Autor: prof. Viorel Cruceanu.

Lumea lui „homo tirannicus”, atât de familiară veacului încheiat, cuprinde şi două figuri africane, indisolubil legate: zairezul Mobutu Sese Seko şi togolezul Gnassingbé Eyadéma. Primul era charismatic, seducător şi cu priză la mase. Al doilea era rece, solitar şi prefera să inspire frică.  Deşi atât de diferiţi ca personalitate, ajunşi în vârful piramidei, ei au cultivat o prietenie trainică, indestructibilă. Complicitatea lor se baza, voit sau nevoit, pe o carieră marcată de frapante similitudini. Totul îi apropia, inclusiv un „cursus honorum” ce a făcut ca „destinele celor doi oameni să fie tulburător de asemăntoare”1.

• 

• 

„Bastonul de mareşal însemna doar gradul de sergent-major”

Ambii s-au născut în regiunile nordice, din interior, mai puţin evoluate comparativ cu zonele sudice (vestice în cazul Zairului), de coastă, accesibile de timpuriu colonizării: Mobutu la Lisala, în zona ecuatorială (14 octombrie 1930), iar Eyadéma la Pya (26 decembrie 1935). Proveneau, prin urmare, dintr-un mediu arhaic şi conservator. De aici, frustrările acumulate faţă de elitele intelectuale „maritime”. Complexul de provincial s-a metamorfozat, în timp, într-un naţionalism afişat cu ostentaţie. Deşi „garanţi” ai unităţii naţionale, ei şi-au luat revanşa faţă de regiunile evoluate, transformându-şi provinciile natale în „hinterland”-uri somptuoase. Astfel, Mobutu a ridicat câte un palat în localitatea sa de naştere (Lisala), a tatălui (Gbadolité) şi a mamei (Kawele). Mai mult, din Gbadolité a făcut o adevărată reşedinţă princiară, o copie în miniatură a Curţii regale de la Bruxelles. La fel, Eyadéma a ridicat un palat „princiar” la Kara, în apropiere de Pya, localitate ce juca rolul de „capitală a nordului”.

Şi unul şi altul aveau origini modeste. De aceea, s-au îndreptat spre cariera armelor. Numai că, pentru autohtoni, „bastonul de mareşal însemna doar gradul de sergent-major”2. Aşa se face că, după şapte ani de serviciu în „La Force Publique”, Mobutu a părăsit haina militară, în 1956, cu gradul de… sergent! El se remarcase, însă, cu articole sportive publicate în ziarul L’Avenir colonial. Ca militar a prestat „servicii” de calitate, primind „subsidii” de la obscuri protectori belgieni, al căror mister a rămas nedezlegat până astăzi. Ca persoană civilă, Mobutu s-a dedicat jurnalismului, pentru care avea chemare, ajungând redactor-şef al săptămânalului Actualités africaines, ce apărea în capitala Léopoldville (Kinshasa de mai târziu). În paralel, a urmat cursuri de specialitate la „Casa Presei”, din Bruxelles. Aici, în 1958, „fostul sergent are întâlnire cu istoria”3: cunoaşte pe Patrice Lumumba, cea mai reprezentativă figură a mişcării naţionale din Congo belgian. Istoricul Pierre de Vos evidenţiază o gravă eroare a lui Lumumba care, prin radicalismul său, şi-a îndepărtat oamenii de valoare (Joseph Iléo, Cyrille Adoula) şi s-a înconjurat de „incapabili şi veleitari”4, precum Mobutu.

Eyadéma a intrat în Armata colonială franceză în 1953, la optsprezece ani. În ciuda vârstei crude, a fost trimis pe front în Vietnam şi Algeria. După nouă ani de serviciu fidel, i s-a acordat gradul de… sergent-şef! Spre deosebire de Mobutu, Eyadéma nu a părăsit uniforma. Graţie experienţei acumulate, el a fost afectat armatei togoloze în formare (după proclamarea independenţei, pe 27 aprilie 1960). Penuria de cadre i-a permis o fulgerătoare ascensiune, dar comportamentul său dovedea cu prisosinţă că era „o emanaţie a fostei armate coloniale”5.

