Autor: prof. Corneliu Şenchea.

Dincolo de valoarea celei mai jucate dar şi a celei mai frumoase şi profunde piese de teatru din repertoriul clasic universal, personajul lui Shakespeare, Hamlet, prinţ al Danemarcei, reprezintă o originală sinteză între un obişnuit erou scandinav care ar fi trăit între secolele al VI-lea şi al IX-lea şi una dintre figurile istorice care au marcat epoca elisabetană: Robert Devereux, conte de Essex.

Hamlet apare mai întâi în paginile Eddei în proză, operă aparţinând poetului danez din secolul al IX-lea Snaebjörn şi apoi cronicile lui Saxo Grammaticus (sfârşitul secolului al XII-lea). El este cunoscut în grafia scandinavă ca Amlothi sau sub forma latinizată Amlethus şi a fost în realitate fiu al guvernatorului Jutlandei, Horwendill, sub domnia regelui Danemarcei Hrörek. 

Povestea este simplă. Fratele lui Horwendill, Fengo(n), râvnind puterea în Jutlanda şi mâna soţiei lui Horwendill, Geirthruda, pune la cale uciderea guvernatorului, asumându-şi apoi guvernarea provinciei. El obţine confirmarea din partea regelui Hrörek şi a urmaşului acestuia, Vigleik, calomniindu-l pe răposatul său frate, prin lansarea unor acuzaţii care o priveau direct pe Geirthruda. Regii Danemarcei îl cred, poporul îl crede, dar nepotul său, Amleth, fiul celui ucis, se îndoieşte de cinstea unchiului său. Şi astfel, luând masca unui nebun, îşi pregăteşte răzbunarea. Ea se va înfăptui în timpul unui ospăţ, în cursul căruia curtenii complici ai lui Fengo sunt mistuiţi de flăcări, iar uzurpatorul piere de spada lui Amleth.

Dar regele Vigleik nu poate tolera o astfel de întâmplare într-una din provinciile regatului său. Răzbunarea lui Amleth ia în ochii regelui său forma unei rebeliuni. Odată ajuns guvernator şi acuzat de suveranul său că luase cu de la sine putere stăpânirea asupra Jutlandei, Amleth are de ales între a prefera exilul drept pedeapsă sau a înfrunta oastea regelui Vigleik. Se decide pentru ultima opţiune şi cade curajos pe câmpul de luptă. Un ecou al acestui fapt îl constituie în piesa lui Shakespeare sosirea în Danemarca, din războiul cu Polonia, a prinţului Norvegiei, Fortinbras (al cărui tată fusese învins de tatăl lui Hamlet). Norvegianul nu mai are de făcut decât să se încoroneze singur ca rege, după măcelul căruia i-a căzut victimă o întreagă dinastie, în frunte cu tânărul prinţ moştenitor.

 Dar ce personaj contemporan Marelui Will i-a furnizat dramaturgului datele necesare conturării unui personaj atât de complex ca Hamlet?     

Un prinţ al unei Renaşteri crepusculare

Mai întâi, Shakespeare deplasează acţiunea în epoca lui, în acel frământat sfârşit de secol XVI. De aceea şi ecranizările cele mai celebre şi mai reuşite ale tragediei, în care strălucesc genii ca Lawrence Olivier, Inokenti Smoktunovski sau Derek Jacobi ne prezintă o Danemarcă în costum elisabetan. Aceasta nu înseamnă că alte viziuni precum cele cu Kenneth Branagh sau Mel Gibson sunt mai prejos ca valoare artistică.

Pentru identificarea cadrului temporal al piesei cu secolul al XVI-lea pledează câteva elemente verbale şi de recuzită. Hamlet studiază la Wittemberg, oraşul de unde a pornit Reforma religioasă a lui Martin Luther. Salvele de tun indică o armă necunoscută danezilor dintre secolele VI-IX. Floretele folosite de Hamlet şi Laertes, fratele Ofeliei, în duelul din final (arbitrat de Osric, curteanul preţios de la Curtea regelui Claudius), ca şi scrima, ca artă şi sport practicat în mediul aulic, au apărut târziu.     

