Autor: Alex Mihai Stoenescu.

Henri-Irénée Marrou este considerat un mare umanist creştin, un savant francez înscris în categoria titanilor istoriografiei mondiale, atât prin valoarea operei sale, cât şi prin enciclopedismul său manifest, creaţia lui Marrou fiind la fel apreciată în istoriografie, muzicologie şi în domeniul politic (a făcut parte din Rezistenţa franceză în timpul celui De-al Doilea Război Mondial). 

Născut în 1904 în casa unui tipograf catolic, Marrou urmează cursurile Şcolii Normale din Paris, apoi participă la constituirea organizaţiei studenţeşti Jeunesse Etudiante Chretienne (1929), devenind un promotor al ideilor creştinismului social, curent politic minor care evoluase din tentativa germană de la sfârşitul secolului al XIX-lea de a contracara violenţa comunismului marxist cu un aggiornamento între doctrina catolică şi problematica socială. Un an mai târziu, în 1930, Marrou pleacă la Şcoala franceză de la Roma, iar în 1932 se mută la Institutul francez de la Neapole, unde rămâne până în 1937. Are astfel ocazia de a intra în contact cu bogăţia izvoarelor antice, dar îşi alege ca zonă de preocupare principală perioada atât de sensibilă a trecerii de la Antichitate la Evul Mediu (Antichitatea tardivă). Este epoca afirmării Bisericii romano-catolice, a noilor state medievale europene şi a naşterii conflictului între puterea ecleziastică şi cea temporală. Figura dominantă este Sfântul Augustin. În 1938, publică teza sa de doctorat la Sorbona „Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice” (Saint Augustin et la fin de la culture antique), în care face demonstraţia bogăţiei spirituale a unei epoci considerate decadente, aflate în legătură „cu o nouă înflorire a vieţii”. S-a pronunţat împotriva fascismului şi nazismului pentru că au căutat în istorie justificarea pentru rasism, atrăgând totodată atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă argumentaţia istorică folosită în scopuri doctrinare politice. Odată introduşi în logica istorică a capitolelor III-VII din primul volum al cărţii lui Adolf Hitler – Mein Kampf, mulţi germani au găsit acolo o formă de raţiune care le explica nefericirea lor personală şi cauzele prăbuşirii statului.  A fost apoi suficient să li se arate un vinovat pentru toate astea, un vinovat care acţiona ocult în plan istoric pentru distrugerea „oricărei ordini omeneşte compatibile”.

„Nu se face istoria cu eprubete şi cu un cântar”

Între 1945 şi 1975, Henri-Irénée Marrou  a deţinut catedra de istorie a creştinismului la Universitatea Sorbona. Începând din 1934 publică articole de critică literară şi de muzicologie în revista Esprit sub pseudonimul Davenson. La scurt timp după apariţia lucrării fundamentale de filozofie a istoriei a lui Raymond Aron, Marrou publică în Esprit, aprilie 1939, lucrarea sa de răspuns Tristesse de l’historien. Abordând frontal problema obiectivităţii, Aron afirma că teoria precede istoria şi că marile curente moderne ale istoriografiei provin din şcoli de gândire, dominate de filozofi. Marrou este de părere că întreaga muncă a istoricului depinde de conţinutul conştiinţei sale, suportând mereu acelaşi risc de a ajunge la adevăruri parţiale şi subiective. De aceea, arăta Marrou, prima condiţie a cercetătorului unui subiect istoric este umilinţa şi conştientizarea propriilor sale limite. După un început romantic, amintind de Michelet şi Renan, în care elogiază trecutul apropiat – secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea -, marcat de ascendenţa istoricului la un statut de savant pe umerii căruia se sprijinea întreaga cultură, Marrou explică studenţilor apariţia ideii de „ştiinţă exactă a spiritului”, de la Renan, şi dezvoltarea ei într-un curent major prin erudiţia germană. În sfârşit, apare Introduction à la Philosophie de l’Histoire a lui Raymond Aron, „o carte care ar trebui să servească drept bază pentru formarea oricărui tânăr istoric, în locul vechii lucrări Introduction aus études historiques a lui Langlois şi Seignobos”1. El recomandă tinerilor istorici să „lichideze” pozitivismul şi să regăsească originalitatea cunoaşterii istorice. „Ştiu bine că teoreticienii istoriei <<ştiinţifice>>, Langlois-Seignobos, de exemplu, s-au ferit mereu pe linia principiului de aplicare fără transpunere a metodelor ştiinţelor fizico-chimice. Fireşte! Nu se face istoria cu eprubete şi cu un cântar”2. Şi aici este un ecou al ideilor lui Ernest Renan. Dar proiecţia eroică a filozofului normand nu este urmată până la capăt, pentru că Marrou nu vede în viitor o ştiinţă a istoriei  perfect adaptată principiilor ştiinţelor exacte, ci un domeniu al cercetării capabil de permanentă îmbunătăţire a obiectivităţii sale, prin elaborare colectivă şi progresivă, în ciuda sistemului său de cunoaştere întemeiat pe acumularea de descoperiri parţiale şi fragmentare. În ultimă instanţă, istoria răspunde unui deziderat precis: să îmbogăţească imaginea noastră despre om.