Eliminarea lui Lumumba

Mobutu şi Eyadéma şi-au început rosturile politice printr-un paricid. Este vorba de asasinarea „părinţilor” independenţei celor două ţări: premierul Patrice Lumumba, la 17 ianuarie 1961, respectiv preşedintele Sylvanus Olympio, la 13 ianuarie 1963. Revista Jeune Afrique consideră aceste evenimente drept „o dramă iniţială, dar şi o dramă iniţiatică”6. Cele două „morţi fondatoare”7 au reprezentat o traumă pentru mentalul colectiv, mai ales că interesul naţional a fost subordonat unor interese geostrategice externe. Astfel, în epocă, imensul Congo era perceput ca fiind „terenul de confruntare între ideologia comunistă şi cea anticomunistă”. Pe cale de consecinţă, Lumumba trebuia eliminat cu orice preţ. „Calul troian” al operaţiunii a devenit tocmai Mobutu, cel care în 1959 a fost recrutat şi de CIA8. Prin contrast, preşedintele togolez Olympio nu putea fi suspectat de afinităţi cu marxismul. El nu era însă pe placul francezilor care-i acuzau atitudinile „pro anglo-saxone” şi „firea prea independentă”9. În acest caz a prevalat interesul Franţei de a nu pierde Togo din sfera sa de influenţă post-colonială. Soluţia: lichidarea celui ce putea constitui un precedent pentru alţi lideri francofoni.

Decenii la rând Mobutu şi Eyadéma au ocultat adevărul, fapt înlesnit şi de multiple complicităţi metropolitane. Iată de ce, până de curând, cele două „morţi fondatoare” au stat sub semnul echivocului. „Începutul sfârşitului” pentru Lumumba l-a reprezentat lovitura de stat a lui Mobutu (numit colonel şi şef al Statului Major chiar de victima sa), din 14 septembrie 1960 (la doar două luni şi jumătate după proclamarea independenţei). Arestat de soldaţii lui Mobutu, Lumumba  a fost trimis în Katanga secesionistă, împreună cu Victor Mpolo şi Joseph Okito (doi apropiaţi colaboratori), în mâinile ireductibilor săi duşmani, Moïse Tshombé şi Godfroy Munongo. Istoricii susţin că cei trei au fost torturaţi şi apoi asasinaţi. Întotdeauna vina a căzut asupra liderilor secesiunii katangheze. Aceasta cu atât mai mult cu cât, Munongo a folosit justificări îndoielnice precum „fuga de sub escortă” sau uciderea lor de către „câţiva ţărani ce au dispărut de la locul crimei”. Nu este de mirare că Munongo a negat tot timpul implicarea sa în asasinarea lui Lumumba; el a murit în 1992, înainte de a face public noi revelaţii, aşa cum promisese (de unde zvonul că ar fi fost otrăvit de oamenii lui Mobutu). Misterul a fost pe deplin elucidat de sociologul belgian Ludo de Witte care, într-o lucrare de largă respiraţie, bazată pe documente din Arhiva ONU de la New York, ale MAE belgian şi o multitudine de note de serviciu ale funcţionarilor coloniali belgieni, probează de o manieră irefutabilă implicarea statului belgian (în conivenţă cu SUA şi Franţa) şi a serviciilor secrete belgiene în eliminarea lui Lumumba.