Piesa montată de Hamlet la Curtea uzurpatorului său unchi ilustrând uciderea ducelui Gonzago al Vienei de către Lucianus este inspirată de un fapt real – uciderea în 1538 a ducelui de Urbino (prin turnarea de otravă în ureche) de către Luigi Gonzaga, nepotul soţiei sale Eleonora Gonzaga. În sfârşit, numele celor doi tineri curteni Rosencrantz şi Guildenstern, prietenii făţarnici ai lui Hamlet, erau frecvente la Curtea regilor danezi Frederic al II-lea şi Christian al IV-lea, contemporanii Elisabetei, în timp ce în ultima decadă a secolului al XVI-lea Londra a găzduit o solie daneză condusă de doi nobili cumnaţi purtând aceste nume. Şi exemplele ar putea continua. Apoi Hamlet, prin structura sa mentală, prin frământările lăuntrice privind natura umană (reflectate în monologurile sale), prin aspiraţiile nobile direcţionate spre o monarhie de tip umanist este departe de războinicul viking din Edda şi din cronicile lui Grammaticus. În piesa lui Shakespeare el ilustrează antropocentrismul, curent propriu Renaşterii, dar al unei Renaşteri târzii ameninţate de un orizont politic întunecat, violent şi sângeros.   

Cam în aceste nuanţe se prezenta şi orizontul Angliei elisabetane de sfârşit de secol XVI… şi nu numai al Angliei. Întreaga Europă apuseană răsuna de ecourile unor drame şi crime princiare menite să înece în sânge nobilele aspiraţii umaniste cu care se hrăniseră un Pico della Mirandola, un Erasmus sau un Baldassare Castiglione. Curtea nu mai era cadrul idilic imaginat de ultimul în cartea sa Il Cortigiano (Curteanul), ci o lume plină de cele mai perfide capcane. Alţi dramaturgi, contemporani cu Shakespeare, au fost mai îndrăzneţi. Ei nu au îmbrăcat în decor străin realităţile crude ale timpului lor. Un autor anonim (mulţi afirmă că este vorba despre Shakespeare) a înfăţişat pe scenă o dramă pasională a timpului: iubirea adulterină dintre Mosbie şi Alice şi uciderea soţului femeii, gentilomul Arden din Feversham, de către cei doi amanţi complici. Chapman prin tragedia politică Bussy d’Amboise evoca figura celebrului spadasin francez care dă şi numele piesei (Louis de Clermont, senior de Bussy d’Amboise), ucis mişeleşte în 1579, de către oamenii contelui de Montsoreau, în urma descoperirii idilei dintre erou şi soţia contelui, Françoise de Chambes (la Dumas, Diane de Meridor). Regele Franţei Henric al III-lea şi fratele său, ducele François de Anjou, se pare că nu erau străini de asasinat.

Webster, maestrul tragediei sângeroase, readuce prin piesa Diavolul Alb sau Vittoria Corombona o dramă aparţinând aceluiaşi final de secol: iubirea vinovată dintre Paolo Giordano Orsini, duce de Bracciano şi Vittoria Accorombona (sau Accoramboni), finalizată cu uciderea soţului protagonistei, Felice Peretti (Camillo, în piesă). Ce să mai spunem despre Marlowe care reînvie pe scenă figura ducelui Henric de Guise, conducătorul masacrului hughenoţilor din Paris, în Noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572)?      

„To be or nor to be, that is the question” / „A fi sau a nu fi, acesta este intrebarea”.

Primul vers cu care Hamlet începe actul III, scena 1. 

Hamlet ar putea fi contemporan cu toate aceste crime princiare. Mimând nebunia, pentru a-şi răzbuna tatăl (ucis mişeleşte de fratele său, Claudius), el joacă de fapt nebunia lumii în care trăia… „o închisoare” ca şi Danemarca, aşa cum o caracterizează chiar el. „Nebunia” prinţului se materializează în devierea de la ţelul iniţial al demersului său: uciderea printr-o eroare a şambelanului Polonius, crimă care declanşează un lanţ de tragedii (rătăcirea şi moartea Ofeliei, fiica bătrânului curtean, întoarcerea din Franţa a lui Laertes (fratele tinerei şi fiul lui Polonius), care declanşează o revoltă populară, duelul fatal dintre Hamlet şi Laertes (sub forma unei partide de scrimă), soldat cu uciderea reciprocă a celor doi adversari, moartea accidentală prin otrăvire a Gertrudei şi împlinirea răzbunării prinţului prin uciderea lui Claudius, chiar cu spada otrăvită pregătită de tiran lui Hamlet… arma cu care prinţul fusese rănit mortal de Laertes.

