Autor: prof.univ. Adrian Nicolescu.
Oamenii cultivaţi din lumea întreagă ştiu că opera bardului de la Stratford-on-Avon include aşa-numitele „Cronici” (Chronicles) sau „Piese istorice” (Histories, Historical Plays), precum King John, Richard II, Henry IV (parts One and Two), Henry V, Henry VI (parts One, Two and Three), Richard III, Henry VIII. Pasiunea lui Shakespeare pentru istorie este evidentă: tragediile sale Titus Andronicus, Romeo and Juliet, Julius Caesar, Hamlet, Othello, Timon of Athens, King Lear, Macbeth, Antony and Cleopatra şi Coriolanus au drept eroi personaje istorice reale sau mitice (semi-legendare), pe care le regăsim şi în unele comedii, precum Troilus and Cressida şi Pericles. La întrebarea legitimă dacă Poetul („Skakespeare, the Poet”) – cum îl caracteriza Ralph Waldo Emerson, celebrul eseist, poet şi filosof american, în cartea Representative Men (1850) – era un aficionado, un împătimit al istoriei, răspunsul nu poate fi decât DA.
„Adică, ca’va să zică, ce-i aia istorie?”
Înainte de a purcede la drum, solicităm cititorilor cu răbdare angelică îngăduinţa unei mici, dar indispensabile, digresiuni. Sau, cum ar fi spus Caragiale, „Adică, ca’va să zică, ce-i aia istorie?”. Cuvântul „istorie” are două înţelesuri („lecturi”, cum le place semanticienilor să spună în limbajul lor tehnic). Una este faptul istoric, adică „adevărul” istoric, wie es eigentlich gewesen war, cum cerea imperativ marele istoric german Leopold von Ranke, şi cu totul alta este istoria ca naraţiune, ca poveste, ca „discurs” (alt termen drag lingviştilor). Distincţia dintre aceste două sensuri este importantissimă, întrucât cuvântul „istorie” în limbile romanice (histoire, storia, historia, istorie, história), dar şi în limbile germanice (history, Geschichte, geschiedenis, historie, historia), este ambiguu, el putând însemna, în funcţie de text şi context, atât „faptul istoric”, aşa cum rezultă el din documente fiabile, dar şi „naraţiune istorică”, aşa cum prezintă manualele de istorie. Ceea ce citim în cărţile de istorie este naraţiune, poveste, nu faptul în sine (hard facts, cum spun istoricii anglo-americani). Acest lucru deosebeşte pe cititorul cultivat, pasionat de istorie, pe de o parte, şi pe istoricul profesionist, pe de altă parte; acesta din urmă porneşte în construcţia narativă de la document, adică de la sursele primare, fie direct (prin despuiere personală de text), fie indirect (prin citarea surselor secundare clasice, de mare autoritate, dar care şi ele pornesc tot de la document). În limba elină, ίστορíα însemna „cercetare, investigaţie, informaţie”. „Istoriile” lui Herodot (cele 9 cărţi cu numele celor 9 muze) au exact acest sens.
Revenind la operele shakespeariene cu tematică istorică, vom constata că Bardul încurcă uneori personajele şi datele istorice, aşa cum mai greşeşte şi cu geografia, ca atunci când, în piesa Winter’s Tale („Povestire de iarnă”, actul III, scena 3), el crede că Boemia are ieşire la mare ! Acum nu am dori ca cititorul să creadă că ne-am permite, Doamne fereşte, să insinuăm că Bardul ar fi absentat de la unele ore de geografie şi istorie la Stratford Grammar School din Church Street unde, cică, ar fi fost elev, deşi prezenţa şcolarului William Shakespeare (sau Gulielmus, filius Johannes Shakspere) nu este atestată, cu toate că se cunosc numele potenţialilor său dascăli din perioada când se presupune că ar fi fost şcolar.
