Dacă vrei să-ţi păstrezi bărbatul, fii atentă ca în timpul iernii, focul să nu facă fum, iar, vara, să nu ai purici în casă – cu aceste cuvinte începe Cartea de Menaj, apărută în anul 1393. Acesta nu e singura carte cu sfaturi. Mai toate vorbesc de plaga puricilor. Mai târziu, în secolul al 16-lea, un tratat special indică cinci metode pentru ca „ploşniţele să nu-ţi facă nici-un rău în timpul nopţii; să prepari o unsoare, care să omoare ploşniţele în pat, să distrugi toate ploşniţele din odaie; să prepari un unguent  care omoară ploşniţele şi alte insecte; să omori puricii”. După numărul tratatelor, se pare că plaga acestor insecte bântuia cu destulă furie.

Un leac împotriva ploşniţelor

Un autor, Jacques Fouilloux, afirmă, că „blana de lup e bună pentru paltoane, ca să fie ferite de purici, ploşniţe şi alte insecte, care fug de blana de lup ca de foc”. Se pare că peste o sută de ani această reţetă a fost dată uitării, deoarece Regele-Soare, Ludovic XIV, nu se putea apăra de ploşniţe, care-i tulburau somnul. Un lăcătuş, sieur Boulet, anunţă, că vinde paturi de fier „de diverse lungimi şi mărimi, cari nu sunt atacate de ploşniţe”.

Peruca pudrată şi scărpinatul

Peruca, această emblemă caracteristică a secolului lui Ludovic al XIV-lea, a fost adoptată din cauza unei necesităţi de relativă curăţenie. Trebuia un motiv destul de serios, ca oamenii cu bun-simţ să-şi radă capul, renunţând la coafuri, ca de pildă prinţul moştenitor, care avea „părul cel mai frumos din lume”.

Peruca a avut mulţi adversari. Medicii afirmau că ei i se datoreşte numărul mare de paralizii şi apoplexii. Dar peruca, deşi „o podoabă ridicolă şi grotescă” trebuie să-şi aibă un rost. Originea ei datează dela  regele Henric III, care-şi pierdu tot părul în urma unei boli. Cum nu voia să apară chel în societate, el îşi puse o beretă, de care lipi o coafură deasă. Dar adevăratul avantagiu era mult mai practic. Aşa cum nimeni, nici la curţile somptuoase, ale regilor, nu-şi spăla, nu-şi pieptăna părul, insectele curgeau la fiecare pas. De aceea, nobilimea îşi rase capul, dar nu scăpă cu totul de paraziţi, care îşi făcură cuiburi chiar în desimea perucilor. În saloanele de la Versailles damele pudrate purtau în mâinile lor delicate un „scărpinător” special, de care făceau uz, oridecîteori insectele îşi manifestau prea insistent prezenţa lor. Ne putem închipui ce de insecte erau pe capul acestor prinţese şi prinţi, cari dormeau cu peruca legată în jurul gâtului cu o bucată de tafta, unsă cu grăsime, ca să nu se mai coafeze a doua zi.

Păţania lui Erasmus

Ca să avem o imagine complectă despre „păducheria” acelor vremuri, trebuie să auzim ce spune Erasmus, care venise la Paris să studieze la Colegiul Montaigue. Întors acasă, în Olanda, un compatriot îl întreabă:

– Unde podis? (De unde vii?).

– E Collegio Montis Acuti (De la Colegiul Montaigu).

– Ergo ades nobis anustus litteris? (Aşa dar, vii încărcat de literatură?).

– Imo pediculis. (Mai curând de păduchi).

Astfel sunt amintirile lui Erasmus, scrise în bună limbă latinească.

• 

• 

Maria Stuart nu se spăla

Nimeni nu era cruţat de această barbară năvălire a insectelor.

Un medic portughez din secolul al 16-lea, Amatus Lusitanus, povesteşte că păduchii se înmulţiseră cu atâta abundenţă pe corpul unui senior bogat, încât doi servitori cărau, în fiecare zi, două coşuri pline de aceste insecte, care făceau viaţa amară stăpânului lor.

Maria Stuart primeşte următoarele sfaturi higienice dela mama ei: „Din totdeauna ai fost leneşă şi nu-ţi scoteai jegul de pe cap. Dacă nu ţi-l speli în fiecare lună sau dacă nu-ţi tai părul, vei fi, întotdeauna, plină de grăsime şi vei avea un miros, care face foarte rău sănătăţii. Eu îmi tai părul la fiecare şase săptămâni şi mă simt foarte bine”.

Aş vrea să fiu un purice!