Un conte orfan şi o… „falsă” Ofelie?

Un asemenea final sângeros, chiar în incinta palatului regal ar fi putut avea loc în Londra acelui timp, dacă celebra „conjuraţie a lui Essex” ar fi reuşit, dacă tânărul favorit al reginei Elisabeta ar fi pătruns la Whitehall, pentru a o elibera pe regină de curtenii vicleni şi intriganţi. Biografia lui Essex este în linii mari identică celei a prinţului danez Hamlet.

Născut în anul 1567, ca fiu al contelui de Essex, Robert Devereux a rămas orfan de tată la vârsta de numai nouă ani. Mama sa, lady Lettice Knollys, va deveni suspect de repede soţia favoritului reginei Elisabeta, Robert Dudley, conte de Leicester (după cum regina Gertruda, mama lui Hamlet, se mărită cu Claudius, uzurpatorul tronului danez, după uciderea soţului ei). Aşa cum Hamlet fusese îndepărtat de la Curtea daneză şi trimis la studii în Wittemberg, de unde îl va aduce doar moartea tatălui său, Essex va petrece mulţi ani ca student la Trinity College din Cambridge, crescând apoi sub tutela lui William Cecil, lord Burleigh, secretar de stat şi ministru de finanţe. Acesta, cu toată onestitatea care l-a caracterizat o viaţă întreagă, nu este exclus să fi jucat pe lângă tânăr rolul de spion şi paznic năimit de regină şi de favoritul acesteia, tatăl lui vitreg. Din acest motiv mulţi comentatori ai operei lui Shakespeare l-au considerat model pentru personajul Polonius, servilul curtean al regelui Claudius, umbra lui Hamlet, destinat să cadă sub spada prinţului.

În lucrarea sa despre celebrul personaj, intitulată Hamlet sau ispita posibilului, marele om de teatru Ion Omesco remarcă, plasând foarte inspirat personajele elisabetane sub măştile eroilor Marelui Will: „Privindu-l cu ochii noştri astăzi, senzualul Leicester, curtean abil, ne poate duce cu gândul la Claudius. Wittembergul în care Essex îşi face studiile se numeşte Cambridge. Anticipându-l pe Hamlet, adolescentul va rămâne acolo ani îndelungaţi, prea mulţi pentru ca această depărtare să nu fie programatică. Apoi viaţa eroului şi cea a dublului său real se despart. Dar caracterele lor îşi păstrează asemănările. În momentele sale decisive, Essex îşi păstrează un profil hamletian.” În ce fel… vom vedea.

Odată introdus la Curtea Elisabetei, Essex nu-şi va pune întrebări, asemeni lui Hamlet, cu privire la moartea tatălui său. Ba mai mult, îl va însoţi pe tatăl său vitreg, contele de Leicester, în Ţările de Jos, pentru a lupta alături de rebelii flamanzi şi olandezi împotriva trupelor spaniole conduse de Alessandro Farnese, prinţ de Parma, generalul lui Filip al II-lea. Primeşte botezul focului în lupta de la Zutphen, unde cade poetul sir Philip Sidney, admiratorul surorii tânărului conte, lady Penelope, pe care o cântase sub numele literar Stella. Văduva lui Sidney, lady Frances, fiica renumitului Cerber al reginei Elisabeta, sir Francis Walsingham, nu va rămâne mult timp neconsolată. Cel care îi va deveni soţ va fi chiar tânărul Robert Devereux. Dar figura lady-ei Essex rămâne învăluită în mister. Nimic care să ne determine să identificăm în ea ceva din profilul Ofeliei (simbol al purităţii şi al inocenţei), iubita prinţului danez,  folosită cu monstruozitate ca instrument politic de Claudius şi de tatăl ei Polonius, împotriva lui Hamlet. Am putea bănui doar, ştiind a cui fiică era. Dar nici Walsingham nu mai era cel de la începutul domniei Elisabetei, îmbătrânit şi cu un picior în groapă. Aşa cum arată Lytton Strachey, biograful lui Essex şi al Elisabetei,  „figură învăluită în ceaţă, mişcându-se îndoielnic pe acea scenă scânteietor luminată, Frances Walsingham ne rămâne complet necunoscută. Putem doar bănui, după cum ne ajută imaginaţia, o frumuseţe rară, un farmec neîntrecut – şi încă ceva: o îmbelşugată vitalitate. Căci doi ani mai târziu, văduva lui Sidney şi a lui Essex s-a căsătorit a treia oară cu contele Clanricarde. Şi cu aceasta figura ei dispare.” Dacă şi-a iubit cu adevărat soţul, nimic nu ne-ar împiedica să bănuim că, înainte ca Essex (vinovat de complot împotriva reginei Elisabeta) să urce treptele eşafodului, să cugete asemenea Ofeliei, în faţa nebuniei jucate de Hamlet: „El ochi şi grai şi spadă totodată, / Curtean şi cărturar şi-ostaş. Nădejdea / Şi floarea-acestei mândre ţări. Oglinda / Şi pilda frumuseţii-n chip şi port. / El, pilda tuturor, s-a prăbuşit!”(trad. Ion Vinea)     