Unicul motiv pentru care ne-am permis să irosim timpul cititorului cu acest articolaş este următorul: aşa cum, precum Monsieur Jourdain din „Burghezul gentilom” al lui Molière, unii fac proză fără să ştie, tot aşa, fără să ştim, avem tendinţa să aplicăm „efectul halo”-ului din teoria conexionistă a psihologului american Edward Thorndike (d.1949), fondatorul teoriei învăţării şi al psiho-pedagogiei. În cuvinte simple, „efectul halo” spune că dacă lumea constată că cineva performează bine într-o direcţie, atunci se grăbeşte să creadă că respectivul este capabil să performeze bine în toate direcţiile. Ne mai amintim, poate, din anii de şcoală, de sfatul părintesc „toceşte bine la primele ore ca să faci impresie bună, să te ia profesorul la ochi de bun”. Am avut nenumăraţi profesori care intrau la clasă cu impresia gata formată despre un elev sau altul din ceea ce auzeau vorbindu-se prin cancelarie. Unii chiar nu puneau nota până când nu consultau catalogul; dacă, de pildă, ar fi vrut să-ţi dea, după aprecierea lui, un 7 sau 8, dar vedea în catalog numai note de 9 şi 10, aveai şansa să iei cel puţin un 9. În consecinţă, afirmaţiile cu iz istoric ale Bardului trebuie luate cum grano salis, adică sub beneficiu de inventar. Iată doar câteva exemple.
Henric IV, partea I
Aprigul cavaler Henry Percy, supranumit Hotspur („Pinten fierbinte”), este prezentat ca fiind leat cu prinţul de Wales, viitorul Henric V. Acesta s-a născut în 1387, iar Hotspur în 1364, fiind mai apropiat ca vârstă de Richard II şi Henric IV, ambii născuţi în 1367. În piesă, Hotspur este ucis în luptă dreaptă de Henric. În realitate, el a fost rănit mortal de o săgeată care l-a lovit în cap (când şi-a ridicat viziera pentru a respira mai bine) în bătălia de la Shrewsbury (1403) la care Henric, la 16 ani, a luat într-adevăr parte, doar că în Europa nobilii cavaleri nu luptau trăgând cu arcul (armă considerată nedemnă) ca în Orient.
Henric V (I,2)
Arhiepiscopul de Canterbury, în lungul său monolog în care prezintă temeiul juridic îndrituind pe rege la coroana Franţei, îl încurcă pe Carol cel Mare (768-814) cu Carol cel Pleşuv (843-877) şi pe Ludovic IX (1226-1270) cu Ludovic X (1314-1316). În aceeaşi piesă , Ralph, cel de-al 6-lea baron de Neville şi conte (primul) de Westmorland, îl citează pe istoricul scoţian John Major (născut în 1469), folosit ca sursă istorică de Shakespeare, dar care nu a fost contemporan cu Henric V (mort în 1422). În plus, contele nu a luat parte la campania din Franţa a englezilor (episodul Agincourt etc.), ci, în calitate de membru al Consiliului lui John de Lancaster, duce de Bedford, Regentul Franţei, a rămas în ţarăînsărcinat cu apărarea hotarului cu Scoţia.
Henric VI, partea I (IV,1)
În piesă, Thomas Beaufort, primul duce de Exeter, participă la încoronarea regelui la Paris în decembrie 1431. În realitate, el a murit în 1427 în manorul său din Greenwich. Tot în piesă se spune că celebrul cavaler John Talbot, primul conte de Shrewsbury, a murit înainte de Ioana D’Arc (1431). În fapt, până să fie ucis în bătălia de la Castillon (1453), el a fost foarte activ, poate cu excepţia celor 4 ani de captivitate (în condiţii princiare) când, după lupta de la Patay (1429), a fost luat prizonier. În schimb, a câştigat bătăliile de la Ry (1436) – în care celebrii căpitani La Hire şi Poton de Xaintrailles sunt înfrânţi – şi Crotoy (1437). În 1440, recucereşte portul Harfleur de la francezi, iar în 1445 Henric VI îl face Conetabil al Franţei. Cade prizonier la Rouen (din nou prizonier 4 ani) şi moare în 1453. Aşadar, mutatis mutandis, se poate spune şi despre el (ca despre celebrul mareşal al lui Francisc I, Jacques de La Palisse), Hélas, s’il n’était pas mort, il serait encore en vie, doar că nu în anul 1431 sau ceva mai înainte, ci în 1453.
John Talbot (miniatură, secolul XV). 
John Talbot (gravură, secolul XVII).
Henric VI, partea II
În piesă, Richard de Gloucester (viitorul Richard III) apare ca fiind contemporan cu Humphrey, ducele de Gloucester, şi cu William de la Pole, ducele de Suffolk. „Poate că doar cu şpirikismus”, cum spunea Marius Chicoş Rostogan, bravul pedagog de şcoală nouă, întrucât Richard s-a născut în 1452, ducele de Gloucester a murit în 1447, iar ducele de Suffolk a fost decapitat în 1450. Shakespeare în plus îi supraîncarcă cazierul judiciar al lui Richard, făcându-l asasinul celui de-al 2-lea duce de Somerset, Edmund Beaufort, la sfârşitul primei bătălii de la St Albans din sângerosul episod Războiul Rozelor dintre Lancasterieni şi Yorkişti. Cam dificil: în 1455 când a avut loc bătălia, Richard era doar un băieţel, cam plăpând, în vârstă de 3 anişori. Doar Hercule omora (şerpi) la vârsta asta.