Planul Barracuda

Asasinatul a purtat şi un nume de cod: „Planul Barracuda”. Acest plan a fost validat de primul ministru Gaston Eyskens şi supervizat de mai mulţi membri ai cabinetului: Pierre Wigny, ministrul afacerilor externe, Harold d’Aspremont Lynden, ministrul afacerilor africane şi Frédéric  Vandewalle, şeful serviciilor de securitate colonială. La faţa locului el a fost aplicat de un adevărat „Consiliu militar”, alcătuit din ofiţeri superiori belgieni, inclusiv colonelul Louis Marlière, consilierul militar al lui Mobutu. Cei trei prizonieri au fost executaţi la 17 ianuarie 1961 de plutoane de execuţie alcătuite din jandarmi katanghezi (deci, soldaţi ai lui Tshombé şi Munongo), comandate de căpitanul belgian Julien Gat.Referitor la rolul jucat de Mobutu, de Witte citează pe colonelul Marlière: „el a acţionat ca Pilat din Pont: a pretins mereu că totul s-a petrecut fără ştiinţa lui, în timp ce, în realitate, era la curent cu tot ce se punea la cale”10.

Dacă în cazul lui Lumumba, Mobutu a fost doar autor moral, în schimb, după preluarea întregii puteri el s-a mai făcut vinovat şi de alte crime: execuţia publică, prin spânzurare, a patru deputaţi şi a ex-premierului Evariste Kimba (1966), acuzaţi de complot, şi împuşcarea fostului rebel lumumbist Pierre Mulele (1968), după ce se predase conform unei legi de amnistie. Pretinse conexiuni ce duc la Mobutu ar exista şi în cazul decesului misterios al lui Tshombé în Algeria (1969), dar mai ales în cazul morţii neelucidate a primului preşedinte, Joseph Kasavubu, la Kinshasa, tot în 1969.

Eyadéma îl împuşcă pe Olympio

În ce priveşte Togo, familia Olympio a clamat permanent vinovăţia lui Eyadéma în asasinatul din 1963. Recent, revista Le Nouvel Afrique Asie a dat în vileag, cu lux de amănunte, ramificaţiile metropolitane ale crimei: „Asasinarea lui Olympio a fost pregătită la incitarea şi cu deplina complicitate a unor oficiali francezi. Astfel, comandantul Georges Maîtrier, un ofiţer francez, era atunci şeful jandarmeriei naţionale togoleze şi consilier al preşedintelui [Olympio] în probleme de securitate. Acest om al lui Foccart [consilierul în probleme africane al generalului de Gaulle – nota ns.], numit în post cu aprobarea palatului Elysée [sediul preşedinţiei franceze – nota ns.], îl trata pe Olympio drept „intelectual”. El a fost organizatorul arestării şi asasinării preşedintelui togolez. La rândul său, ambasadorul francez în Togo, Henri Mazoyer, a supervizat întreaga desfăşurare a tragicului eveniment, fiind în permanentă legătură cu autorii atacului asupra preşedintelui Olympio şi nelăsând să-i scape nimic din drama acelei nopţi”11. Apelând şi la alte surse, revista dovedeşte că glonţul ucigaş „a pornit din arma lui Eyadéma”12. Lucrurile s-au precipitat în zorii  zilei de 13 ianuarie 1963, când soldaţii lui Eyadéma l-au capturat pe Olympio în apropierea ambasadei americane. În acel moment, Eyadéma i-a ordonat unui militar să-l ucidă pe Olympio. Soldatul a tras la picioarele preşedintelui. Iată urmarea: „Furios, Eyadéma i-a smuls arma şi a tras trei gloanţe. Lovit în piept şi abdomen, preşedintele se prăbuşeşte şi se răsuceşte de durere. Atunci Eyadéma îşi scoate pumnalul şi-i taie venele. Apoi, pentru a-i da lovitura de graţie, îi crestează coapsa stângă cu baioneta: «aşa procedam în Algeria, ca să mă conving că victimele mele erau într-adevăr moarte», a încheiat el surâzând”13.