Ultimul dintre cavaleri

Nici că se putea o caracterizare mai fidelă a lui Essex care, aşa cum îl definea Lytton Strachey, a făcut „să strălucească stindardul unui cavalerism desuet şi al curteniei din vremuri apuse”. Dovezile lui de bravură sunt remarcabile.

În Franţa, ca aliat şi auxiliar al lui Henric al IV-lea, împotriva Ligii catolice a ducelui de Mayenne şi a spaniolilor prinţului de Parma, îl provoacă la duel pe guvernatorul oraşului Rouen, susţinătorul lui Mayenne, iar înainte de a părăsi pământul francez, sărută lama spadei de care se slujise în lupte. Uşurinţa cu care a primit provocările la duel din partea lui Walter Raleigh, comandantul gărzii Elisabetei şi din partea lui Charles Blount, lord Mountjoy (cu care chiar a încrucişat spada la Marylebone, fiind rănit uşor) ne aminteşte de uşurinţa şi seninătatea cu care Hamlet (nu însă şi cruţat de sumbre presimţiri) primeşte provocarea lui Laertes.

Spre deosebire de Hamlet, Essex a avut prilejul să se remarce şi pe câmpul de luptă. Cariera lui militară a pendulat între succese şi eşecuri. Ambele i-au adus deservicii. Succesele i-au creat duşmani invidioşi… iar înfrângerile i-au pecetluit prestigiul, aducându-i dizgraţia suveranei… fapt care l-a împins spre gestul disperat despre care va fi vorba imediat.

După un succes răsunător, în 1596, cu ocazia cuceririi portului spaniol Cadiz, unde l-a umilit pe guvernatorul Andaluziei, don Alonso de Guzman, duce de Medina-Sidonia (ghinionistul comandant perdant al Felicissimei sau Invincibilei Armada), este la rândul lui umilit în Irlanda de rebelul conte de Tyrone, eşec care îi va aduce arestul sau consemnarea la domiciliu (Essex House), în custodia lordului Păstrător al Sigiliului, Egerton. La întoarcerea din expediţia împotriva Cadizului, cu ocazia jefuirii oraşului Faro, contele nu uită să-şi pună în valoare pasiunea de bibliofil… rezervându-şi manuscrisele lui Hieronymus Osorius. Să ne amintim că şi Hamlet era pasionat de lectură, cum este surprins de Polonius.

Iertat de Elisabeta, Essex nu se va împăca uşor cu ascensiunea unor tineri curteni ca Robert Cecil, fiul lui Burleigh, inferior lui ca personalitate militară şi ca maestru al seducţiei, dar superior în arta intrigii de Curte. Cecil l-ar anticipa pe Laertes, deoarece, aşa cum arată Ion Omescu, sfaturile primite din partea tatălui său, pe când se afla student la Paris, seamănă izbitor cu sfaturile date de Polonius lui Laertes. Împotriva acestui curtean, poate un model şi al servilului şi preţiosului Osric, va ţese contele de Essex complotul său. Dacă, însoţit de prietenii săi (care agitau spadele pe străzile Londrei, instigând cetăţenii la răscoală), Robert Devereux ar fi reuşit să pătrundă în incinta palatului regal, Curtea ar fi fost poate martoră la un măcel de proporţiile celui din ultimul act al tragediei lui Hamlet. Ca şi prinţul Danemarcei, Essex îşi pregătise lovitura printr-o reprezentaţie teatrală cu piesa lui Shakespeare Richard al II-lea, nu pentru a demasca o crimă (asemenea lui Hamlet) ci pentru a induce în sufletele şi minţile londonezilor necesitatea unei schimbări de dinastie.  

