posibil ca însuşi Mircea Ciobanul să se fi arătat un convins „ginecolatru”. Fiindcă ne vine greu să credem că doamna Chiajna (numită şi Mirceoaia, după soţul ei) a dovedit brusc, după moartea lui, o asemenea energie, ieşită din comun pentru o femeie, fără o ucenicie îndelungată, dat fiind că i-a stat alături soţului său pe tot parcursul agitatei lui domnii. Proiectele matrimoniale care le-au vizat pe fiicele sale, cu nobilul constantinopolitan Stamate Paleologul şi respectiv cu Ioan Cantacuzino, fratele vârstnic al temutului Mihail Cantacuzino (poreclit la Curtea otomană Şeitanoglu – Fiul Dracului), au fost zădărnicite tot de ea, cu aceeaşi uşurinţă cu care au fost concepute. Nunţile s-au celebrat în palatul domnesc de la Bucureşti, iar mirii au luat drumul Adrianopolelui. Dar cum, între timp, apăruseră neînţelegeri între Chiajna şi ginerele său, Ioan Cantacuzino, pe drum, o ceată de slujitori înarmaţi ai Chiajnei au răpit-o pe tânăra domniţa Marina (sau Maria), aducând-o înapoi la Bucureşti. Răzbunarea Cantacuzinilor n-a întârziat. Primul atins de ea a fost patriarhul Ioasaf al Constantinopolului, mijlocitorul celor două cununii, ulterior caterisit şi îndepărtat din scaunul ecumenic. A doua victimă a acestei răzbunări a fost chiar Chiajna, obligată să ia împreună cu fiul ei, tânărul domn Petru, drumul exilului în Alep. 

O italiancă pe tronul valah

După dispariţia Chiajnei, galeria femeilor care au înnobilat Curtea domnească a Bucureştilor a fost completată cu o italiancă grecizată, de fapt o perotă (originară din cartierul constantinopolitan Pera, numit de turci Galata, rezervat latinilor, în special genovezilor). Era catolică şi se numea Ecaterina Salvaressi, fosta soţie a lui Niccolo Vallarga, italian din Constantinopol. Căsătorită a doua oară cu Alexandru Mircea, fiul pretendentului fără noroc la scaunul Ţării Româneşti, Mircea sau Miloş (fiul răposatului domn Mihnea cel Rău), Ecaterina va cunoaşte, odată cu ocuparea tronului de la Bucureşti de către soţul ei, nu doar grandoarea, dar mai ales povara unui scaun de domnie atât de nesigur. Mărturie a neliniştilor ei sufleteşti este o scrisoare din 1578: „Această ţară nu e moştenirea noastră; azi suntem şi mâine nu suntem, după voia lui Dumnezeu, şi ne aflăm în mâna turcului şi nici noi nu ştim unde vom fi până la capăt.”

Este posibil ca obsesia şi teama soţiei sale că se afla „în mâna turcului” să-l fi determinat pe Alexandru al II-lea Mircea să spere că proiectata campanie de la Lepanto, din 1571, care reunea forţele creştine maritime (Spania, Veneţia, Genova şi altele) sub comanda lui don Juan de Austria, viteazul frate al regelui Spaniei Filip al II-lea, va zdruncina puterea Semilunii. În acest scop, aşa cum au arătat cercetările unui istoric de talia reputatului profesor Andrei Pippidi, Alexandru Mircea a încercat să intre în contact prin mijlocirea veneţienilor cu tabăra creştină. Să nu uităm că domnul mai era cumnat, prin intermediul surorilor Ecaterinei, cu soţii acestora, raguzanul Giovanni di Marini Poli şi nobilul Fabrizio Adorno, dintr-o celebră familie de dogi genovezi. El îşi oferea serviciile flotei aliate, deşi fusese obligat să furnizeze celei otomane un număr de corăbii şi vâslaşi. Practicant al unui joc dublu, care l-ar fi putut costa capul, Alexandru Vodă se arăta gata să ridice împotriva Porţii, pe lângă ţara sa, şi Moldova şi Transilvania, motiv pentru care istoricul Gheorghe David îl numea într-un articol publicat în revista Magazin Istoric „un precursor al unităţii de stat a românilor”. Putem bănui în Alexandru Mircea un exponent al ideii unităţii medievale româneşti. Din observaţiile călătorului polon Martin Strykovski, care a vizitat Curtea domnească din Bucureşti în 1574, ştim că Alexandru Mircea ţinea în iatacul lui un portret al lui Ştefan cel Mare, domnul moldovean care intrase odată în Bucureşti pentru a obliga Ţara Românească să i se alăture în lupta contra turcului. După victoria, din păcate fără urmări (în afara slăbirii potenţialului maritim al Imperiului Otoman), a creştinilor, la Lepanto, zelul lui Alexandru al II-lea Mircea s-a mai temperat.