Ieşirea la rampă

O altă similitudine este aceea că, după paricid, cei doi nu au ieşit direct la rampă. Astfel, Mobutu şi-a păstrat şefia Statului Major al Armatei, fiind recompensat de preşedintele Kasavubu cu gradul de general-maior. Rămas în umbră, a ştiut să-şi confecţioneze o imagine de „om providenţial”. Cu ajutorul Franţei şi Belgiei, el a reuşit, spre sfârşitul lui 1964, să înfrângă gherilele lumumbiste din est conduse de Antoine Gizenga, Gaston Soumialot şi Pierre Mulele, punând capăt unui război civil ce a făcut 500 000 de victime. Ultimul obstacol în calea împlinirii ambiţiilor sale îl reprezenta chiar preşedintele Kasavubu. Iată de ce a apelat din nou la lovitura de stat: la 24 noiembrie 1965, Kasavubu a fost demis, iar Mobutu şi-a asumat scaunul rămas vacant. Peste ani, îşi amintea cu nostalgie: „În prima zi nu ştiam ce să fac sau cu ce să încep”14, dar, aşa cum adnota Sennen Andriamirado, „avea să înveţe foarte repede; şi pentru multă vreme!”15.

În Togo, francezii au instalat ca preşedinte, în 1963, pe cumnatul victimei (însă, adversar politic), Nicolas Grunitzky (fiul unui ofiţer german de origine poloneză), în care aveau deplină încredere. Cuprins de euforie, acesta elogia pe „prietenii noştri, promotorii loviturii de stat”. Numai că, Grunitzky s-a dovedit slab. Aşa se face că francezii au repetat reţeta: la 13 ianuarie 1967, au orchestrat o nouă lovitură de stat, destinele ţării fiind încredinţatate unui om sigur: locotent-colonelul Etienne Eyadéma. Începea şi pentru Togo interminabilul regim al puterii personale.

Treptat, cei doi uzurpatori au reuşit să-şi instituţionalizeze puterea. Începutul l-a reprezentat constituirea partidului unic. Astfel, Mobutu a creat Le Mouvement Populaire de la Révolution (MPR), la 20 mai 1967, ce cuprindea pe toţi zairezii, de la naştere. La rândul său, Eyadéma a înfiinţat Le Rassemblement du Peuple Togolais (RPT), la 29 noiembrie 1969. Ca fondatori ai partidului naţional, ei au schimbat uniforma pe costumul „troi pièces”. Totuşi, au avut grijă să urce treptele ierarhiei militare: general-maior încă din 1961, Mobutu devine, un deceniu mai târziu, general de corp de armată, pentru ca, în decembrie 1982, să-şi autoconfere gradul de mareşal. Eyadéma s-a dovedit mai modest: avansat colonel după puciul din 1967, el s-a oprit la cele patru stele ale generalului de armată. Preocupaţi să-şi afirme legitimitatea, cei doi au organizat „alegeri” prin care se mima revenirea la un regim civil. Mobutu a fost reconfirmat, succesiv, în fotoliul prezidenţial prin consultările electorale din 1970, 1977, 1984 şi 1991. Eyadéma a devenit preşedinte „constituţional” abia prin alegerile din 30 decembrie 1979. Dictatorul togolez şi-a asigurat realegerea, fără probleme, în 1986, 1993, 1998 şi 2003.

În lungile lor „domnii”, Mobutu şi Eyadéma au călătorit foarte mult. Ei au fost şi oaspeţi ai României socialiste: Mobutu de două ori (25-29 august 1970 şi 17 -20 martie 1980), iar Eyadéma o dată (22-25 mai 1984). Însă, printre destinaţiile lor preferate s-au numărat, în mai multe rânduri, R.P. Chineză şi R.P.D. Coreeană. Mirajul „revoluţiei culturale” a lui Mao Zedong i-a contaminat deopotrivă. Ei au pus în practică variante locale numite „autenticitate”, respectiv „africanizare”.