„Marele istoric nu va fi doar cel care va şti să pună problemele mai bine (…) ci acela care, în acelaşi timp, va şti mai bine să elaboreze un program practic de cercetări, care să-i permită să găsească şi să dea la iveală cele mai multe documente, cele mai sigure, cele mai revelatoare”.

O operă fundamentală

În 1954, Marrou publică una din lucrările de referinţă ale istoriografiei: „Despre cunoaşterea istorică” (De la connaisance historique), pe fondul epuzării influenţei operei lui Langlois şi Seignobos şi lansării revistelor franceze de critică istorică şi sociologie.   Încă din Introducere, autorul anunţă că acea carte este o „introducere filozofică la studiul istoriei”, pentru a căuta un răspuns la întrebările fundamentale: 1. Care este adevărul istoriei? 2. Care sunt gradele, care sunt limitele acestui adevăr? 3. Care sunt condiţiile elaborării? Într-un cuvânt: care este comportamentul corect al raţiunii în exerciţiul său istoric?3. Marrou foloseşte termenul de cunoaştere, şi nu pe cel de cercetare sau studiu, pentru că ceea ce se dovedeşte important este rezultatul obţinut prin cercetare, în condiţiile în care adevărul este ceea ce reuşeşte istoricul să elaboreze. Adică o cunoaştere validă. Ea este dată, în mod evident, de felul în care exploatează valoarea tuturor categoriilor de izvoare aflate la dispoziţie. „Marele istoric nu va fi doar cel care va şti să pună problemele mai bine (pentru că există spirite  himerice capabile să pună întrebări insolubile – cele care aparţin timpului pierdut), ci acela care, în acelaşi timp, va şti mai bine să elaboreze un program practic de cercetări, care să-i permită să găsească şi să dea la iveală cele mai multe documente, cele mai sigure, cele mai revelatoare”4.

Originalitatea istoricului, arată mai departe Henri-Irénée Marrou,  consistă deseori  în a descoperi calea ocolită prin care un grup de documente, despre care se crede că sunt bine exploatate, să se poată strecura  într-un dosar al unei noi probleme. La început este cunoaşterea a ceea ce s-a scris deja pe acelaşi subiect, felul în care a fost abordat în general  domeniul său. Utilizare operelor existente  necesită însă mult tact, pentru că, dacă se lasă influenţat de tradiţia deja stabilită, cercetătorul începător riscă să vadă trecutul prin ochelarii altcuiva, să piardă sensul problemei originale şi fecunde care i s-a pus. Din aceste motive, cercetarea istorică valoroasă este identificată atunci când istoricul mizează pe elementele de noutate, pe capacitatea sa de a aduce probe noi, la fel de solide şi credibile. Există şi opere care conţin doar interpretări noi, surprinzătoare şi perfect încadrate unei logici convingătoare, la izvoare deja cunoscute, dar de la Marrou încoace – în general, de la Şcoala „Analelor” încoace -, valoarea unei opere de istorie a fost cântărită mai mult după aspectele de noutate pe care autorul le aduce în expunerea sa. Problema cunoaşterii istorice este un tip de cunoaştere a celuilalt, un efort permanent al oamenilor de a-i înţelege pe oameni.  Celălat este, de fapt, acelaşi, pentru că în trecutul nostru nu a trăit un alt fel de oameni; luptătorii de la Hastings din 14 octombire 1066 trăiau aceleaşi sentimente ca şi noi, aceleaşi pasiuni, dureri, ambiţii, temeri sau nedumeriri, doar că se manifestau într-o altă logică şi la un alt nivel de dezvoltare a civilizaţiei umane.

„Ce este istoria?”