Izolarea

Acasă, în schimb, la Curtea de la Bucureşti, domnitorul este posibil să fi suferit o înrâurire pozitivă din partea doamnei Ecaterina: gustul pentru frumos, propriu unei italience crescute în ambianţa Renaşterii târzii. Să amintim că prima carte tipărită la Bucureşti, la mănăstirea Plumbuita, este opera acestei domnii. Mai mult, în scurta sa guvernare, Alexandru Mircea a ctitorit biserica Sfânta Troiţă (cunoscută mai târziu sub numele de Radu Vodă, datorită prefacerilor survenite în timpul domniei nepotului său, Radu Mihnea, şi el un „familiar” al italienilor şi soţ al unei italience, Arghira Minetti) şi a dispus dotarea Bucureştilor cu numeroase prăvălii şi băi. Amenajarea unei frumoase grădini cu căprioare, numite „ciutăria domnească” va fi fost de asemenea una dintre încercările prin care domnitorul căuta a îndulci cumva şederea doamnei lui în cetatea Bucureştilor. Efort zadarnic, dacă luăm în calcul izolarea în care se închisese doamna Ecaterina, păzită permanent de garda de mercenari domneşti. Alexandru Cartojan o caracterizează în felul următor:

„Străină de neamul peste care destinul încuviinţase să domnească, Ecaterina, fiică a italianului grecizat Salvarezzi, după ce ani de zile împarte cu soţul ei pâinea amară a exilului, foloseşte toată trecerea familiei sale pentru mazilirea lui Petru Vodă şi a mamei sale, Doamna Chiajna. Ajunsă doamnă a ţării, stă departe de câmpul vieţii publice, mărginindu-se doar să înveţe limba şi să se adapteze moravurilor boierimii muntene. Duce o viaţă retrasă în umbra iatacurilor domneşti. Rar se vedea pe vreo uliţă a târgului, sau undeva la vie, ori pe drumul care ducea la vreo mănăstire. Şi atunci în caretă închisă, escortată de vornicei şi comişi. La sărbători mari – Anul Nou, Bobotează, Paşti – sau la nunţi avea prilejul să vadă feţele boierilor, să schimbe câteva cuvinte cu ei şi să constate cu amărăciune că sufleteşte nu are nimic comun cu cei a căror Doamnă este. Instinctiv şi boierii simt acelaşi lucru. O urăsc, cum îl urăsc şi pe voievodul Alexandru Oaieseacă.” Suspiciunea este reciprocă. Despre supuşii săi (boieri desigur), doamna Ecaterina îi scria surorii sale Maria, stabilită la Murano: „Oamenii aici sunt închişi şi stăpâniţi de prejudecăţi.” Numai soţul ei, trăit atâta timp în mijlocul familiilor „frânce” din colonia levantină a Constantinopolului, Amirali, Salvaressi, Frangopoli, era liber de aceste prejudecăţi. Doar pentru el doamna încetase a mai fi o străină. Şi pentru plebe… în rândul căreia Ecaterina îşi câştigase rapid o reputaţie de sfântă, datorită actelor ei caritabile. Sărăcimea îi spunea „caliţa”… adică „doamna cea bună” (de la kalos – „bun” în limba greacă) Dar ce reprezenta Alexandru Mircea în ochii acestor supuşi? Domnul suferea de un grav deficit de imagine, rezumat de porecla care circula în rândul bucureştenilor şi nu numai.   