„Africanizarea”

Ofensiva „autenticităţii” s-a declanşat la 27 august 1971, când Mobutu a schimbat denumirea ţării din Congo (după numele bantu de N’Kongo al fluviului), în Zair (de fapt o gravă eroare, numele de Zair fiind dat cursului de apă chiar de portughezi). De asemenea, prenumele creştine au fost prohibite. Exemplul a fost oferit întâi de preşedinte, „occidentalul” Joseph-Désiré fiind înlocuit de o lungă simbolistică autohtonă: Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, adică „războinicul atotputernic, de neînfrânt, ce pârjoleşte totul în calea sa, înaintând din victorie în victorie”. Vestimentaţia a suferit şi ea modificări: costumul european a fost interzis şi înlocuit cu tunica abacost (expresie restrânsă a formulării franceze „à bas le costume”). În toate băile de mulţime, dictatorul zairez îşi etala toca din piele de leopard (animal ce simbolizează puterea) şi sceptrul din fildeş, placat cu aur (semn al autorităţii cutumiare). Piatra unghiulară a „autenticităţii” o reprezenta cultul personalităţii. Presa, emisiunile radio-TV şi marile panouri publicitare din principalele aglomerări urbane se întreceau în glorificări precum: „Unicul ghid”, „Singurul şef”, „Salvatorul nostru”, „Geniul Zairului”, „Strategul fără egal”, „Pacificatorul Zairului” sau „Omul Leopard”. Pe bună dreptate s-a afirmat că nemăsuratul cult al personalităţii a făcut din Mobutu un „Ceauşescu al Africii negre”16.

Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, adică „războinicul atotputernic, de neînfrânt, ce pârjoleşte totul în calea sa, înaintând din victorie în victorie”.

Eyadéma nu s-a lăsat mai prejos. La rândul său a renunţat la prenumele de import Etienne, păstrând doar pe cel autohton: Gnassingbé. Însă, şi în Togo, „africanizarea” a fost însoţită de un delirant cult al personalităţii, generalul-preşedinte fiind adulat ca: „Timonierul naţional”, „Ghidul naţiunii”, „Părintele noului Togo”, „Şeful iubit” sau „Combatantul suprem”. După modelul prietenului nord-coreean Kim Ir Sen, şi-a ridicat, la Lomé, o maiestuoasă statuie, semn al unui despotism oriental caracterizat de nepotism, controlul presei, asasinate politice regizate în accidente, tribalism exacerbat, delaţiune etc. Toate aceste manifestări parodice au fost tolerate de Occidentul democratic din raţiuni geostrategice.

„Cleptocraţia”

Complezenţa SUA, Franţei şi Belgiei i-a transformat pe cei doi în veritabili satrapi. În Zair, prin procesul de „zairizare”, întreaga economie a intrat pe mâinile clanului Mobutu şi a camarilei sale. S-a declanşat un jaf instituţionalizat, desemnat de presa panafricană cu termenul de cleptocraţie. Clasa „noilor îmbogăţiţi” alcătuia „un sistem clientelar asemănător celui roman”. Unica sa raţiune de existenţă o reprezenta consumul; aşa se face că Zairul a devenit „cel mai mare importator de automobile Mercedes de la sud de Sahara”. Opulenţa indecentă a clanului prezidenţial sfida bunul simţ. Încă în 1982, ziaristul Sennen Andriamirado, de la Jeune Afrique, îi atrăgea atenţia lui Mobutu, într-un interviu, că averea sa personală este evaluată la 3 miliarde dolari. Mobutu a dat un răspuns liric: „Îmi atribuiţi o avere pe care nu o am (…). Am fost şef de stat major şi apoi şef al statului şi din 1960 nu mi-am schimbat nici dormitorul”17. Doi ani mai târziu, un raport al „Centrului naţional belgian al cooperării pentru dezvoltare” preciza: „preşedintele Mobutu a deturnat, în zece ani, 60 de miliarde franci belgieni (aproximativ 10 miliarde de franci francezi)”18. Indignat de speculaţiile pe seama avuţiei sale, Mobutu declara în 1988, pe ton de reproş, unui congresmen american: „credeţi că este o sumă atât de exorbitantă pentru cineva care, de douăzeci şi doi de ani, este conducătorul unei ţări atât de mari?”19 (în anii ’90, se pare că respectiva „sumă” se ridica, deja, la patru miliarde dolari).