Richard II şi Richard III
Richard II e mai aproape de adevărul istoric. Piesa începe cu acuzele reciproce de înaltă trădare pe care şi le azvârlă în obraz, în prezenţa regelui şi a Curţii, Henric Bolingbroke (viitorul rege Henric IV) şi Thomas Mowbray, ducele de Norfolk. Şi aici se strecoară însă o mică inadvertenţă. Înainte de a se da semnalul luptei pe viaţă şi pe moarte dintre cei doi în cadrul duelului judiciar obişnuit în epocă (trial by combat), heralzii, conform cutumei, înşiră titlurile nobiliare ale combatanţilor. Bolingbroke e prezentat astfel: „Harry of Hereford, Lancaster and Derby” (actul I, scena 3). Din documente se ştie că duelul ar fi trebuit să aibă loc în 1398 (în ultimul moment, regele Richard II l-a anulat şi i-a surghiunit pe adversari). În anul 1398 însă, Bolingbroke nu avea decât titlul de duce de Hereford şi conte de Derby; titlul de duce de Lancaster îl va moşteni doar în 1399, la moartea tatălui, John of Gaunt, primul duce. Explicaţia erorii e simplă: Shakespeare ştia că Henric IV a fost primul rege din Casa de Lancaster şi i-a atribuit ducatul cu un an mai devreme. În fond, o eroare minoră.
Richard al III-lea. 
Richard al II-lea.
Richard III, în schimb, abundă în erori perpetuate de Laurence Olivier în filmul omonim din 1955. Se ştie că Richard s-a căsătorit cu Anne de Neville, văduva prinţului Eduard de Wales (ucis în 1471 la Tewkesbury, o victorie yorkistă) în anul 1472. Bardul plasează însă evenimentul după arestarea ducelui de Clarence survenită în 1478 şi nu înainte, cum ar fi fost corect. Tot în piesă / film, tânăra văduvă însoţeşte racla defunctului rege după arestarea lui Clarence, ceea ce, în timp real, ar însemna că Henric VI a stat neîngropat 6 ani; or, aşa ceva ar fi fost tare inestetic (vizual şi olfactiv) şi ar fi acuzat amnezie totală. Shakespeare poate răsuci firul istoriei, dar el ştia bine ce se întâmplă cu un cadavru de vreme ce în „Hamlet” (IV,3), la întrebarea „unde e Polonius ?” (proaspăt ucis) el răspunde că acesta “e la cină, dar nu acolo unde mănâncă, ci unde este mâncat de o adunare politică de viermi.” Tot în piesa ”Richard III”, Henric, conte de Richmond, viitorul rege Henric VII, înainte de bătălia de la Bosworth (v. nr. 11 / august 2010), îl numeşte pe Lordul Stanley „socru” (noble father-in-law) când de fapt, prin căsătoria cu mama sa, Margaret Beaufort, acesta îi era tată vitreg (stepfather). Tot aşa, George, fiul Lordului Stanley, arestat de Richard înainte de bătălie, nu era numit Lord Stanley (un titlu pe care încă nu îl moştenise), ci Baron Strange. Lordul Stanley însuşi nu va deveni conte de Derby decât la două luni după bătălie, nu înainte ca în piesă.
Regele Ioan
Aici Shakespeare confundă şi contopeşte în rolul lui Lymoges, duce de Austria, două personaje istorice: Aimar, viconte de Limoges şi castelan la Châlus pe care, asediindu-l, Richard este lovit în zona gâtului de o săgeată care îi va aduce moartea (prin gangrenarea rănii) şi Leopold V de Babenberg, ducele Austriei, vechiul său rival din Cruciada III. În piesă (II,1), se întâlnesc în Franţa, la Angers (capitala provinciei Anjou), „persoane importante”: regele Ioan al Angliei, regele Filip (II August) al Franţei, prinţul Arthur de Bretania şi ducele Austriei (nenominalizat). Arthur îi reproşează ducelui Austriei (care nu putea fi decât Leopold V) moartea lui Inimă-de-Leu, unchiul său. Doar că Leopold a murit în 1194, iar Richard în 1199. Dacă i-ar fi reproşat întemniţarea lui Richard la castelul Dürnstein de pe Dunăre, mai treacă meargă, dar moartea ? Adevărul istoric este că Leopold nu a pus vreodată piciorul în Franţa, iar cei doi suverani (Filip şi Ioan) nu s-au întâlnit în viaţa lor. În aceeaşi piesă (I,1), regele Filip al Franţei, prin ambasadorul său, îi pretinde lui Ioan pentru Arthur nu numai posesiunile engleze din Franţa, dar şi tronul Angliei pe care Ioan l-ar fi uzurpat. Arthur însuşi nu a pretins niciodată coroana Angliei.