În cadrul colecţiei „Pleiade” a editurii Gallimard, apare în 1961 „Istoria şi metodele ei” (L’Histoire et ses méthodes) sub direcţia lui Charles Samaran, director general al Arhivelor Franţei, membru al Institutului Franţei. Marrou publică aici două articole: „Ce este istoria?” (Qu’est-ce que l’histoire?) şi „Cum să înţelegem meseria de istoric?” (Comment comprendre le métier d’historien?). În prima parte, Marrou defineşte istoria ca o  cunoaşterea a trecutului uman, o cunoaştere a evenimentelor, a faptelor – acţiuni, sentimente, idei – trăite de oameni în succesiunea timpilor revoluţi şi care sunt considerate demne a fi reţinute în memorie. Sau, într-o extensie a definiţiei, istoria poate fi şi  „metoda şi disciplina  care permit elaborarea şi transmiterea acestei memorii a epocilor şi apoi, dar nefiind decât un sens secundar,  a povestirilor, cuvântărilor, operelor literare consacrate acestei cunoaşteri şi care pot, de la caz la caz, să cuprindă ansamblul umanităţii sau un interval de timp determinat, trăit de un grup social, un mod particular de activitate umană (o ştiinţă, o artă, o tehnică…)”5. Marrou consideră, pentru prima oară în mod elaborat, că istoria, cel puţin în înţelegerea europeană, este o tehnică, referindu-se la ansamblul preocupărilor care conduc la scrierea istoriei, şi anume acea tehnică de investigaţie inaugurată în a doua jumătate a secolului al V-lea în.Ch de primii mari istorici greci. Prin urmare, istoricii sunt un fel de investigatori preocupaţi de reconstituirea evenimentelor din perioada pe care au ales-o ca obiect de studiu, care coboară cât mai adânc în timp şi care explorează cât mai departe în spaţiu  „pentru a ajunge la o inteligibilitate cât mai perfectă a obiectului ales”6. Marrou nu uită să sublinieze că echivalarea istoriei cu o tehnică (adică totalitatea procedeelor întrebuinţate în aplicarea practică a principiilor unei ştiinţe)  este posibilă datorită faptului că istoria s-a născut, prin Herodot şi Thucidide, ca o preocupare conştientă, iară nu ca descriere întâmplătoare de evenimente, motiv pentru care are o structură şi poată fi supusă sintezei:  „Încă de la origine precum şi de-a lungul dezvoltării sale până în zilele noastre, tehnica istoriei prezintă o structură bipolară: pe lângă efortul de a înţelege, explica şi de a introduce în sânul evocării trecutului un maximum de inteligibilitate (pentru că este bine, în ceea ce rezidă aportul ultim al istoriei, care nu se reduce la o povestire care urmăreşte pas cu pas derularea faptelor: este clasic să opui istoria veritabilă la simpla cronică sau anuar), trebuie să faci loc şi să recunoşti o importanţă pe deplin esenţială muncii răbdătoare a eruditului care adună, critică, pune la punct documentaţia, datele elementare, materialele într-un cuvânt, cu ajutorul căruia se va construi sinteza dorită”7.

„Cum să înţelegem meseria de istoric?”

În cel de-al doilea articol, în care Marrou face o extensie a ideilor sale din Tristesse de l’historien, apare acea schemă a etapelor succesive pe care le urmează istoricul  până la opera finită, care este în opinia lui – după buna învăţătură a lui Henri Berr – sinteza istorică. Astfel, opera de istorie se dezvoltă pe o curbă elipsoidală între nivelul personalităţii istoricului şi nivelul realităţii obiective8. Istoricul intră pe această curbă cu bagajul său de pregătire şi cunoştinţe (cultura generală), pătrunde în problematica subiectului ales, face apel la euristică, ca instrument pentru a se apleca asupra documentului. Documentul intersectează nivelul  realităţii obiective într-un punct ce reprezintă calitatea documentului de a furniza informaţii credibile, adevărate despre un fragment de timp istoric. Din acest loc, istoricul începe să urce pe curba cunoaşterii spre punctul de înţelegere, apoi la etapa de explicaţie şi în final la sinteză. Această „Schemă a cunoaşterii a lui Marrou” demonstrează că munca istoricului este mult mai complexă decât era prezentată în teoria istoriei evenimenţiale. Prin urmare, „marele istoric va fi o mare inteligenţă, o mare inimă, un om foarte cultivat…” (Le grand historien sera, d’abord, une grande intelligence, un grand coeur, un homme très cultivé…).

„Marele istoric va fi o mare inteligenţă, o mare inimă, un om foarte cultivat”.

1. Henri-Irénée Marrou, Tristezza dello storico. Possibilità e limiti della storiografia, Ed. Morcelliana, Brescia, 1999, p. 29. 2. Ibidem, p. 31. 3. Henri-Irénée Marrou, De la connaissance historique, Ed. du Seuil, Paris, 1954 (1975), p. 7. 4. Ibidem, p. 69. 5.Henri-Irénée Marrou, Qu’est-ce que l’histoire? în L’Histoire et ses méthodes, Ed. Gallimard, Paris, 1961, p. 3. 6. Ibidem, p. 8. 7. Ibidem, p. 10. 8. Henri-Irénée Marrou, Le métier d’historien în L’Histoire et ses méthodes, Ed. Gallimard, Paris, 1961, p. 1503.