La scurt timp după alungarea lui Mobutu, revista Jeune Afrique a preluat fragmente dintr-o carte semnată de Pierre Janssen, ginerele de origine belgiană a dictatorului zairez. Acesta face o trecere în revistă a bunurilor imobiliare ale socrului său: un palat în apropiere de Nisa, o vilă în Paris (pe bulevardul Foch), un palat – „o adevărată bijuterie” – în centrul Bruxelles-ului, castelul „Savigny” situat la 8 km de Lausanne, „somptuosul domeniu” intitulat „Casa Agricola Solear” din Portugalia, două castele în Spania (unul dintre ele din secolul al XVI-lea), un „maiestuos palat” în Veneţia, la care se adăugau hoteluri şi proprietăţi în Maroc, Senegal, Côte d’Ivoire, Africa de Sud, Canada, Anglia, precum şi o plantaţie de cafea în Brazilia20. Acelaşi Pierre Janssen apreciază că sume cuprinse între cinci şi zece miliarde dolari „au trecut efectiv prin mâinile preşedintelui”; dar, continuă el, „în cea mai mare parte ele au fost redistribuite, iar o porţie consistentă a fost deturnată de anturaj”21.

Prosperitatea clasei conducătoare zaireze contrasta cu gradul de decreptitudine al statului. În anii ’90, administraţia nu mai funcţiona, vapoarele companiei naţionale şi avioanele „Air Zaïre” fuseseră vândute, reţeaua telefonică amuţise, universităţile şi-au închis porţile, şcolile nu mai aveau cărţi şi nici bănci, iar în spitale medicamentele şi hrana lipseau. Resemnaţi, zairezii se consolau cu o glumă impregnată de amărăciune: „Pe vremea belgienilor ne obişnuisem cu trei mese pe zi. Cu prima Republică, ne-au fost suficiente două. Apoi, cu cea de-a doua Republică, raţia s-a redus la una. Unde se va opri progresul?”22.

Averea diferenţia pe cei doi eroi ai noştri. Eyadéma a rămas militarul „obsedat de disciplină”, printre puţinele sale plăceri aflându-se „vânatul din brusă şi berea chinezească”23. La Eyadéma banul avea altă valoare: el era „un instrument al puterii (…) [Eyadéma] ştie că în Africa distribuirea şi redistribuirea [banilor, bunurilor, funcţiilor, favorurilor etc. – nota ns.] sunt caracteristici indispensabile ale oricărui şef care se respectă”24. Dictatorul togolez avea un alt gen de simţ al posesiei: prin putere, totul îi aparţinea.

„Ei îmi datorează totul, eu nu le datorez nimic”

Prăbuşirea comunismului şi sfârşitului Războiului Rece au anulat vechile repere geostrategice. Dictatorii compromiţători, precum Mobutu, au devenit indezirabili pentru protectorii de odinioară. Decorat cu „Ordinul Meritului American” de către Ronald Reagan, Mobutu a decăzut la nivelul unui paria, în vremea celor două mandate ale democratului Bill Clinton. Pentru Clinton, durata „domniei” dictatorului zairez se punea şi în termeni etici: «pe când eram student, el era preşedinte. Când eram guvernator, el încă era preşedinte. Astăzi, am ajuns eu preşedinte şi el este, în continuare, preşedinte»25.

Numărătoarea inversă pentru Mobutu a început cu genocidul rwandez din 1994. Criza declanşată în regiunea Marilor Lacuri a reliefat o paradoxală confruntare franco-americană. Din dorinţa apărării francofoniei, Franţa s-a văzut în ingrata poziţie de a proteja regimurile dictatoriale: în Rwanda, Zair, Togo, Ciad, Djibouti etc. Prin contrast, americanii se erijau în calitatea de promotori ai democraţiei pe continent. Primul eşec pentru Franţa s-a produs în Rwanda unde regimul Habyarimana, care a instrumentalizat genocidul anti-tutsi din aprilie-iulie 1994, s-a prăbuşit, fiind înlocuit cu o guvernare pro-americană. A urmat apoi o altă grea pierdere pentru francezi: amicul Mobutu a fost alungat pe 16 mai 1997 de insurgenţii lui Laurent-Désiré Kabila (un lumumbist, fost adept al lui „Che” Guevara).