Medicul lui Henric al II-lea ne-a lăsat o descriere foarte amuzantă, cu privire la higiena acelor vremuri. Trimisul extraordinar al Ducelui de Ferrara venise la Fontainebleau, ca să trateze cu regele Francisc I, căsătoria stăpânului său cu Renée de France. Fu primit cu onorurile cuvenite şi adăpostit la Fontainebleau. A doua zi, cum regele îl întrebă cum  a petrecut noaptea, ambasadorul răspunse sincer, că „şobolanii, purici, păduchii şi ploşniţele nu l-au lăsat să doarmă toată noaptea şi se miră, cum de-a lăsat Dumnezeu animale atât de nefolositoare”.

La care i se răspunse astfel: „Nu înţeleg, domnule ambasador, de ce dispreţuiţi muştele şi celelalte vietăţi, care te-au chinuit toată noaptea. Mai ales în ceea ce priveşte puricii. Eu cred că stăpânul d-tale, ducele de Ferrara ar dori să fie un purice, ca să se poate lipi de corpul d-rei Renée, pe care o iubeşte” …

Într-o zi, regele Ludovic XI se afla la contele d`Ambisoe, înconjurat de întreaga suită. Un păduche pe ceafă îl muşca încontinuu. Regele cerând unui curtean să vadă, ce-l pişcă, acesta îi răspunse cine i se lipise de ceafă. „Acest animal, zise regele, îmi dovedeşte că sunt un om ca toţi oamenii, îl las pe ceafă şi nu-l omor, pentrucă omul nu trebuie să se plângă de ceeace Dumnezeu a creat”.

De când ne radem

Rasul, această nobilă artă a lui Figaro datează numai de 150 de ani. Gloria acestei invenţiuni aparţine unui domn Perret, negustor de cuţite, care nici nu-şi închipuie ce serviciu aduce omenirii, publicând cartea sa Pogotonomia, sau arta de a se rade singur. Cartea lui învaţă pe oameni să-şi spele faţa. Nu erau departe vremurile, când un nobil de la curtea lui Ludovic XV nu se putea decide să-şi bage capul într-un lighian cu apă, decât după prescripţia medicului.

În unele mănăstiri, călugării aveau obiceiul să se radă odată pe lună, dar nu mai des. Cine călca acest obicei, era condamnat la pâine cu apă. Rasul era încredinţat unui ins inferior care curăţa dormitoarele, aprindea lămpile şi schimba paiele din cămară, unde călugării îşi făceau anumite necesităţi. Regulamentul mai spunea că, în fiecare dimineaţă, călugării trebuiau să se adune la un loc şi să-şi facă toaleta, care era foarte sumară.

În timpul Renaşterii, spălatul zilnic trebuie să fi fost vreo raritate. Deoarece un cronicar al acelor vremuri povesteşte că la Lyon, femeile cu rang aveau obiceiul ca în ajun de Sf. Ion să-şi spele faţa cu o sticlă de apă scoasă din Saone. Chiar pe vremea Regelui Soare, oamenii cei mai îngrijiţi, se mulţumeau să-şi treacă, dimineaţa pe faţă un tampon de vată înmuiat în alcool parfumat. O carte tipărită în anul 1872 opreşte întrebuinţarea apei pentru spălatul feţei. „Pentru curăţirea feţei – scrie autorul – e bine să ne ştergem cu o pânză albă. Nu e bine să ne spălăm pe faţă, deoarece faţa devine mai sensibilă la frig şi la căldură”.

Pieptenele liturgic

Pieptenele s-a născut din nevoia de a înlătura insectele de pe cap. Primii piepteni erau făcuţi din şira spinării peştilor. Cu vremea, acest instrument primitiv a început să fie imitat.

Pieptenele a fost cunoscut încă din antichitate, dar nu avea întrebuinţarea curentă. Multă vreme, el a fost rezervat numai practicilor liturgice. Preoţii, înainte de a păşi la altar, îşi aranjau părul cu pieptenele. De aceea, în multe biserici, se mai păstrează acest instrument liturgic. În timpul slujbei, doi diaconi cu evantalii în mâini, goneau muştele de lângă preot şi-i aranjau părul cu pieptenele. Cardinalul avea un peignoir special, adică un fel de lingerie în formă de manteluţă, pe care şi-o punea pe umeri, când trebuia să fie pieptănat. Prelatul se pieptăna numai după ce-şi punea odăjdiile pontificale. Întrebuinţarea pieptenului liturgic n-a fost, la început, un obicei util, cu scopul de a menţine curăţenia corpului.

(Realitatea ilustrată, an XI, nr. 552, 18 august 1937, p. 17)