Henric VIII
Cum între data morţii regelui (1547) şi data compunerii piesei omonime (1612-13) nu s-au scurs decât c. 65 de ani, ar fi fost poate de aşteptat ca Bardul să facă mai puţine erori, mai ales că a folosit date furnizate de istorici contemporani ca Edward Hall şi Raphael Holinshed. Piesa relatează fapte petrecute între 1521 (data execuţiei celui de-a 3-lea duce de Buckingham, Edward Stafford) şi 1533 (naşterea prinţesei Elisabeta). Aceeaşi perioadă acoperă o parte din vieţile a două personaje istorice cu acelaşi nume, Thomas Howard-tatăl (1443-1524) şi Thomas Howard-fiul (1473-1554), ambii fiind duci de Norfolk şi conţi de Surrey (titluri moştenite în filiaţie directă), pe care Shakespeare îi confundă. În actul V, scena 3, se vorbeşte despre un conte de Surrey, membru al Consiliului Regal, ca şi despre un duce de Norfolk. Or, cu excepţia ducelui de Norfolk-fiul, care era şi conte de Surrey, singurul celălalt conte de Surrey (titlu obţinut prin curtoazie) care încă nu moştenise ducatul de Norfolk era propriul său fiu, Henry Howard, viitorul poet elisabethan. Acesta însă, născut în 1517, nu putea fi membru al Consiliului la vârstă adolescentină.
Hamlet şi Macbeth
Am spus că şi în tragediile cu tramă istorică, „Hamlet” şi „Macbeth”, istoria cedează în faţa imaginaţiei. Toate personajele regale din „Hamlet” sunt pură ficţiune: regele Hamlet, prinţul Hamlet, regele Claudius, regina Gertruda, regele Fortinbras (tatăl şi fiul) nici măcar nu sunt eroi legendari în istoria Danemarcei sau a Norvegiei. Splendidul şi imensul castel renascentist Kronborg (Elsinore în piesă) în nordul peninsulei Zealand, situat la 4 km peste strâmtorea Øresund de oraşul norvegian Helsingborg, nu are nicio legătură cu protagoniştii piesei, castelul fiind ridicat pe ruinele unei vechi fortăreţe de abia în 1585, timp suficient pentru ca Shakespeare să-şi plaseze acţiunea aici, piesa fiind scrisă între 1599-1601.
Din piesa „Macbeth” rămânem cu credinţa că Macbeth, conte de Glamis, instigat de sinistra Lady Macbeth, şi-a ucis oaspetele, adică pe bătrânul rege Duncan, suzeranul său, în somn şi i-a urmat la domnie, pentru ca în final să fie la rândul lui ucis de Macduff, un căpitan al lui Malcolm (fiul lui Duncan şi viitor rege), în lupta de lângă pădurea Birnam. Să facem corecţiile necesare. Macbeth-ul istoric, cu cinci ani mai în vârstă decât Duncan, a fost duce (mormaer) de Moreb, nu conte (thane) de Glamis. Pentru latifundiile sale din comitatele Ross şi Moray, la vremea aceea posesiuni daneze, el era vasalul lui Canut, rege al Angliei, Danemarcei şi Norvegiei, şi nu al lui Duncan I, regele Scoţiei. Pe Duncan l-a ucis în bătălie, nu în somn, poate la Dunsinane, în comitatul Perth, sau la Bothgownan sau la Pitgaveny lângă oraşul Elgin, în Moray (domeniul lui Macbeth). Shakespeare, aplicând (cu sau fără ştiinţă) dreptul succesoral anglo-saxon, îl prezintă pe Macbeth ca pe un uzurpator, Duncan fiind căsătorit cu Sybil, fiica lui Siward, conte de Northumberland. Însă după dreptul succesoral celtic (tanistry), pretenţiile lui Macbeth şi ale soţiei sale Gruoch (Lady Macbeth din piesă) erau superioare, întrucât el descindea pe linie femeiască din regele Malcolm II, iar soţia se trăgea şi ea, pe linie bărbătească, din Kenneth III. Macbeth nu era os domnesc, deşi avea sânge albastru de la mama lui, Donada, despre care se spune că ar fi fost fiica lui Kenneth II sau Malcom II.