Presa panafricană consideră că în umbra lui Kabila s-a aflat „o coaliţie de conştiinţă”26, alcătuită din preşedinţii Yoweri Museveni (Uganda), Paul Kagamé (Rwanda), Jose Eduardo dos Santos (Angola), Nelson Mandela (RSA) şi… Bill Clinton (SUA). Mobutu s-a refugiat în Maroc, unde s-a stins din viaţă după numai patru luni (7 septembrie 1997), măcinat de un cancer al prostatei. A rămas în mentalul colectiv dispreţul său suveran pentru cei pe care i-a terorizat timp de 32 de ani: „ei îmi datorează totul, eu nu le datorez nimic”27, dar şi o profeţie cinică, ce dovedeşte cât de greu îşi revine o ţară după o dictatură interminabilă: „înainte de mine potopul, după mine potopul”28.

„Eu sunt un militar de onoare, fidel cuvântului dat”

Eyadéma a fost mai norocos. El a reuşit, cu sprijinul Franţei (pe fondul unui dezinteres american), să deturneze procesul democratic, iniţiat sub presiune internaţională, în folosul prezervării funcţiei sale. Astfel, în 1993 şi 1998, prin practici frauduloase, el şi-a asigurat realegerea în faţa lui Gilchrist Olympio (fiul fostului preşedinte asasinat). Asemenea artificii neortodoxe au impus Togo ca fiind „o reuşită paradoxală: forma desăvârşită a unui regim autoritar, consolidat de un solid alibi democratic”29. Numai că, legea fundamentală aprobată în 1992 limita numărul mandatelor prezidenţiale la două (de cinci ani fiecare). De la început s-a ridicat întrebarea: va respecta Eyadéma regulile jocului? Într-un elan patetic, în iulie 1999, el îi promitea preşedintelui Chirac, aflat la Lomé: „voi părăsi puterea în 2003, atunci când mandatul meu expiră; nu voi rămâne nici o singură zi în plus. Nu mă voi atinge de Constituţie. Vă rog să mă înţelegeţi: eu nu sunt un politician. Eu sunt un militar de onoare, fidel cuvântului dat”30. Toate aceste promisiuni s-au dovedit doar vorbe pentru creduli. Opoziţia a căzut în capcana sistemului „Eyadéma” şi a boicotat alegerile parlamentare din martie 1999, iar partidul prezidenţial a obţinut o victorie de partid unic: 79 mandate din 81. Consecinţa? Modificarea articolului 59 din Constituţie, ce limita numărul de mandate prezidenţiale. Prin urmare, Eyadéma a fost reales şi la 1 iunie 2003 (după descalificarea prealabilă a eternului rival, Gilchrist Olympio), având deschisă perspectiva unei preşedinţii pe viaţă. Şi a fost preşedinte pe viaţă: până la moartea sa, la 5 februarie 2005, în urma unei crize cardiace. Eyadéma lăsa şi el în urmă o ţară obosită de 38 ani de dictatură.

Mobutu şi Eyadéma au „domnit” împreună 70 de ani. Dispariţia lor politică şi fizică a generat o ultimă similitutine: Congo şi Togo au revenit la democraţie. Dar, din nou surpriză: cei doi au „urmaşi” confirmaţi prin vot universal! Aşa se face că, „amnezia colectivă” ne oferă posibilitatea să fim părtaşi la evoluţia altor două destine paralele: Nzanga Mobutu, devenit viceprim-ministru al RD Congo (în urma alegerilor din 30 iunie 2007), respectiv Faure Gnassingbé, ales preşedinte al Republicii Togo (prin scrutinul din 24 aprilie 2005, când a obţinut 60,15% din voturi)!