Oaieseacă! De unde acest cognomen? De la un impozit pe oile sterpe, născocit de domnitor pentru a mai găsi un remediu lipsei acute de bani a trezoreriei. Dacă din partea boierilor nu se poate „bucura” decât de ură, Doamna Ecaterina le smulge oaspeţilor străini doar admiraţie. De exemplu, Iacob Paleologul, pe care Alexandru Vodă îl găzduieşte şi îl ospătează cu magnificenţă princiară, o găseşte „splendida olim et opulenta”. Nu avea să se bucure prea mult de aceste graţii. În curând ura boierilor, despre care vorbea Cartojan, şi ambiţia voievodului vecin, Ioan Vodă (cel Viteaz) al Moldovei, de a instala pe tronul Ţării Româneşti un domn fidel planurilor sale antiotomane îşi vor spune cuvântul. Iar răzbunarea domnului împotriva acelora care-i urau soţia avea să fie cumplită.  

Fuga și întoarcea lui Alexandru Mircea

În anul 1568, un posibil complot al marii boierimi muntene se soldează cu un groaznic măcel la Curtea domnească din Bucureşti, căruia îi cad victime o seamă de boieri: logofătul Radu Drăgănescu, Mihnea de la Bădeni, Tudor Bucoveanul, Vlad al Caplei, Pătraşco, Calotă Perişanul, stolnicul Radu Boldescu şi… nu în ultimul rând… un tânăr pretendent cu stagii vechi de pândar al tronului… fiul vornicului Socol, Radu… din care Alexandru Odobescu face eroul romantic al nuvelei sale Doamna Chiajna. În scrierea lui Odobescu, Radu o răpeşte (cu asentimentul ei) pe fiica Mirceoaiei, domniţa Ancuţa, destinată ca soţie lui Andronic Cantacuzino. După nunta săvârşită la Bucureşti, Radu şi Ancuţa fug, urmăriţi la tot pasul de ostaşii Chiajnei, pentru ca răpitorul să piară ucis de aceştia după descoperirea refugiului lor la curţile tatălui său, dincolo de vadul Motrului. Aşadar, Radu Socol a pierit chiar la Bucureşti, şi nu de mâna oamenilor Chiajnei, ci din sentinţa lui Alexandru Mircea. Fiindcă soţul Ecaterinei îşi avea şi el fidelii lui susţinători în rândurile boierimii muntene. Printre aceştia se numărau spătarul Stan din Corbi, soţul jupâniţei Caplea, postelnicul şi vornicul Dragomir, comisul Mitrea şi paharnicul Bratul. În 1572, când Ioan Vodă cel Viteaz încredinţează unui transfug muntean, vornicul Dumbravă, sarcina înscăunării pretendentului Vintilă, Alexandru Mircea abia are timp să fugă, adăpostindu-se în Cetatea de Floci. Nu ar fi reuşit dacă fraţii Albu şi Ivaşcu Golescu n-ar fi făcut zid în faţa urmăritorilor, primul fiind ucis, al doilea rănit. Nu peste mult timp, Alexandru Vodă în persoană se va ocupa cu răzbunarea lui Albu Golescu, ordonând urmărirea hicleanului Dumbravă, care, adus la Bucureşti, va fi executat.

Alexandru Vodă s-a întors nu peste mult timp în Bucureşti, înlăturându-l pe uzurpatorul Vintilă. Capul pretendentului şi vremelnicului domn a împodobit unul din parii porţii Curţii domneşti. Dar victoria nu a stins temerile doamnei Ecaterina. Moartea lui Alexandru în anul 1577, epuizat şi poate rănit în luptele pentru păstrarea puterii, ameninţarea tronului, care ar fi revenit fiului lor, Mihnea al II-lea, din partea unor pretendenţi ca Rosso sau Petru Cercel, au determinat-o pe doamna ţării să-şi descopere acea energie pe care nu o dovedise sub domnia agitată a soţului ei, asigurând (cu întreruperi) continuitatea familiei acestuia în scaunul domnesc de la Bucureşti.