Istoria învăţată din romane istorice
Sub umbrela imensă, planetară, a dictonului latin Errare humanum est, erorile de istorie politică engleză ale Bardului sunt perfect scuzabile. Pericolul este ca, dată fiind genialitatea strivitoare a lui Shakespeare, acestea să fie perpetuate de-a lungul timpului, după modelul contagios asinus asinum fricat. „Precum un măgar pre măgar scarpină”, spunea şi Petru Maior. Aceasta cu atât mai mult cu cât se ştie că dacă creştinii de toate cultele şi riturile jură pe Biblie, iar francezii şi pe Larousse, locuitorii Commonwealth-ului britanic jură şi (sau mai ales) pe Shakespeare, chiar şi în materie de istorie. Mare pericol ! Hic sunt leones ! La urma urmei se ştie că majoritatea populaţiei de pretutindeni învaţă istorie nu din manuale, ci din romanele istorice. Cap de afiş sunt Friedrich Schiller, Walter Scott, Victor Hugo, Alexandre Dumas-père, Henryk Sienkiewicz, Maurice Druon, dar mai sunt şi Michel Zevaco, Robert Graves, James Clavell, Emilio Salgari, Rafael Sabatini, Mihail Sadoveanu, Barbara Cartland, Alison Weir, Peter Ackroyd. Lista e lungă. Autorul acestor rânduri a învăţat despre geografia Orientului Apropiat, Orientului Mijlociu şi Far West-ului american mai mult de la acele admirabile Abendteuerromane ale lui Karl May decât de la lecţiile de geografie a populaţiei de la Colegiul Naţional Sf Sava în anii 1940, considerat la data aceea ca fiind cel mai bun liceu de băieţi din ţară.
Apropo de Shakespeare, Walter Scott a scris undeva „zică Istoria ce-o zice, atâta vreme cât lucrările lui Shakespeare se citesc, cititorul o să-şi amintească de Macbeth ca de un uzurpator nelegiuit”. Avea dreptate. Partea proastă însă este că Scott încurcă şi el datele, dând timpul înapoi sau înainte. Astfel, în romanul copilăriei mele “Ivanhoe” (pe care am constatat că studentele angliste nu-l prea citesc), regele cruciat Richard Inimă-de-Leu este contemporan nu numai cu legendarul Robin Hood, dar şi cu Friar (călugărul) Tuck din ceata lui de veseli haiduci. Necazul este că ordinele călugăreşti au apărut în Anglia de abia în 1221 (Dominicanii) şi 1224 (Franciscanii), aşadar jovialul Friar Tuck nu putea fi în pădurea din Sherwood în 1194 când s-a întors regele în ţară după cele 410 de zile de detenţie în mai multe castele din Austria şi Germania. În romanul „Kenilworth”, tot de Walter Scott, sunt descrise splendidele recepţii organizate în cinstea peripateticei Elisabeta I de către castelan, Robert Dudley, conte de Leicester, favoritul reginei. La un moment dat, în carte există un pasaj în care Walter Raleigh recită în faţa reginei versuri despre viziunea onirică a lui Oberon din „Visul unei nopţi de vară”. Splendid… dar imposibil. Vizita cu pricina (o ştim de la un participant, poetul de curte George Gascoigne, implicat în organizarea serbărilor) a avut loc în luna iulie 1575 şi a durat 19 zile. La data aceea, marele Will era un mic copil de 11 ani şi nici trei luni; vor mai trece 19-20 de ani până la apariţia piesei respective. Ei bine, aceste anacronisme şi protocronisme nu au nicio importanţă. Publicul larg cititor, pasionat de istorie, îi va da întotdeauna crezare lui Shakespeare şi lui Scott, nu documentului istoric la care, oricum, nu are acces. Sunt aproape sigur că nici eu nu voi fi crezut.
Istoriografia britanică beneficiază de o lucrare excelentă în materie, Shakespeare’s Characters. A Historical Dictionary (John Sherratt & Son, f.a.) de W.H.Thomson, fost profesor de istorie la William Hulme’s Grammar School din Manchester, pe care, bineînţeles, nu o citeşte nici un supus al Maiestăţii Sale Britanice.