 „Rumble in the Jungle”

Pe 30 octombrie 1974, pe stadionul 20 mai din Kinsasha, a avut loc un meci de box intrat în legendă: George Foreman şi-a pus titlul de campion în joc în faţa lui Muhammad Ali, în ceea ce s-a numit „Rumble in the Jungle”. Promotorul Don King i-a convins pe cei doi să se lupte în schimbul unor onorarii fabuloase: câte 5 milioane de dolari fiecare! El nu avea însă aceşti bani şi a căutat un sponsor în afara SUA pentru eveniment. Mobutu, conştient de publicitatea pe care şi-o putea face, a reacţionat imediat. Meciul, programat iniţial pe 25 septembrie 1974, a fost amânat din cauza unei accidentări suferite de Foreman. Pe 30 octombrie, în faţa a peste 30 de mii de spectatori, Muhammad Ali a redevenit campion mondial, după ce l-a învins prin K.O. în runda a opta pe Foreman. Propaganda a prezentat meciul drept „un cadou al preşedintelui Mobutu pentru popor”.

NOTE:

1. François Soudan, Mobutu-Eyadéma: indéboulonnables?, în Jeune Afrique, no. 1675, du 11 au 17 févr. 1993, p. 14.

2. Pierre de Vos, Vie et mort de Lumumba, Paris, Calmann-Lévy, 1961, p. 16.

3. Sennen Andriamirado,Mobutu prend le pouvoir, în Dossiers secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit. J.A.Livres, 1991, p.108.

4. P. de Vos, op.cit., p. 98.

5. Samir Amin, L’Afrique de l’Ouest bloquée, Paris, Minuit, 1971, p. 133.

6. F. Soudan, op.cit., p. 14.

7. Ibidem.

8. Cf. The New York Times, în Jeune Afrique, no. 1900, du 4 au 10 juin 1997, p. 9.

9. Le Nouvel Afrique Asie, no. 105, juin 1998, p. 8.

10. Vezi amănunte în Ludo de Witte, L’Assassinat de Lumumba, Paris, Karthala, 1999, p.188.

11. Le Nouvel Afrique Asie, no. 102, mars 1998, p. 6.

12. Idem, no. 105, juin 1998, p. 9.

13. Idem, no 108, sept. 1998, p. 17.

14. S. Andriamirado, op.cit., p. 135.

15. Ibidem.

16. Cf. L’Événement du Jeudi, no. 339, du 2 au 8 mai 1991, p. 26; Idem, no. 301, du 9 au 15 août 1990, p. 28-29.

17. Vezi Mobutu parle, în Jeune Afrique, no. 1129/ 1130, du 25 août au 1^er sept. 1982, p. 48.

18. Cf. Le Point, no. 968, 8 avril 1991, p. 56.

19. Ibidem.

20. Vezi Jeune Afrique, no. 1918, du 8 au 14 oct. 1997, p. 40-41.

21. Ibidem, p. 37.

22. Cf. Le Point, no. 1000, 16 nov. 1991, p. 82.

23. François Soudan,Eyadéma, le dernier boabab, în Jeune Afrique L’intelligent, no.2275-2276, du 15 au 28 août 2004, p.37.

24. Ibidem.

25. Vezi interviul cu fiul dictatorului, Manda Mobutu, în Jeune Afrique, no. 1940, du 17 au 23 mars 1998, p. 22.

26. Vezi pe larg Le Nouvel Afrique Asie, no. 92, mai 1997, p. 6-13; idem, nr. 93, juin 1997, p. 6-13.

27. François Soudan, Que reste-t-il de Mobutu?, în Jeune Afrique, no. 2435, du 9 au 15 sept. 2007, p. 78

28. Ibidem.

29. Le Nouvel Afrique Asie, no. 85, oct. 1996, p. 21.

30. Idem, no. 164, mai 2003, p. 13.