Dezinteresatul şi iresponsabilul rege Richard, înconjurat de camarila sa de curteni (Bushy, Bagot şi Green), aducea cu bătrâna Elisabeta (o marionetă după părerea lui Essex în mâinile unor curteni ca Robert Cecil, Nottingham şi Walter Raleigh). Sosirea izbăvitorului Henry Bolingbroke era o aluzie la aşteptata sosire a regelui Scoţiei Iacob Stuart, succesorul Elisabetei sub numele de Iacob I.    

Paralelismele care pot fi stabilite cu tragedia prinţului danez pot continua:

Maniera comică în care Essex îi tratează pe consilierii reginei (Egerton, sir William Knollys, contele de Worcester şi lordul preşedinte al Înaltei Curţi de Justiţie), veniţi să-l îndemne la supunere, aminteşte de ridiculizarea de către Hamlet a prietenilor săi Rosencrantz şi Guildenstern (însărcinaţi de Claudius să-l găsească pe prinţ, după uciderea lui Polonius). Ne amintim cum prinţul danez îi aleargă pe culoarele de la Elsinore, înainte de a-i sorti călăului… în Anglia. Contele se mulţumeşte să-i închidă la Essex House. Dacă revolta lui ar fi reuşit… poate că cele patru nobile capete ar fi căzut asemeni capetelor celor doi danezi.

Dar zilele lui Essex erau numărate. După retragerea în faţa unui baraj organizat de sir John Leveson şi de episcopul Londrei, în fruntea câtorva soldaţi zeloşi, Essex se baricadează în casa sa, unde, înconjurat şi somat de trupele lordului amiral, se predă gărzilor reginei. Odată cu el este arestat şi prietenul său, Henry Wriothesley, conte de Southampton, model poate al calculatului şi filosofului Horatio, prietenul lui Hamlet. Ca şi Horatio lui Hamlet, el îi va supravieţui lui Essex.

O moarte pioasă şi… o schimbare de dinastie

Înainte de a-şi încredinţa trupul călăului, Essex îşi va pregăti sufletul. El adresează îngerilor rugămintea de a-i primi sufletul după execuţie (care are loc pe 25 februarie 1601). Pe bună dreptate, Ion Omesco observă: „Rostindu-şi ultima rugăciune-spovedanie pe eşafod, Essex vorbeşte despre sine în maniera monologurilor hamletiene. Mărturieşte că e mândru, ambiţios, un suflet plin de patimi; i s-a scurs tinereţea sub semnul plăcerii şi al desfrâului. Apoi îşi încredinţează sufletul în mâinile Domnului. Horatio îşi va aminti de această încheiere şi, luându-şi rămas bun de la prinţ, va lansa un apel similar către divinitate. Pentru a încheia retroactiv analogia, Southampton, fidelul prieten al condamnatului ar fi trebuit să pronunţe ultimele cuvinte pe scena istoriei. Dar patronul lui Shakespeare zăcea în Turn, scăpat ca prin urechile acului de ghilotină.”

„O mare inimă se frânge-acum. / O, noapte bună, blânde prinţ. Să cânte / Un stol de îngeri spre odihna ta” (trad. Ion Vinea). Astfel îşi prezintă Horatio oraţia funebră, în clipa morţii lui Hamlet, rănit de spada otrăvită a lui Laertes. Moartea prinţului poate fi privită şi ca o eliberare din închisoarea virtuală care este Danemarca (după caracterizarea prinţului danez). Moartea lui Essex… o eliberare dintr-o temniţă adevărată. Pentru Essex, adeptul libertăţii de acţiune, Anglia nu fusese o închisoare. Curajul lui, atitudinea oscilantă, infatuarea (ameninţarea reginei cu spada… atunci când aceasta, într-un acces de furie, îl lovise în consiliu cu palma peste ureche, duelurile şi expediţiile militare hazardate, lipsite de calcul şi finalitate) concură în egală măsură la creionarea unui portret hamletian. J. Dover Wilson, citat de Ion Omesco, pretindea că Hamlet n-ar fi Essex propriu-zis, ci efortul lui Shakespeare de a-l înţelege pe contele care îi fusese gazdă şi protector, trecând în revistă toate calităţile pe care favoritul Elisabetei le împărtăşea cu Hamlet:

„Curtoazia, condescendenţa faţă de subordonaţi, virtuţile intelectuale, pasiunea pentru teatru, interesul pentru spiritualism, natura deschisă şi generoasă, nobleţea comportamentului, pietatea, bravura, disponibilitatea pentru prietenie, mintea sclipitoare, plăcerea exerciţiilor în aer liber, vânătoarea cu şoimi şi călăria. Pe de altă parte, profundele sale crize de melancolie, latura lui morbidă, periculoasa pripeală, desele aluzii la sinucidere, grosolănia, răceala şi brutalitatea faţă de femei, cruzimea faţă de cei pe care nu-i mai avea la inimă, histrionismul şi, pe deasupra, lipsa lui totală de consecvenţă în acţiuni.”                

În ce priveşte finalul tragediei lui Shakespeare… sosirea şi încoronarea lui Fortinbras, prinţul Norvegiei, nu ne lămureşte dacă Danemarca va avea regele generos visat de Hamlet… sau va asista neputincioasă la înlocuirea unei tiranii cu alta. Deşi norvegianul, întors victorios din războiul cu Polonia, intră în marş războinic, însoţit de trompete şi salve de artilerie… Hamlet se pronunţă pentru el, înainte de a închide ochii, rostind celebra replică „Restul e tăcere.” Se pronunţă pentru Fortinbras, aşa cum Essex se declarase pentru Iacob Stuart. „Hamlet” a fost scrisă în 1600. Elisabeta nu-i va supravieţui mult timp lui Essex. Iar cel care îi va urma la tron va fi regele Scoţiei, Iacob Stuart, care, asemeni lui Fortinbras (al cărui tată fusese ucis în luptă de tatăl lui Hamlet), ocupă tronul Angliei… tronul răposatei regine Elisabeta, care îşi arestase şi condamnase la moarte rivala, pe regina scoţiană Maria Stuart… mama lui Iacob. Să fi fost oare Essex şi Hamlet artizanii reconcilierii a două naţiuni dezbinate de secularele conflicte între suveranii lor? Putem doar bănui.

The rest is silence / Restul e tăcere.

Ultimele cuvinte rostite de Hamlet înainte de a muri.

Spiritul profetic al lui Shakespeare îşi spunea poate cuvântul… dar, prin „soluţia Fortinbras”, Marele Will îşi manifesta şi îndoielile cu privire la beneficiile unei schimbări de dinastie.

În fond, ce a însemnat domnia Stuarţilor pentru Anglia… dacă nu o veşnică pendulare între tradiţiile parlamentariste ale regatului britanic şi tradiţiile absolutiste ale suveranilor scoţieni? Pendulare care a târât Anglia într-un război civil sfârşit cu un regicid (executarea lui Carol I Stuart prin sentinţa lui Oliver Cromwell), o dictatură militară sub masca Protectoratului, o epocă a Restauraţiei… şi o „Revoluţie Glorioasă” care, la sfârşitul secolului al XVII-lea, avea să facă din Marea Britanie campioana democraţiei europene. Finalul fericit al unui drum sinuos pe care nici Shakespeare şi, cu atât mai puţin, nici Essex, nici Hamlet… nu l-au mai prins.    

Hamlet la… feminin

Rolul “Hamlet” a fost interpretat şi de… actriţe. Printre cele mai cunoscute, şi care au avut şi succes cu acest rol, se numără: Sarah Siddons (sfârşitul sec. XVIII), Sarah Bernhardt (sfârşitul sec. XIX), Frances de la Tour (1979), Angela Winkler (2000).

Tată şi fii

Junius Brutus Booth (1796 – 1852) a fost un cunoscut actor britanic, stabilit în SUA, ce a interpretat cu succes şi roluri în piesele lui Shakespeare. El a avut doi fii celebri: Edwin Booth (1833 – 1893), actor, considerat de mulţi drept cel mai mare interpret (american) al lui „Hamlet” şi John Wilkes Booth (1838 – 1865), tot actor, cel care l-a asasinat pe preşedintele Abraham Lincoln.